”Loc pentru o singură păpușă” - poveste de filmat / film de povestit (Fragment)


(...)

Vocea femeii:
- Ce anume vreţi să uitaţi?

Vocea bărbatului:
- Cam tot. Aglomeraţia infernală din autobuz sau metrou, vocile răguşite ale călătorilor, tusele sau flegmele frânte, feţele tâmpe, de morţi treziţi la un control al fiscului, să zicem, soneriile de mobil, frânturile de muzică execrabilă… Şi mai ales duhoarea. Adică: mirosurile devastatoare… Mereu am impresia că bolile mortale gen cancer sau paranoia nu sunt microbi, ci mirosuri…

Vocea femeii, în timp ce palma cu ochiul de sticlă se îndreaptă spre locul unde se presupune a fi bărbatul:
- Poftiţi! În camera noastră veţi uita exact ce doriţi să nu facă parte din viaţa dumneavoastră de zi cu zi. Luaţi cu încredere. Vreţi să vă dau mai multe?

Vocea bărbatului:
- Mai multe ce?

Vocea femeii:
- Variante de ochi. Dacă se întâmplă să nu vă hotărâţi, putem lucra şi în alb-negru. Ştiţi deja ce farmec aparte au lucrările în alb-negru.

Vocea bărbatului:
- Aş prefera, totuşi, în culori.

Vocea femeii:
- Prietenul nostru e stăpânul nostru. Poftiţi.

Ochiul de sticlă trece pe o palmă de bărbat. Palma cu ochi deasupra păşeşte încet spre uşa camerei de reculegere.

Vocea bărbatului:
- Ciudat. Deşi… ştiţi cum se zice: ochii care nu se văd…

Vocea femeii:
- … devin ochi de sticlă? Nu, stimate domn. Ochii care nu se văd, ne văd mai bine. Dar nu se mai pot implica. (...)

I fiumi del Sahara / Fluviile Saharei, Italia 2019


"I fiumi del Sahara è la storia di un ritorno a casa, in una piccola cittadina senza nome sulle rive di un lago. Il passato, sotto forma di luoghi e affetti, conoscenze e abitudini, si riaffaccia nella vita di un giovane studente e lo catapulta in uno spazio indefinibile, tra realtà e allucinazione, veglia e sonno. Le giornate trascorrono indolenti, tra appagamento sensuale e fisico e improvvise mancanze, vuoti spaventosi che sconvolgono poco a poco il distaccato approccio esistenziale del protagonista. In un limbo sospeso e lattiginoso in cui la neve, dominatrice indiscussa, tesse le sue candide trame e modifica silenziosamente i piani, l’unica via di fuga è negata: i binari sono interrotti e non c’è modo di sottrarsi al vortice di ossessioni e fantasmi che si fanno largo tra le righe e nei pensieri. Con uno stile lirico e allucinato, talvolta surreale e grottesco, costantemente supportato da una vena ironica che sconfina nel sarcasmo, Kyçyku risucchia il lettore in un gorgo oscuro e ribollente in cui il sogno acquista le sembianze di un incubo e nulla è mai come sembra. Nell’attesa di riemergere non resta che aggrapparsi a un frammento di cielo cui affidare il proprio destino incerto e denso di contraddizioni". 
Besa Editrice 2019

”Aşa sunat-au aminţirile” / din Empatycon


Chipul Morţii s-a schimbat în timp.
Pietrele albe m-au învăţat să nu dispreţuiesc niciodată emfaza anumitor expresii. E un mod de a nu te maturiza precoce sau de a-ţi amâna sinuciderea, deşi pare paradoxal. Nu mai ţin minte cine m-a iniţiat în vorbitul cu pietre. Erau urmaşele stâncilor ce se sfărâmau de prea multă vechime şi se rostogoleau domol în lac, de obicei noaptea, pentru a ajunge în mâinile noastre. Trebuia să stai oarecum îngenunchiat pe nisipul subacvatic, să-ţi ridici capul spre cer, cu ochii închişi, să ai la tine cele două pietre vorbitoare - de mărimea unui pumn de copil - şi să începi să vorbeşti. Nimic nu se auzea mai clar sub apă decât discuţia purtată de pietre, la fel cum se aud bătăile maşinii de scris într-o noapte geroasă şi fără vânt. Cel mai bine puteai vorbi când vremea era bună şi apele - calme. Altfel riscai să-ţi intre apa în nas, în urechi, şi să nu ai liniştea necesară. Probabilitatea de a greşi un cuvânt rostit cu ajutorul pietrelor era de cel puţin trei ori mai mare decât putinţa unui bâlbâit de a pronunţa corect fie şi cuvântul „Moarte”. În scurt timp, am aflat uluit că unii ajunseseră nu doar să ştie la perfecţie limba maternă, ci să înveţe şi limbi străine. Mai era un băiat ceva mai în vârstă care - cum se zvonea - intenţiona să treacă în scris limba pietrelor. Iniţial, era suficient să ştii că pietrele vorbeau aceeaşi limbă străveche, indiferent de forma, culorile şi compunerea lor. Un diamant, de pildă, nu vorbea o limbă mai evoluată decât o piatră lipsită de sânge albastru. Important era să ştii cum să le foloseşti. Cel mai uşor era să înveţi vocalele. Pe urmă, vocalele se închideau în sine, se împrăştiau prin ape şi deveneau consoane. Vrăjitorul spunea că prima limbă a lumii fusese o singură vocală, vocala-tată (nu mamă), din care se născuseră toate celelalte sunete.
Cea dintâi frază rostită cu pietrele mele albe, a fost o întrebare:

Iulia Enkelana: Drumul spre casă / The road home


[RO] Drumul spre casă: din întuneric și zgomot spre frumusețe și liniște; de vis. 
Un experiment. Fiecare își imaginează, își compune propria muzică și (poate) devine conștient/ă de zgomotul permanent care ne înconjoară. Cum e când o sală de cinema plină rămâne timp de două minute în liniște deplină? Ce se aude? Cine vorbește primul? 
Un experiment despre liniștea sinelui în contrast cu zgomotul cotidianului.

[EN] The road home: from darkness and noise to beauty and silence; dreamlike. 
An experiment. Everyone imagines, writes his / her own music and (maybe, hopefully) becomes aware of the permanent noise that surrounds us. How does a movie theater full of people feel for two minutes in complete silence? What sounds can be heard? Who speaks first? 
An experiment about the silence of the inner self in contrast to the noise of daily life.


Fraţi de înstrăinare



Într-o noapte de  noiembrie, am aflat că o fiinţă foarte dragă mie – în hârtii o voi boteza A. – fără să mă anunţe, îşi schimbase viaţă. Era poate – dar mai mult este – cea mai frumoasă femeie pe care a născut-o ţara mea natală la începutul anilor ’60 şi nu numai. Suficient de frumoasă ca să sfinţească prin chip şi comportament, nu prin moarte prematură, inspiraţia şi fiorul acestor rânduri; unică în felul în care nu trezeşti şi nu atingi cu microbul competiţiei; conştientă de acea frumuseţe, dar mai vizibil de viteza trecerii pe această lume... Era mai frumoasă decât oraşul meu natal, poate un pic mai frumoasă decât întreaga copilărie şi mai frumoasă decât o potenţială noapte petrecută cu ea. Mi-a deviat calea gândurilor şi a gusturilor în epoca neprihănirii şi frumuseţea ei – nu avea sex-appeal, ci soul-appeal – m-a eliberat, fără să-mi dau seama, lăsând o parte din mine încuiată pe viaţă în neprihănire. Era deja studentă la Tirana, venea ca şi mine, să-şi petrecea toate vacanţele la Pogradec, citea doar cărţi alese cu grijă, cele mai multe oficial interzise (Turgheniev, Remarque, Zweig, Dostoievski etc.) şi mi-a povestit (trăindu-şi subiectele în prezenţa mea, într-o mistuire blândă, de soartă), tot ceea ce nu puteam citi până atunci. Povestea cu acea blândeţe care împleteşte lipsurile unei cărţi cu frumuseţe din prima tinereţe a cititorului sau a ascultătorului, transformându-le în nişte capodopere ce nu te vor mai dezamăgi. Nu ştiu câte suflete de scriitori decedaţi sau încă în viaţă a împăcat cu modul ei de a le trăi cărţile. Vorbeam despre literatură şi când înotam, şi când jucam volei, şi când mă străduiam s-o învăţ să joace şah. Nenumărate seri superbe s-au lăsat peste discuţiile noastre, ca nişte corturi mătăsoase de întuneric străluminos, peste atâtea cuvinte, pe care, fără a presimţi, de la un moment de graţie numit exil, n-aveam să le folosim decât în monologuri fără voce, în scrieri, scrisori şi vise. Uneori ne uitam în apele din care se retrăgea lumina, discutând despre cărţi, şi ieşeam pe malul cu pietriş când bărcile cu lămpi aprinse ale pescarilor înaintau înspre adâncimi, orbecăind parcă în căutarea perlelor trăite de noi în apele marii literaturi. Înfrăţirea noastră la prima vedere oglindea şi reflecta atâta linişte şi poate chiar lumină, încât n-a circulat niciodată în oraş vreo bârfă legată de noi. Ba chiar se poate spune că întreg oraşul, în tăcere, se ruga să nu cădem în clişeele altor cupluri, ci să rămânem aşa, neschimbaţi, aidoma îndrăgostiţilor ce mor tineri, cu puţin înainte de a deveni şaşii de mierea amărăciunilor trupeşti. Ne-au lăsat mereu în colţul nostru – asemănător colţului meu din cinematograf – şi n-am simţit nici mult după aceea că liniştea era un antrenament pentru exilul viitor: deja înstrăinarea se dubla, faţă de oraş, de spaţiul numit cotidian, de memoria imediată. Eram din ce în ce mai fraţi, din ce în ce mai înstrăinaţi, din ce în ce mai exilaţi, doar cu convingerea că totul se întâmplă acum şi nu va avea sfârşit. Deseori mai târziu am regretat că alţii n-au putut fi eu cel de atunci, iar acum regret şi că alţii nu pot fi eu cel de acum, şi că eu nu pot fi decât în treacăt eu cel de atunci. Nu spun despre A. că lumea n-o merita, ci că o merita pe deplin, dar nu mai mult de atât.

Les publications en albanais dans l’espace roumain - Bulac, Paris 2019



"L’histoire des pubblications en albanais dans l’espace roumain est vieille et très riche. Elle est bien connue pas seulement de la historiographie française, mais aussi de différentes branches de l’histoire de la littérature et de la presse, étant donnée qu’une partie des fameux auteurs albanais avec résidence provisoire en Roumanie ont eu de profondes relations avec la culture et la civilisation françaises. En 1891, par exemple, à Bucarest a été publié le célèbre “Appel à nos frères albanais” qui une attestation que plusieurs albanais connaissaient bien la langue française. (...) Parmi les oeuvres éditées en Roumanie il faut mentionner celles de Lasgush Poradeci (1899-1987, le plus grand poète lirique albanais pendant le XX-ème siècle; Mitrush Kuteli (1907-1967, l’un des fondateurs de la prose moderne albanaise; Naim Frashëri (1846-1900, souvent qualifié “le poète national albanais”, résidant à Istanbul, les oeuvres duquel ont été publiées pour la première fois de la Colonie Albanaise de Bucarest; ainsi que celles d’Asdreni (poète, journaliste et diplomate). On peut affirmer que l’espace roumain a été pour les lettres albanaises une sorte de péninsule dont a pris naissance un continent, pas le contraire". 
Prof.univ.dr. Ardian Kyçyku
Paris 2019

Ardian-Christian Kuciuk: Ca sub cer [proză]

Vocile lor se auzeau ca sub apă. Ni-i imaginam închiși în balonașe oarecum de săpun, sau aidoma celor care reprezintă visele în desene, și zâmbeam. Zâmbetele noastre dispăreau tot ca niște balonașe, dar greu să le observe cineva. Ani de-a rândul, niciunul dintre ei n-avusese curiozitatea și nici nu se chinuise să traducă zâmbetele noastre. Le credeau balonașe ultime, din categoria celor ce îl părăsesc pe muribund înainte de a-și da sufletul, sau odată cu ieșirea sufletului, de parcă sufletul era doar aer închis în balonașe și nu se poate amesteca cu apa. Când amurgul se topea în noapte și, graţie albastrului profund, ca niște înţepături, stelele se adunau asupra-ne, aveam impresia că toate balonașele zilei fuseseră doar un fel de ouă străvezii. Ele se ridicau spre stratul subţire unde apele se întâlneau cu cerurile, odată cu apropierea stelelor de ape, și plesneau blând, ca într-o surzenie. Stelele se preschimbau în fulgi de zăpadă sau în flori de cristal. Totul semăna cumva cu fecundarea, dar nu atât a florilor, ci mai mult a peștilor care dansau în jurul nostru. În serile de iarnă, locul stelelor era ocupat de fulgii de zăpadă, dar fecundarea nu se schimba. Aceasta fusese și ultima uimire pe care ne-am exprimat-o în cuvinte, înainte ca ei să vină pe rând și să ne invite afară, sau la ceea ce ei numeau înăuntru, ba chiar înlăuntrul vieţii.

”I fiumi del Sahara” la a doua ediție în Italia

ARDIAN KYÇYKU (i pseudonimi letterari: Ardian-Christian Kyçyku / Kuciuk, scrittore d’espressione albanese e romeno, nato il 23 agosto 1969, a Pogradec, Albania, autore di oltre 50 opere originali (romanzi, prosa breve, teatro, scenari, studi scientifici, saggi, films di lungo e corto metraggio, antologie, traduzioni).
Dottore in letteratura comparata ed universale, dottorando in teologia, professore universitario.
Rettore dell’Università Romena delle Scienze e delle Arti di Bucarest.
Sin dal 1998 è co-fondatore e co-direttore della RivistaEuropea Haemus, che totalizza oltre 7.500 pagine.

Târgul de Carte de la Leipzig - 2019

Catalogul Ministerului Culturii al Republicii Albania la Târgul de Carte de la Leipzig, 2019. Coperta și paginile 6-7.

The Father”* – a novel about the fatality of vengeance and the inglorious humanism of anonyms (in Romanian Language)

‘The father was so pure, that you sometimes felt like killing him’ – this is one of the key phrases of this novel written in the Albanian language, in Bucharest (2003). A sexagenarian father, his wife and their only son withstand a history where the dictatorship of an ideology has become a dictatorship against destiny, the dictatorship of destiny against the individual and (secretly) the dictatorship of each man against all. ‘When the ideologies only lead to utopias – often being transformed into multiple massacres – in such a way that man is satisfied with little and pleased with nothing, The Father has helped me see well-known things, but never written, and written things, but unknown on a profound level. For often, where life seems unbearable, the intensity of feelings, of questions lacking an answer, is a kind of miracle’ the author said.

"Tubim" - një rrëfilm© - film de scurt metraj în limba albaneză

Trailer / Filmul 
(cu subtitrare în limba română. Textul poate fi citit aici)

[RO] Un film cvasi-biografic despre litere, metafore, amintiri, hârtii, exil, dragoste, invidie etc. Cuvântul "Tubim" înseamnă Adunare, dar poate fi citit și ca Tubi im - My Tube (EN). Cuvântul Rrëfilm (alcătuit de autor) are în același timp sensul de Spovedanie, Povestire, și Film.

[EN] Relationship between letters, paper and memory - and their impact on cinema. A short "semiotic"and quasi-biographical film in Albanian language. [EN] The word "Tubim" means Assembly, but it can also be read as Tubi im - My Tube, or Tube I'm (EN). The word "Rrëfilm" (made by the author) has at the same time the meaning of Confession, Storytelling, and Film

All Rights reserved.

Romanul ”Tatăl” primește Premiul Academiei Kult pentru Cea mai bună carte a anului

Photo: Joan Leka, Xhoel Leka
"Tatăl" – un roman despre fatalitatea răzbunării și umanismul lipsit de glorie al anonimilor 

Tatăl era atât de neprihănit, încât uneori îți venea să-l omori” – este una dintre frazele-cheie ale acestui roman scris în limba albaneză la București în anul 2003. Un tată sexagenar, soția lui și singurul lor fiu rezistă asediați de o istorie în care dictatura unei ideologii a devenit dictatură asupra soartei, a soartei asupra omului, şi, în ascuns, a fiecăruia asupra tuturor.
Când ideologiile duc numai la utopii – preschimbându-se deseori în masacre multiple – încât omul se satură cu foarte puțin și nu se mulțumește de nimic, ”Tatăl” m-a ajutat să văd lucruri cunoscute, dar despre care nu se scrie, și lucruri scrise, dar necunoscute în profunzime. Căci deseori, acolo unde viața pare insuportabilă, intensitatea trăirilor, a întrebărilor fără răspuns, este un fel de miracol”, a afirmat autorul.
”Tatăl” aduce o nouă viziune asupra fenomenului străvechi al răzbunării (luarea-sângelui / gjakmarrja - al.). Orice relație între generații conține cel puțin o tendință, uneori instinctivă, de răzbunare. Fiecare generație se simte îndreptățită să se răzbune față de generația anterioară, chipurile în numele generației următoare, și astfel rănește trei generații. Aceasta și fiindcă înlăuntrul unei societăți în care așa-numitele ”soluții salvatoare” otrăvesc aproape orice legătură de sânge, și în care folosirea masivă a criteriului biologic al selecției, mai ales în domeniul darurilor, schimbă direcția ideilor constructive. În acest context, ”Tatăl” este și un imn ridicat sacrificiilor tăcute ale părinților și în general ale înaintașilor judecați mai mereu istoric (ideologic) și nu sufletește. /

Recunoștință Editurii Poeteka, Dr. Arian Leka și Dr. Silvana Leka; mulțumiri juriului Kult pentru apreciere!

"Tubim" - textul filmului

Cuvântul Tubim înseamnă Adunare, dar poate fi citit și ca Tubi im - My Tube (EN). Cuvântul Rrëfilm (alcătuit de autor) are în același timp sensul de Spovedanie, Povestire și Film

HÂRTIA. Legată nod de cuvânt şi de litere. Una dintre primele mele amintiri: bunicii tocmai îşi zugrăviseră casa mare de chirpici şi mă puseseră să dorm în mijlocul sufrageriei. Lampa o înveliseră cu o foaie scrisă – probabil din caietele de şcoală ale mamei mele – ca lumina să nu-mi chinuie ochii. Umbrele cuvintelor se întindeau pe pereţi, în toate dimensiunile, luând forme de animale, păsări şi insecte, tremurând din cauza căldurii, altoite cu frânturi din alte umbre. Afară ningea. Ţin minte amara durere a gâtului, deoarece încă nu ştiam să citesc şi le vedeam pe toate de jos în sus, majoritatea răsturnate, dar intuiam că ceva neobişnuit mă luase ostatic. Mai târziu, când locuiam la etaj, unde bunicul Vangjel Koci zidise o fereastră pentru a o transforma în raft de cărţi, mă străduiam să descopăr cuvinte în umbrele frunzelor. Apoi scrisorile pe care le-am scris şi primit, hârtiile pe care începusem să le mănânc fără să ştiu de ce şi, mai ales, o scrisoare a anului 1960, trimisă de celălalt bunic, Llazi Kyçyku, tatei, care începuse studiile la Bucureşti: ”Mult iubitul Fiul nostru, trimite-ne cuvinte, multe sau puţine, dar mereuLa Pogradec întotdeauna au fost oameni care se hrăneau cu hârtii şi cuvinte.

CERNEALA. Legată nod de hârtie, cuvinte și sânge. Cu o noapte înainte de a porni spre București, singur în mijlocul terenului întunecat de lângă blocul în care trăiam, încineram manuscrisele pe care le consideram nevaloroase.
Era noapte, toamnă aurită de Tirana; părinții ieșeau unul după altul, sau împreună, și mă chemau de la balcon. Flăcările se jucau cu umbra mea pe câmp, o măreau, o strângeau, o întindeau peste pietre și tufișuri, în acel tărâm unde odinioară, în copilărie, ne ascundeam și spionam cuplurile de îndrăgostiți. Zidurile curților dimprejur erau pline cu rămășițe de sticle, cuie, cuțite, ca să alunge hoții. Umbra mea trecea prin ele, își pierdea ba capul, ba membrele; părinții se linișteau văzând că umbra mea e sănătoasă, intrau în casă, ieșeau din nou. Nici măcar un singur vecin n-a avut curiozitatea să afle ce fac. Nu știam că scrisesem atâtea lucruri inutile. Urmăream atent cum ardeau hârtii, litere și cuvinte, care în sine valorau, dar laolaltă nu meritau mai mult decât focul. Mă fermeca transformarea cernelii în cenușă. Îmi aduceam aminte de sciții care-și încinerau morții, apoi amestecau cenușa lor cu vin și beau pentru a moșteni și păstra virtuțile înaintașilor. Mă gândeam la mânia strălucitoare a poporului: ”Să nu-i / nu-ți mai văd cerneala!”[1] – dovadă că cerneala este mereu mai mult decât pare.

EXILUL. Legat nod de cuvinte, hârtie, cerneală, sânge, foc, cinema, dor. Fraza scrisă cu mulți ani în urmă: ”Exilul nu este boală, dar nici de vindecat nu se vindecă vreodată”. Când i se revelează dimensiunea astrală a exilului, protagonistul unui film al meu își spune: „Nici nu te-au gonit, nici nu te-au trimis. Pur și simplu ai plecat, ca să nu rămâi netot”. Exilul ca o ieșire plină de durere din prezent și ca primire în eternul unui neam, al unei limbi, al unei arte. Întoarcerile mele la Pogradec. De fiecare dată, fără a o intenționa, mă trezesc aproape integral într-o perioadă anume a vieții. Memoria capătă o exactitate și o luciditate care nu mă amorțesc, dar care nici nu-mi permit să fiu întru-totul în prezent. Poradec este complet neschimbat, cândva și acum și poimâine. Luna august când am poposit în casa, înăuntrul sau în jurul căreia altădată se ridica turnul lui Lasgush Poradeci[2]. Imaginile orașului din ferestrele acelui turn. Scriam în gând și presimțeam că o mai mare singurătate va urma, dar sunt oameni care și-ar fi dăruit multe doar pentru un gram dintr-o asemenea singurătate. Urmăream cu privirea umbrele frunzelor pe tavan și mă mutam la Cinematograful „Pojska”, unde filmele care-mi plăceau le urmăream și de trei ori pe zi. Apoi mă întorceam alergând prin străduțele pustii și le povesteam filmele bunicilor. Fragmentele neimportante le înlocuiam cu un soi de cântec milităresc: Tanana-nana-naa. Rapid, lucrurile au luat-o razna, bunicii și-au schimbat viață[3], povestirea filmelor subînțelegea să cânți într-una sau să urli. N-aveam voce pentru cântece și urlete.

IUBIREA. Legată mortal de cuvinte, cerneală, sânge, exil, dor, muzică, strigăt, rădăcini, noduri. M-a lovit foarte devreme, s-a purtat ca Moartea, m-a trez(v)it și m-a umplut cu multe cuvinte. Cuvintele erau mereu extrem de exacte și tot atât de ne-depline. Fiecare cuvânt se rostea simultan printr-un alt cuvânt și odată cu acesta (moarte – plecare, mântuire; exil – dor, nod, cinema; dragoste – descoperire a limbii, acoperire a vorbirii; cerneală – sânge, foc, cenușă etc.) Fiecare cuvânt era geamăn cu propria extindere în metaforă și vice versa. După fapte pe care le poate asculta doar literatura (și geamănul ei mormântul[4] iubirea mi-a înmulțit cuvintele, dar mi-a închis gura. Noroc că mi-a luat graiul și nu scrisul.

MOARTEA. Când sunt întru-totul singur și nu citesc umbre de cuvinte sau cuvinte din lucruri, mă rog ca Dumnezeu să nu-mi ia mintea de la moarte și nici moartea din minte, mai ales după ce mi-a alungat frica de moarte. Să te înveți cu propria moarte acolo unde ți-ai fi dorit să fii și cu propria viață acolo unde nu ți-ai fi dorit să fii. Apoi de la capăt, după fiecare plecare sau alterare de oameni dragi, după fiecare carte care apare acolo unde nu mai ești și se zbate duios să fie acolo în locul tău, sau ca un locțiitor al vieții tale. Versul ne-văzut al lui Lasgush Poradeci: ”Tu, strigăt minuscul al sunetului meu” răsturnat: ”Tu, sunet al strigătului meu minuscul[5]. Readâncirea unui vers al lui De Rada[6]: ”Cum trăiesc unde nu sunt, așa trăim noi după moarte”, adăugând: Precum mor unde trăiesc, așa...

INVIDIA. Legată nod de umbră, moarte, strălucire a încercărilor, idolatrie a altora. A fost ca o a doua umbră, deseori împrumutând culoarea ființelor și a întâmplărilor – și mereu a fost așa. Creșterea ochiului, empatia involuntară, poate ascuțită după scrierea atâtor cărți. Expresia paralizantă a unei foste iubite: ”Tu îi tulburi pe cei care te iubesc și îi faci să turbeze pe cei care te urăsc...” Invidia care a trecut până acum de la cele mai monstruoase la cele mai infantile forme. O proaspătă variantă: invitații înzorzonate de la diferite reviste și televiziuni, după ce li s-au terminat toți nemuritorii în vogă și mediocri. Dimensiune de blestem, dar atât de blestematul ”blestem”, cu ghilimelele indispensabile, te ține strâns legat de Credință și le conferă o valoare din ce în ce mai exactă ființelor, lucrurilor și sinelui.

SCRISUL. Legat de majoritatea dezlegărilor. Anul 1982, Tirana, un alfabet alcătuit în plină taină, ca să nu-mi citească nimeni scrisorile de dragoste. Îl țineam cu mine și în somn, pregătit să-l înghit, dacă riscam să mi-l găsească. Am recitit de curând una dintre acele scrisori de dragoste, în alfabetul meu. M-a luat din nou râsul: întru chinurile de a-mi ține cât mai ascunsă dragostea, uitasem că iubita respectivă nu-mi cunoștea încă alfabetul. Noaptea înșiram literele în gând și-i spuneam fără voce: ”Nu-ți face griji, frumoaso, căci pe tine te voi învăța eu personal adevărata limbă albaneză”... București, iarna anului 1993, la cămin: o descifrare extrem de poetică a literelor alfabetului oficial (de pildă: J – Fluviul udat de două prezenturi, două viitoruri, două trecuturi. Tăcerea lacrimii, a vaietului, și fericirea acestora). Apoi ispita copilăroasă de a alcătui cuvinte și fraze care pot aduce noroc bun, sau care pot repara câtuși de puțin mersul lucrurilor. 
București, septembrie 2018
______________________________
[1] Expresie albaneză intraductibilă. Cuvântul Bojë în limba albaneză are și sensul de Cerneală, și Statură de om (un fel de prezență, gust și rost al prezenței cuiva).
[2] Se citește Lasgúș Poradéții – pseudonimul lui Llazar Gusho / Llazár Gúșo (Pogradec, 27 decembrie 1899? -Tirana, 12 noiembrie 1987), considerat cel mai mare liric al literaturii albaneze moderne, format în culturile română și germanică. Bio
[3] Expresie populară albaneză, eufemistică, dar și mistică. În loc de a murit, se spune și-a schimbat viață (ndërroi jetë). 
[4] Joc de cuvinte, după expresia (asemenea grozăvii etc.) le poate asculta / suporta / înfrunta doar mormântul
[5] Intraductibil. În original: Ti, klithmëz e tingëllit tim. Poetul percepe iubirea și / sau moartea ca pe un strigăt minuscul, parte și dinlăuntrul sunetului (vieții). 
[6] Jeronim de Rada (se citește Ieroním de Ráda) Poet de expresie albaneză și italiană, publicist, estetician şi om de cultură arbăreş – albanezii emigrați masiv în Italia după decesul lui Skanderbeg – n. n, autorul unor capodopere poetice recunoscute pe plan continental (Maq / Macchia Albanese, 29 noiembrie 1814 - 28 februarie 1903). Unul dintre numeroșii săi admiratori a fost și nobelistul Frederic Mistral (“Creaţiile dumneavostră sunt pline de farmec, prospeţime şi lumină evanghelică. Vă felicit, domnule, că aţi supus muza dumneavoastră, iubirea şi toată fiinţa cultului limbii materne spre gloria ţării şi a poporului vostru. În timp ce limbile mari, oficiale, le oferă mulţi cititori scriitorilor lor, limbile naturale scot la iveală taina adevăratei poezii”).

Simbioza ca destin

"Oameni cu poveste" la Bucureşti TV. Amfitrion prof.univ.dr.ing. Liviu Dumitraşcu. Mulțumiri cordiale dlui. Corneliu Vlad, dlui. Aurel Ionel şi dnei. Iolanda Malamen pentru intervențile inspirate!

Dearection - a very short film



Un bătrân oarecare pornește la drum cu trenul. Treptat şi rapid, aproape totul se transformă în film, iar filmul fiecăruia din noi: în viaţă. Unii poate spun: Și s-a facut film; alţii poate spun: Şi s-a făcut viaţă… Nu ne alegem amintirile care ne cuprind intr-o călătorie, poate nici în ultima călătorie. Uneori aceasta ne poate face fericiți, alteori ne poate înstrăina, alteori ne poate face fericiți prin înstrăinare sau invers. Acest gust miraculos de surprinzător al vieții mi s-a revelat și printr-o veche expresie găsită în corespondența strabunicului meu Aleksandër Kyçyku, din anul 1956: "Suflet avem, suflet nu stăpânim". Nici noi, nici ceilalți muritori.

[EN] An elder starts his journey on the train. Gradually but quickly, almost everything turns into a film, and the film of each of us, into life. Some may say, "And there was a movie" others may say, "And there was life". We do not choose the memories that make up our journey, perhaps not even on our last one. Sometimes it can make us happy, sometimes it can alienate us, sometimes make us happy by estrangement or vice versa. This miraculously surprising taste of life has also been revealed to me through an old phrase found in the correspondence of my grandfather, Aleksandër Kyçyku, in 1956: "Soul we have, soul we do not control." Neither we nor other mortals. (Translated by Corina Linte)

the Point

SynopsisDeseori, chiar fără să știe, omul se transformă în propria privire și nu este mai mult decât o căutare. Iar Lumina Supremă, în simplitatea ei indescriptibilă, se găsește întreagă fie și într-un singur punct luminos. Se spun multe pentru a stabili care dintre ei îl caută primul pe celălalt, dar cert este că Lumina mereu (te) găsește. Clipele întâlnirii, uneori lungi cât o viața, au fost denumite revelație, inspirație, act de creație etc. Dar cuvintele sunt neputincioase şi pentru a cuprinde întâmplări cu mult mai obișnuite. Autorul

Ochiul în drum(eții)


Semiotycon Balcanic: Sf. Constantin Brâncoveanu

Concepție artistică și realizare: Ardian Kycyku
Fișa semiotică a lucrării:

1. În locul capului tăiat al domnitorului C. Brâncoveanu este o mână în poziție de rugăciune. Mâna sugerează flacăra unei lumânări și / sau o peniță. Ideea principală: Nimic în afara rugăciunii, dacă este doar omenesc, nu dăinuie.
2. Capul tăiat al domnitorului C. Brâncoveanu este prins în piept, între două părți ale hainei care sugerează o carte mare deschisă – respect față de transformările culturale survenite de-a lungul domniei lui C. Brâncoveanu. Între cap și picioare se vede o trecere în formă de poartă deschisă. Ideea principală: orice expresie și dovadă a idealismului subînțelege un sacrificiu; orice sacrificiu este o poartă spre transcendent.
3. Două linii care se intersectează (a. între fruntea și nasul, b. între ochii domnitorului C. Brâncoveanu) formează o cruce discretă.
4. Din spate și din profil, lucrarea sugerează o lumânare arzând, topindu-se într-o formă personalizată, nu perfectă, ci vie.
5. Prima parte a soclului, privită de sus și din lateral, reprezintă inițialele numelui domnitorului C. B.

O demivorbă cu Ilona Spătaru - TV Moldova 1, 2 - Chișinău 2018


Tu [povestire]


Şirul corăbiilor imperiale parcurgea Mediterana. Pânzele semănau cu nişte nori astmatici. Era o zi calmă şi luminoasă şi nici bocetul fărâmiţat al păsărilor carnivore nu prezicea moartea cuiva, cu atât mai puţin moartea Împăratului. Încă nu se inventase binoclul. Dar auzul era la fel de lung ca şi privirea binoclului şi locuitorii din malul mării încremeniseră de gemetele misterioase ale valurilor ce aduceau ameninţări din Nevăzut.
Corăbiile imperiale se întorceau din ziua de naştere a unui rege străin. Împăratul îi dusese cadou o sclavă cu trei sâni şi o duzină de cai pur sânge. Regele străin nu se lăsase mai prejos. De-a lungul distracţiei ce durase o săptămână, fuseseră tăiaţi, prăjiţi şi preschimbaţi în fecale peste o mie de boi, două mii de găini grase, şi se goliseră peste douăzeci de mii de burdufuri cu vin roşu ca sângele. Împăratul şi regele străin se prăpădiseră de râs, luând vinul drept sânge de duşmani. Nu te puteai sătura de un asemenea sânge.