Urmărind ca(şi)-n filme prăbuşirea altuia

A.-Ch. Kuciuk: Măști / 2010
- încă intraductibilă -

Moarte şi intimitate

Moartea este cel mai intim act al omului doar în măsura în care depinde întru totul de voinţa Domnului (Creatorului). Acestei legi se supun chiar şi personajele unei cărţi, deşi se afirmă că ele ar avea un alt creator. Moartea ca act şi fenomen începe să decadă, să iasă din muritor şi să-l scoată pe acesta din sistemul firesc al semnelor cu cât mai publică devine. Ea se poate transforma într-un instrument de neantizare când este hotărâtă de om, fie în cazul uciderii – individuale sau masive – fie în cel al unui accident, al sinuciderii, sau al optării pentru euthanasiere. În condiţiile actuale, sub extinderea fără precedent a cultului bunăstării, confortului şi ocolirii cu orice preţ, inclusiv cu preţul vieţii, a suferinţei, să vorbeşti despre importanţa inegalabilă a suferinţei de a înveşnici omul e aproape ca şi cum ai comite o crimă publică. Căci omul de astăzi nu vrea să fie nemuritor. El vrea doar să se simtă bine, indiferent de consecinţe, poate pentru că istoria se sfârşeşte odată cu decesul lui, iar sufletul, aşa cum a apărut în el, aşa îşi va găsi o soluţie, în cazul în care există viaţă după moarte. Rareori în alte cazuri realitatea şi metafora se împletesc şi sunt percepute ca fiind identice: suferinţa este alungată de omul contemporan, mai ales de masa largă ce vede în culturist un filosof al culturii şi în cultivat un electrician performant (de la wat). Deviza „avem o singură viaţă, s-o trăim cel mai bine, că alta nu-i” dizolvă toate principiile religioase şi morale, înlesnind re-păgânizarea planetei. Procesul pare de nestăvilit, mai ales datorită decăderii, ca să nu zic pragmatizării extreme a limbajului, care creează în timp şi spaţiu o lume virtuală ce pare mai reală decât cea adevărată, şi este însoţit de scânteile stranii ale unui umor, pe care doar Moartea o poate aplica. Moartea ca „singura lumină din iad” (Monseniorul Vladimir Ghika dixit).

Semantica stelei

Într-un cimitir bucureştean bine păzit (cu camere de luat vederi, alarme, paznici degizaţi în gropari, florari, îndoliaţi de profesie etc.), unde am şi eu o groapă, mi s-a întâmplat să văd, cu ani în urmă, un cuplu de tineri din aceia ce par a exista fără trecut, fără viitor, fără vârstă, fără serviciu, fără ambiţii certe, în afara supravieţuirii trupeşti şi carnalelor bucurii ale acesteia. Trăiau din pomeni şi ascultau toate slujbele de înmormântare. Judecând după îmbrăcăminte, puteai jura că erau soldaţii mai multor armate, un soi de mercenari atât de imnizaţi în serialele de acţiune, SF sau nu, care scăpaseră cu viaţa din fiecare război sau pace ucigaşă, păstrând de la fiecare câte o frântură de uniformă, unele chiar cu epoleţi. Doar arme nu avea. Singura lor armă era darul de a fi nimeni. Dar şi aşa nu erau chiar departe de viaţa militară. Căci i-am surprins într-o după amiază în care nu era îngropat nimeni, plimbându-se printre morminte impozante, de marmură albă, verde, vişinie, rozulie etc., printre statui şi complexe mici de flori şi lauri din piatră, dialogând cu scheletele, sau doar cu conştiinţele acestora. La un moment dat, bărbatul s-a aplecat în faţa unei tombe şi a fredonat:

Unde e stelele tale,
Măi, mărite generale...

Generalul respectiv n-a replicat. Poate nici nu fusese general, dar matematica eroilor rămaşi în viaţă nu făcea economie de stele. Se ştie cu cât devotament râgâie şi scuipă – oriunde, dar mai ales oricând – generaţia aceasta de inşi care smeresc elite. În acele clipe însă, râgâitul şi scuipatul păreau a sluji unei vocaţii, păreau un soi de repetiţie artistică. Poate graţie lor vocalele[1] lacrimogene curgeau din gâtlejul anonim(ului) înflorite de o zeflemea nevinovată, greu de imaginat – şi totul părea cât se poate de normal, indispensabil chiar, printre atâtea morminte scumpe (unele încă nelocuite, ci doar rezervate, îngrijite, cioplite, cu datele naşterii încrustate) şi gropi unde în serile calde, sub nenumărate stele la care n-au ajuns militarii, nici măcar aviatorii, adormeau groparii. Era revoltător, dar nu condamnabil, căci consumatorul nu ucide pe nimeni, el doar consumă. Trăieşte pentru a consuma, se consumă pentru a trăi astfel, deşi uneori este în stare să ucidă pentru a avea ce consuma, iar alteori consumă doar pentru a nu ucide.
Se pare că aşa, în dialoguri versificate sau nu, puse pe note sau nu, liberi de constrângeri sociale, acei soldaţi supravieţuitori îşi alungau foamea şi se afirmau reciproc. Pentru că erau încă în viaţă. Iar moartea avea să-i răpească într-o zi ca pe toţi ceilalţi muritori, indiferent de grade, intelect, talente, dregătorii, poveşti intime, amănunte biografice etc., dar, moştenitorii viitor ai dialogului n-aveau ce să pronunţe în faţa mormintelor lor, pentru că nimeni sau aproape nimeni n-avea cum să-i fi cunoscut, doar dacă activitatea lor avea să devină cumva o nouă profesie, de nişă, tip „cântăreţi la morminte / corişti ai smereniei târzii...”. Viaţa lor avea să fie consumată în anonimat, precum viaţa celor mai mulţi consumatori de presă şi anonimat. Poate din această cauză, cu ajutorul constant al presei acestor trei decenii, consumatorul poate avea orice, dar nu şi milă, compasiune adevărată, sau, mai exact: el poate avea orice doar în detrimentul milei şi compasiunii autentice. Cât timp o dramă nu-l atinge direct fără să-l facă oarecum celebru, fie şi pentru câteva secunde la ştiri sau în pătrăţelul unui ziar, el simte totul ca într-un film, iar fiindcă orice izbândă şi strălucire a vieţii unor celebrităţi nu-l ating direct, pentru a-i adânci anonimatul, le simte ca pe ale lui.

Conspiraţia lor împotriva Morţii, dar şi invers

În ultima vreme, odată cu publicarea normelor europene de înmormântare, jurnalişti ce se cred soli ai vieţii şi ai lucidităţii (citeşte apoeticii) acesteia au pornit un atac violent, deşi la prima vedere doar băşcălios, un soi de dispreţ intelectual sau aristocratic faţă o comunitate necioplită, tribală, împotriva Morţii. Şi ca să iasă învingători, nu şi nemuritori, se zbat să se dezintegreze din spiritualitatea balcanică, în care respectul faţă de actul morţii – ca o trecere spre Existenţa desăvârşită, dincolo de conjucturile catharsis-ului numit deseori soartă, istorie, geopolitică, lanţ de pedepse şi neputinţe ş.a.m.d. – ne deosebeşte încă de restul continentului, unde legalizarea euthanasiei şi, în curând, probabil şi a sinuciderii, scufundă omul într-un neant ce se prezintă drept „îndumnezeire” laică. E clar: ca să creşti preţul vieţii, trebuie să micşorezi valoarea Morţii. În Balcani, Moartea a slujit tradiţional ca o posibilitate de a (re)strânge rândurile, gândurile şi sentimentele comunităţii, de a le armoniza în funcţie de dramele sau fisurile produse de extinderea aşa-numitei modernităţi, de a privi mai blând, într-o perspectivă cât se poate de spiritualizantă, dacă nu duhovnicească, viaţa, vieţile, caracterele, limbajul, de a-i accepta pe ceilalţi şi mai ales pe celălalt aşa cum sunt în cele mai frumoase clipe ale lor, adică: muritori, smeriţi, pocăiţi, zguduiţi de propria neputinţă care nu poate fi decât o revelare a atotprezenţei lui Dumnezeu, cu o înţelegere de vârf, întru totul individuală, irepetabilă precum sufletul respectiv, a echilibrului dintre a fi şi a avea.
Evident, din ce în ce mai puţin oameni se gândesc azi la Moarte ca la un act real, ce va veni la un moment dat, de neocolit, iar la diminuarea gândului la Moarte a contribuit din plin iluzia televiziunii, apariţia şi întărirea acelui spaţiu real şi ireal, a acelui ca-n filme, prin care ne este prezentată şi oferită de trăit însăşi Viaţa. Moartea pare un simplu instrument cinematografic, din ce în ce mai a altora, pentru alţii, pe când inactivitatea consumatorului în faţa televizorului şi a internetului imită veşnicia. Ochii acestei veşnicii nu pot accepta că riscurile de a muri s-au însutit, că moartea este din ce în ce mai reală, deşi preţul vieţii a scăzut drastic şi devalorizarea aceasta acoperă moartea cu un voal gros de virtualitate. Treptat, intenţia de a micşora preţul Morţii a făcut să scadă valoarea Vieţii. Paradoxul nu e singur. „Imposibila” şi de-tv-moarte este chemată frecvent la orice scârbă, dezamăgire, ratare, eşec individual – la fel de intim ca decesul – este chemată sau imaginată în spirit de evadare temporară sau definitivă, de la sine, deseori fără a conştientiza chemarea, ceea ce, în condiţiile secularizării întunecă prezentul şi înfrumuseţează (de fapt: cosmetizează) viitorul potenţial al ieşirii din trup. Dar unde poate ieşi ceva ce nu este undeva?! Căci oamenii de azi, aproape în unanimitate acceptă că nu sunt în apele lor, că toţi ceilalţi nu sunt în fire, nu sunt în stare, nu sunt... Lor nu le e bine în singurătate, dar aderă la convingerea sartreană a „iadul sunt ceilalţi”. Ceilalţi, aşadar, ne ajută să nu intrăm în iad, dar în absenţa lor, în singurătate, acolo unde nu mai e loc pentru nimeni, nici pentru Dumnezeu sau pentru o rugăciune, se află un alt iad. Şi este atâta materie în jurul omului şi mai ales în el, încât ieşirea din trup mulţi o văd ca pe o intrare într-un alt trup, mai cald, mai confortabil, ferit de suferinţă, mai potrivit, mai bun – răsplată pentru îndelungata rezistenţă şi înfruntare a acestui prezent. Trăim (or not!) în epoca lipsei de loc, de spaţiu vital. Nimeni nu-şi găseşte locul, dar din ce în ce mai mulţi indivizi nu supravieţuiesc decât pentru a rupe fie şi o bucăţică din spaţiul altuia, care, la rândul lui, merită orice, uneori chiar şi dispariţia fizică, dar nu tot spaţiul/locul pe care-l ocupă. Se trăieşte într-o frământare de fiinţe dezmoştenite pe nedrept, fiecare simţindu-se asediat de uzurpatori ce şi-ar da moartea pentru bucăţica sa de spaţiu.
Cu mare greutate, poate doar la acea clipă dublă, pe jumătate în viaţă, pe jumătate în cealaltă viaţă, unii s-ar încrede în paragraful rostit de Sfântul Antonie cel Mare, potrivit căruia: ”Dintre cei ce se află într-o ospătărie, unii închiriază paturi; alţii neputând avea pat şi dormind pe jos, sforăie nu mai puţin decât cei ce dorm în pat. Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor. Asemenea este şi cu toţi cei ce vin în viaţă: şi cei ce au trăit cu puţine şi cei ce au vieţuit în slavă şi bogăţie, ies din viaţă ca dintr-o ospătărie, neluând nimic din desfătarea şi bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune sau rele, săvârşite de ei în viaţa lor”. În altă ordine de metafore, omul contemporan practică evadarea multiplă crezând-o drept rezistenţă, supravieţuire, învingere ciclică a realităţii duşmănoase, antiumane. El se află într-o altă realitate, dar se crede în această realitate, aidoma unui soldat ce stă încuiat într-un buncăr, într-un anumit război, şi vrea decoraţii pentru sacrificiile depuse în afara buncărului, ba chiar într-un cu totul alt război.

Numai pentru tine, noi...

Televiziunea şi presa scrisă îi oferă consumatorului (soldatului) o cantitate imensă, statistic imposibil de asimilat, de informaţii, date şi argumente ca să-l menţină în formă, în starea de „încă-i bine – poate fi mereu aşa, doar pentru tine, dar doar prin noi”. Oferta este structurată pe mai multe nivele de limbaj, culori, sunete şi mesaje ce vin odată cu o gamă prea bogată de drame, tragedii, glumiţe, -filii, absurdităţi, curiozităţi, mistere, crime descrise cu lux de amănunte, acte de violenţă publică şi domestică, sexuală, instituţională, politică, istorică ce atacă mereu şi doar pe ceilalţi. Prăbuşirea altuia întăreşte şi sistematizează treptat confortul insului. O bucurie întunecată creşte astfel în lăuntrul consumatorului, îl face poate fericit, ferit de necazuri, rege al mijlocului, nici printre anonimi pe care soarta îi striveşte ca pe nişte nimeni (poate asta şi merită), nici printre celebrităţi pe care soarta îi zdruncină pentru prea-confortul şi bunătăţile de care s-au bucurat, în frunte cu gloria (poate asta merită din clipa în care absorb noroc din nenorocul altora). Consumatorul n-ar da pe nimic liniştea şi siguranţa pentru care au plătit şi plătesc deja alţii. El rămâne un spectator, pe care Moartea îl va lua în taină, nu pe ecran, şi nimeni nu se va simţi mai spectator ca el, de vreme ce moartea lui nu va afecta decât un cerc din ce în ce mai restrâns de inşi. Pe undeva, filozofia spectatorului perfect ar suna aşa:

Grozăviile voastre m-au menţinut fericit /
Dispariţia mea nu m-a făcut nefericit...

Spectatorul (consumator de presă, soldat dintr-un alt război etc.) este extrem de inactiv ca fiinţă, dar are dreptul să-şi exprime părerile, deseori în direct, prin telefon, fax, e-mail, sms, prin comentarii pe internet, sub diferite nume de cod, pseudonime, nick-name-uri sau chiar numere. El este antipodul unui monah, practicând anonimatul negativ de tip „eu condamn lumea pe care o distrugem împreună, şi nu mă bag, şi astfel contribuţia mea la distrugerea planetei este ca (şi) în filme, ca şi inexistentă, mai ales că eu îmi exprim dezacordul cu starea actuală a lucrurilor”. El nu scrie cu vreo plăcere deosebită despre starea actuală a sufletelor, poate pentru că nu operează decât cu lucruri, pentru lucruri, întru lucruri. Nu întâmplător, la nivel de limbaj, s-a intrat deja sub domnia lui ca-şi, ce reprezintă nevoia de înnobilare prin păzirea gramaticii şi agramatizarea (insesizabilă a) fiinţei.
Zi şi noapte, cu excepţia răstimpurilor când se întrerupe curentul, cablul, bateria celularului, sau în timpul somnului fiecăruia (deoarece când eu dorm, alţii rămân neclintiţi pe poziţii de inactivitate), semeni celebri sau necunoscuţi se prăbuşesc, iar eu pot urmări ca-n viaţă, dar în film, pas cu pas, prăbuşirea lor. Orice pas mă separă de dramele lor, de dramă în general, întărindu-mi siguranţa şi chiar fericirea. Sinucideri, violuri, morţi suspecte, accidente, alunecări de teren, atentate, incendii, apariţii bizare, cutremure, cam tot ceea ce nu mă atinge direct, ci doar ca-n filme, toate dovezi indubitabile ale fragilităţii acestei vieţi şi ale celor ce nu renunţă la spaţiul furat mie, se zbat şi reuşesc să convingă că noi, consumatorii, ca şi consumatori, avem putinţa de a le controla, mai întâi prin cunoaştere (căci „un om bine informat este un om puternic”, avându-şi asigurată prin constituţie dreptul la informare, deci la putere), cu ajutorul dezinteresat sau interesat, dar corect, al celor ce ne informează la timp aproape real despre ele, fiindcă cel ce informează deţine o mai mare putere şi siguranţă, iar acestea pot fi împărţite, achitate, în rate sau cash, ba pot fi chiar sprijinite din anonimat prin neimplicare, sau prin implicarea de înţelept prin telefon, comentarii etc. Asta până când va veni momentul dispariţiei acelui „ca-n” şi evenimentele vor fi una şi acelaşi lucru (nu suflet) cu informaţia despre ele (însăşi).

Şi stelele mor într-o zi

Astfel decurg treburile într-o societate ocolită de toate utopiile posibile, atacată de toate elementele ce nu mai pot deveni utopii productive, străduindu-se să transforme viaţa în film şi filmul în viaţă, cu scopul de a clădi din aceasta o utopie finală, de neînlocuit, dar şi veşnică. O societate care dovedeşte prin orice moleculă de viaţă publică şi de publicitate cât de neînsemnat a ajuns să fie în realitate consumatorul care, susţinând prin inactivitate contextul, se simte din ce în ce mai important.
Stelele mor într-o zi. Stelele muzicii, ale teatrului, ale literaturii, ale vieţii publice. Iar atunci puhoiul de ochi, urechi, microfoane, obiective, condeie, cantităţi considerabile de plumb, cerneală şi eter se îngrămădesc precum leacurile în jurul unei răni, fără a accepta cumva că, la nivel moral şi uman, pot juca rolul unor bacterii mortale. Vieţile ce par frumoase, în mentalitatea consumatorului, nu pot beneficia decât de morţi urâte, ciudate, şi foarte rar frumoase, dar oricum mai puţin frumoase decât viaţa respectivă. Asta ca vieţile urâte, grele, anonime, să poată beneficia de morţi înalte, uşoare, la fel de pilduitoare. Consumatorul este deja structurat să nu creadă că intimitatea şi irepetabilul Morţii se desfăşoară tocmai prin anonimizarea muritorului, prin creşterea (nu reducerea) până la ultima stare de a fi (fost) doar un om, un suflet, dincolo de grade, termeni etc. Anonimitatea îi uneşte pe toţi, iar nivelul de lumină al fiecăruia îi separă. Se poate afirma că iadul sunt întunericul meu unit cu al altora şi nu lumina sau întunericul lor ce mă întunecă prin frustrări, masochism al orgoliului şi invidii mărunte, care oricum n-au fost altceva, ca şi eu să fiu un altul.
Odată înfăptuită, Moartea celebrităţilor este absorbită de ca-n viaţă şi ca-n filme de presă şi începe să hrănească consumatori. A întrebat, oare, cineva: dacă viaţă tot nu avem, cum de ne hrănim cu moarte?! Unde e acu banii tăi, gloria, aplauzele, premiile, decoraţiile, hainele scumpe, accesoriile, vorbele de duh, scandalurile, fanii tăi?! Nu mai e. Toate s-a făcut praf şi pulbere, ca şi-n filme. Acu numa eu-s. Amănunteţe intervin şi joacă un rol dublu: evidenţiază irepetabilul, pe fondul filozofico-antropologic al comunului – şi invers. Deci, tot un imn ridicat neantului, deşertăciunii, neantizării. De aici şi convingerea că trebuie să trăieşti tot ce poţi când poţi cum poţi mai intens, că viaţa nu-i film, iar filmul, în funcţie de împrejurări, nu-i tot timpul viaţă. Iar cei care au trăit-o binemersi, nu mai au dreptul la intimitate, la anonimat, pentru că au luat din timpul „nostru”, din anii „vieţilor noastre”, hrănindu-ne, ce-i drept, cu ce ne trebuia, dar acum nu ne mai pot hrăni decât cu amănuntele dezvăluite de Moarte. Logica e imbatabilă: aşa o păţesc toţi cei care se hrănesc cu viaţă, ajung să ne hrănescă pe noi cu moarte. Ei n-au fost chiar oricine, ca majoritatea noastră, iar noi nu devenim prin dispariţia lor ceea ce au fost ei şi noi n-am fost şi nu suntem şi se pare că nu vom fi niciodată. Şi pentru a umaniza legendele locale şi/sau globale, alţii ca noi vin să-şi aducă aportul: rude, vecini, colegi de breaslă, trecători, fani, adversari „pe plan estetic şi/sau profesional”, aducând din belşug date, unele incontestabile, altele contestabile, dar fermecătoare, despre cât de omenoşi sau dificili, misterioşi sau transparenţi, modeşti sau orgolioşi (se zice conştient de propria valoare), afectuoşi sau distanţi ş.a.m.d. au fost în timpul vieţii. Restul (sau întregul) poate fi urmărit la televizor, inclusiv apariţia unor monografii, a unor memorii, a unor documente sau date ce vor schimba percepţia publicului despre răposaţi, organizarea unor întruniri de aducere aminte, a unor festivaluri şi/sau premii ce le vor purta numele... Acestea lucrează pentru neant, dar nu răsar din neant. Numeroase personalităţi publice, volens-nolens, dar mai mult volens, îşi trăiesc vieţile în văzul spactatorului, în extremă transparenţă, să zicem, iar când trăieşti astfel rişti să devii incapabil a muri în intimitate, pentru că o viaţă pentru toţi este viaţa nimănui, ea se îndepărtează şi Îl îndepărtează pe Dumnezeu, şi unii, cu toată gloria antumă şi postumă, din nefericire, chiar n-au parte de o moarte firească. Pentru toţi asta este în regulă, doar pentru sufletul respectivului – nu.

Rămăşiţe

Într-un autobuz de tranziţie, ca de obicei plin până la asfixiere a metaforelor şi a eventualelor parfumuri, în zumzetul deprimant al unor celulari ce o duc într-o singurătate celulară, încât vorbesc ca şi cum ar fi singurii supravieţuitori şi singuri în întreg universul, acum ceva vreme, am fost absorbit şi eu în acelaşi univers şi am auzit, împotriva voinţei şi dorinţelor, o relatare ca-n filme. Tocmai murise într-un accident de avion preşedintele unui stat. Specialiştiii căutau rămăşiţele rămase. Călătorul necunoscut avea o dezbatere înţeleaptă cu un prieten nevăzut.
- Ce să mai găsească, măi... – insista, desfiinţându-i celuilalt toată poetica. Nişte bucăţi de fier acolo, vreo aşchie de copac, vr’un cui de cataramă, ca să aibă şi ei ce îngropa...
Era cu neputinţă să nu-mi aduc aminte de expresia lui Toma de Kempis, „De câte ori am ieşit afară, m-am întors acasă mai mic”... De câte ori am urmărit ca-n filme prăbuşirea cuiva, n-am fost în mine, nu mai ştiu ce şi/sau cine a fost în mine în locul meu, căci eu eram afară, în viaţa/filmul altuia, eram spectator, nu protagonist, personaj, nu persoană, sau invers.
Şi mulţi nu mai au unde să se întoarcă. Astfel, cu ei afară şi împrejur, urmărind ca-n filme prăbuşirea altuia, n-am mai urmărit ca-n viaţă şi nici ca-n filme propria decădere. Poate pentru că nu era încă filmată.

Revista ComunIQue nr.6-7, nov. 2010


[1] De reţinut că, totuşi, pronunţa tale, nu tele, şi generale, nu generele.

Viaţa şi cea de a doua armată a Soldatului

(nuvelă)

 

 

Soldatul apăruse în oraş cu aproape treizeci de ani în urmă, suit într-o maşină militară, împreună cu încă vreo două sute de gemeni, pe ale căror feţe se puteau zări prea lesne culorile decepţiei produse de despărţirea de iubite.
Numai pe faţa cruntă a soldatului nu puteau fi depistate acele culori patetice, plângăreţe, căci el nu avusese nici o iubită.
Era tuns zero; i se vedeau toate năzdrăvăniile, deja cusute, ale unei copilării risipite la ţară; era înalt şi pătrăţos, cu nişte ochi de ghepard, în care o îndepărtată strălucire îngerească, moştenită de la părinţi, îi lăsase locul unei priviri formate din două cuţite necruţătoare.
Copilăria singuratică dusă printre oameni care nu-l înţeleseră niciodată, precum şi plăcerea că în sfârşit scăpase deopotrivă de absenţa unei iubite pe măsura lui şi de iubită însăşi, imprimaseră veşnic pe faţa soldatului o expresie greu descriptibilă: umbra uşoară a unui surâs de fiinţă superioară, lucirile tulburătoare ale unui sictir strămoşesc, tăcerea impenetrabilă reflectată de trăsăturile nu prea cioplite şi inconştient batjocoritore, şi o tristeţe străveche, în a cărei prezenţă nu par a ceda decât femeile moarte.

Brâncuşi şi treptele „orbirii”, sau universalizarea sculpturii populare balcanice


Proverbiala frază a lui Brâncuşi: “Sculpturile mele sunt chiar şi pentru orbi”, nu ascunde niciun paradox. 
Operele lui, datorită unei munci de sclav şi unei asceze spiritualizante ce înlesnesc detaşarea totală a artistului de lumea accidentelor şi asociaţiunilor efemere (cotidianul), ducând un număr restrâns de teme până la perfecţiune - aidoma artei populare sau religiei - se adresează în primul rând privirii lăuntrice a fiinţei umane, şi nu unui ochi elitar, izolat în teoretizări sterile şi argumente doar estetice.
Sculpturile lui Brâncuşi devin independente de tot ce e insuportabil de pământean şi închis transcendentului, şi comunică direct cu fiinţele iniţiate din naştere, sau, mai exact: renăscute în Duh. Nu este vorba de copii, ci de copilul din fiecare om. Nu întâmplător Brîncuşi credea că atunci “Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi”.
Oul, Leda, Muza adormită, Domnişoara Pogany, Sărutul, Măiastra, Cocoşii, Nou născut, Cuminţenia pământului, Poarta sărutului, Masa tăcerii, Coloana fără sfârşit şi altele, nu reprezintă o şcoală, un curent anume în sculptura mondială, ci un drum unic, anevoios, dar şi răsplătit pe măsură, drum ce include începutul şi pe cel din urmă capăt al concepţiei de Sculptură. Concepţia respectivă poate fi luată şi ca un fel de creaţie alternativă, de vreme ce Dumnezeu i-a permis „Prinţului-ţăran” Brâncuşi să adauge elemente noi în cadrul universului.
S-a vorbit mult despre legăturile artei brâncuşiene cu arta populară românească şi balcanică în general. Reluarea unor motive-cheie ale sculpturii (ale cioplitului în lemn, mai ales) balcanice, cum ar fi motivul porţii, al şurubului, al spiralei, al torsadei, al sursei luminii (exterioare sau lăuntrice), dar şi cultul faţă de soclu şi de modul cum trebuie expusă o lucrare, de fapt: ce loc are o sculptură în realitatea totală, nu în cea fragmentată și uneori descompusă de păreri și opinii – ca să poată fi privită în Duh – sunt completate de ţelul lui Brâncuşi de a esenţializa formele.
Potrivit studiilor de referinţă – revelatorii sunt şi volumele alcătuite de Prof. dr. Victor Crăciun, unul de interviuri preţioase cu mari sculptori şi brâncuşologi, celălalt oferindu-ne descifrările interesante ale lui Vlaicu Ionescu, iar al treilea dedicat centenarului ”Măiastrei” – opera lui Brâncuşi a parcurs două etape principale: de la sculptura clasică, prin cea ‘neagră’ (în armonie cu viziunea artistică şi / sau totemică a popoarelor africane) şi indusă, până la un fel de înviere, universalizare a artei populare balcanice.
Este ştiut faptul că arta populară balcanică, în domeniul sculpturii, nu descoperă privirii generaţiilor forme naturale geometrizate, ci unele idei-forme, idei care izbutesc, cu mijlocirea lemnului şi a pietrei, să manifeste parţial Transcendentul. Parţial, în sensul pregătirii treptate a privitorului de a cuprinde esenţa sau esenţele. Oricât de straniu ar suna, creatorul popular nu se concentrează asupra naturii dacă aceasta nu reptezintă cu claritate Transcendentul sau nu este parte integrantă a sufletului omenesc. Natura poate fi decorativă şi liniştitoare, dar nu şi înălţătoare, în lipsa esenţelor, aşa cum un peisaj plăcut, reconfortant, nu depăşeşte mimesis-ul, dacă nu poate fi descifrat de pe poziţia Sufletului.
Strâns legate de capodoperele marelui Anonim, operele lui Brâncuşi stau vii şi suspendate exact între acest Transcendent şi manifestarea Lui. Pentru cine are ochi să vadă, manifestările sunt mai complete, mai simple, la fel de intraductibile. Impactul lor are aproape puterea conjuncturilor şi a configuraţiilor pe care le simplificăm prin definiţia de Destin. Este o simplitate superioară ce pare extrem de complicată pentru omul cotidian, subjugat de vremelnicie. Aici cred că se manifestă şi genialitatea viziunii sculpturii populare: într-o omenire din ce în ce mai obosită şi chiar scârbită de domnia mărunţişului, a minimalizării şi personalizării ce ascund disperarea, orgoliul rănit şi mai ales pierderea identităţii, Anonimul eliberează creaţia sa de tot ceea ce trece şi ne înfăţişează doar ceea ce nu trece. El ştie că omul va fi mereu însetat și va râvni – deşi nu mereu la fel și nici cu aceeași disperare – după esenţe. Mintea creatorului popular, iluminată de credinţa ce aduce simplitate, dar şi de anonimat, s-a străduit mereu să surclaseze sau chiar să sfinţească învelişul (materia) prin scoaterea esenţei din el. Căci este mereu un spirit ce însufleţeşte obiectul, iar spiritul acela are şi o formă. Pe bună dreptate, marii monahi ai ortodoxiei insistau că sărăcie nu este sărăcia, ci lipsa de formă a sufletului. Forma superioară a sufletului învelit de obiectul artistic poate fi văzută doar de la înălţimile spirituale atinse de coborârea minţii în inimă, de îndumnezeirea omului, a cărui privire s-a eliberat de jocul pătimaş şi devorator al diferenţelor dintre lucruri şi fiinţe. Dincolo de acele diferenţe, unii care deja au văzut şi sculpturi ale lui Brâncuşi, se pot bucura la nesfârşit, primiţi în timpul liturgic, de miracolul Creaţiei lui Dumnezeu. Din acest unghi de vedere, comuniunile, elementele asemănătoare, viziunile îngemănate şi orice altă legătură artistică şi estetică între artişti din epoci şi spaţii istorico-geografice diferite par şi sunt nu doar posibile, ci şi cât se poate de fireşti. ”Perceperea lucrurilor sensibile este proprie oricui, chiar şi regnului animal, afirmă Calist şi Ignatie Xantopol în „Metoda sau cele 100 de capete” din Filocalia. Cunoştinţa unor principii raţionale este mai subtilă, căci implică o putere de abstragere de la lucrurile sensibile şi de la multitudinea lor. Dar credinţa este mai subtilă şi decât această cunoştinţă, căci surprinde indefinitul, care e forma realităţii celei mai înalte, sau a persoanei. Cine poate defini persoana cuiva, nesfârşită în manifestările ei mereu noi şi surprinzătoare? Ea nu poate fi nicidecum cuprinsă în definiţiile exacte ale cunoaşterii raţionale, cu atât mai mult, cine poate defini experienţa prezenţei şi lucrării Persoanei supreme a lui Dumnezeu? Credinţa este modul de sesizare a celor mai subtile realităţi, fiind ea însăşi cel mai subtil mod de cunoaştere. Căci numai credinţei i se dezvăluie persoana celuilalt, care nu vrea să fie redusă la obiect şi nu poate fi redusă la obiect”.
Fragmentele manifestărilor Persoanei, pe care Brâncuşi le consideră ‘noi’, nemaivăzute, întruchipări ale unor spirite uriaşe de reflectare a bucuriei primordiale, pot fi văzute, vizualizate, dar mai ales privite doar din interior. Ele nu pot fi pipăite în întregime, deoarece nu oferă simţului atingerii decât esenţa-rădăcină. Astfel, ideea-formă trăieşte parţial în realitatea terestră, parţial în cea metafizică. Nu poate fi vorba de un primitivism sau de o viziune copilărească asupra universului, ci despre o ‘laconizare’ extremă, armonioasă, a formelor. Dovadă stau ochii deschişi pe dinăuntru ai Muzei adormite, cosmoidul care devine lume, al Oului, vibraţia Sărutului, ţipătul-zbor al Cocoşilor, măreţia plină de pace şi angoase învinse a Păsării măiestre, liniştea plină de răspunsuri fără întrebări a Mesei tăcerii şi a Cuminţeniei pământului şi altele. A se vedea asemănarea unor capodopere brâncuşiene cu “Gânditorul de la Hamangia” și cu alte sculpturi străvechi, de piatră sau lut, descoperite în ţările balcanice din jurul României.
Se pot spune multe şi despre motivul suveran al coloanei, ridicată în mod cu totul original, întru puterea Numărului de Aur şi a tainelor Artei Regale, de Prinţul-ţăran care şi-a dat duhul la Paris, în atelierul său din Rue Impasse Ronsain - astăzi loc de pelerinaj. Una dintre ultimele sale dorinţe a fost să aibă deasupra capului o sferă iluminată din interior, la care să se uite cu ultimele sale priviri, poate pentru a-şi scoate dorul de planeta noastră, pe care într-adevăr o îmbogăţise cu câteva forme a(n)temporale şi noi, forme ce pot fi văzute chiar şi de orbi.
Bucureşti, 2005 şi 2010

Despre ”Tunurile cu tăcere”

Iolanda Malamen în dialog 
cu Ardian-Christian Kuciuk
Bucureşti, septembrie 2008

Iolanda Malamen: Ardian-Christian Kuciuk, Dumnezeu ţi-a dat o a doua patrie literară: România. Duci, cum s-ar spune, ,,dulcea povară,, a două limbi în care scrii lucruri diferite. Mi se pare fascinant.

Ardian-Christian Kuciuk: Trebuie să spun că aceste două patrii, cu timpul, au devenit mai mult textuale, decât literare. Pentru mine, fascinant rămâne darul de a putea menţine un echilibru real între dulceaţa poverii şi povara dulceţei.

Iolanda Malamen: Te-ai reinventat într-o nouă cultură. A fost totuşi o traumă?

Ardian-Christian Kuciuk: Mai mult decât o reinventare, a fost ca un soi de urcare a unui munte mergând cu spatele. Înainte de a scrie direct în româneşte „Anul în care s-a inventat lebăda”, de pildă, în anul de mare graţie 1996, nu credeam că voi mai scrie într-o altă limbă, decât albaneza. Poate a fost o traumă pentru ceilalţi, deşi comportamentul meu n-a avut nicio pată de anormalitate. A fost ridicarea firească a unei opere literare la acel nivel unde poţi face literatură globală cu cât mai locale devin limbile în care scrii. 

Coafura sfinților (teatru)



Adam - un pic matur, un pic copil, un pic luat, conştient.

Celălalt - celălalt.

Ava – o femeie, se va afla a cui, da nu şi de ce.

O cameră mare, cu ferestrele mereu spre asfinţit.
Pe peretele stâng atârnă o puşcă balcanică străveche. Puşca aceasta este atât de veche, încât n-o să tragă nici la începutul, nici la mijlocul şi nici la sfârşitul întâmplării relatate mai jos. Ca să ne asigure că nu e periculoasă, puşca nu are trăgaci.
În cameră se află un pat, un scaun cu trei picioare, o oglindă crăpată şi un geamantan alb.
Uşa camerei se află lângă drumul mare; pragul uşii este în acelaşi timp şi unul dintre pragurile neînsemnate ale drumului mare. Dimineaţa devreme şi noaptea târziu, această uşă nu poate fi deschisă, căci rezemat pe ea, din afară, doarme câte un cerşetor, câte un beţiv; o dată a adormit chiar un mort.
În cameră, ca de obicei, se află Adam, astăzi în a treia încercare de a se sinucide. Ţine o sfoară în mâini şi-o măsoară ca şi cum ar fi fost o cravată, şi trage de ea, ca să vadă dacă-l poate ţine sau nu, căci Adam dispreţuieşte eşecurile, fie ele şi în domeniul sinuciderii.
Cineva bate la uşă.


Adam

Da, intră! Dacă nu eşti mort şi dacă n-ai venit să te sinucizi, intră. Nu de altceva, dar n-am decât o singură sfoară. Dacă ţi-ai adus sfoara, mai discutăm… Intră!

Intră Celălalt. E slăbuţ, îmbrăcat într-o sutană jegoasă, desculţ, cu o barbă gri, nu prea poate fi descris. Nu pare foarte uimit, dar îşi trădează o anumită teamă, aidoma unui om care a fost posedat pe neaşteptate de vreun fenomen paranormal, după care se trezeşte într-un loc şi într-o viaţă complet necunoscută.

Adam

Ţi-ai adus sfoara? Eşti mut? Sau eşti vreun înger?… Dacă nu ţi-ai adus sfoara, să nu te aştepţi să mă întorc să văd cum arăţi, că nu-mi pasă. Am văzut destule feţe omeneşti; mă simt aproape orb când mă uit la feţe de genul ăsta. Ia loc!… Ia loc, am zis; dacă nu iei loc, ia-ţi paşii înapoi, că n-avem timp de pierdut cu pălăvrăgeli.

Celălalt se aşează la scaunul cu trei picioare. Adam îşi leagă cravata şi se opreşte în faţa ferestrei. Nu se întoarce să vadă cine-i oaspetele. Afară se lasă seara.

Adam

E clar că-mi poţi rămâne străin până la capătul vieţii mele sau al vieţii tale. Si eu îmi sunt străin din când în când. Mai ales în vremuri în care nimeni nu mă părăseşte, când buzunarul mi-e plin de bani sau când nu-mi vine să mă sinucid. Ştiu, ştiu că nu eşti surd. Aud cum respiri; nu prea ai stofă de surd. Înseamnă că eşti un fel de înger încremenit... Să taci, ca să nu fim străini, da? Fă-te una cu lucrurile dimprejur, ca să credem amândoi că niciodată n-ai lipsit de aici... Ar însemna să fii un fel de păpuşă. Iar eu ador păpuşile, precum sclavul îşi adoră stăpânii, căci voi păpuşile sunteţi stăpânii noştri. Căci voi păpuşile v-aţi detaşat de viaţă, de toate lucrurile împuţite, şi ne aşteptaţi cu răbdare; aşteptaţi să ne căim sau să ne sinucidem. De aceea, îţi mărturisesc, cu inima în mână sau în dinţi, cum vrei, că sunt la a treia încercare de a mă sinucide. Dar am renunţat acum câteva clipe, bineînţeles nu datorită venirii tale, căci mă pot sinucide şi în prezenţa ta, dar am renunţat fiindcă am ajuns la concluzia că sinuciderea asta nu e decât un mod bizar de a face dragoste singur. Dar dragostea singur nu duce nicăieri, iar nicăieri am ajuns deja. Avem de a face cu un soi de pleonasm, dacă te pricepi la limbi… Prima oară m-am suit pe pervazul balconului de la etajul cinci şi am vrut să-mi pictez creierii pe asfalt, fiindcă părinţii mei s-au bătut ca nişte fiare, iar eu mă simţeam în plus, dar pe urmă, uitându-mă la oamenii care se-ntorceau de la scârbici, de la cârciumi, de la nunţi, de la înmormântări, mi-am dat seama că nu aflasem cine ieşise învingător, mama sau tata, şi m-am întors în viaţă… A doua oară, da, mi-a venit pur şi simplu să-mi iau viaţa asta, era o dimineaţă de noiembrie, ploaie, vânt, întuneric, cu o noapte în urmă mă masturbasem ca prostu’, cam aşa, deci mi-a venit să-mi înghit limba. Ştii cine m-a salvat? O înjurătură. Da, da, o înjurătură scârboasă, o dare în pizda mă-sii, vorba aia, ştii chestia cu câinii care latră nu muşcă, da, cam aşa ceva, de câte ori înjuri, nu-ţi poţi înghiţi limba... A fost o înjurătură oarecare, foarte des folosită la bodegile oraşului, dar degeaba, că nimeni altul n-a scăpat cu viaţa de o înjurătură, cum am scăpat eu. Ai înţeles, nu? Ai înţeles că nu-ţi poţi înghiţi limbă atunci când înjuri din tot sufletul. E bine că nu mi-a ieşit sufletul. Nu?

Celălalt

E bine.

Adam

Uite, că păpuşile mai şi vorbesc!… Uite ca-ţi ştiu şi limba maternă sau paternă!... Da, domnule. A treia oară a fost acum câteva ore, tot pur şi simplu. Iubita m-a părăsit acum trei luni din cauză că sunt prea conştient. Eşti un ratat desăvârşit, mi-a spus, dar eşti şi foarte conştient. Scurt: nu eşti jumătatea mea. Dar eu ştiam de mult că noi oamenii adevăraţi putem face şi fără jumătatea noastră sau a celorlalţi, adică doar cu noi înşine. Adică: doar cu jumătatea pe care o aşteaptă ceilalţi. De fapt, m-a durut această despărţire, dar am fost chiar fericit să mă doară ceva după atâţia ani lipsiţi de durere. Te pomeneşti că aceasta o fi fost şi misiunea ei în viaţa mea: să-mi spună că durerea nu încetează chiar dacă tu ai încetat de mult să mai iubeşti ca un nebun… Da, m-a făcut şi prost. Conform filozofiei sale, prostia nu-i decât expresia cea mai camuflată a răului. Foarte bine. Văzând eu ce bine o duce răul în această lume, imediat am făcut pe prostul şi vreau să zic că m-am simţit dintr-o dată ocrotit, privilegiat, norocos aş putea spune. Dar, în acelaşi timp, ştiam care-i culmea ghinionului.

Celălalt

Care-i?

Adam

Să faci pe prostul şi să rămâi aşa. Si eram foarte chibzuit, foarte atent la mine însumi... Trăim în vremea durilor, domnul meu, iar eu devenisem un dur. Ca să zic aşa: nici moartea n-are ce să-mi mai ia!

Celălalt

Dar ea?

Adam

Cine?

Celălalt

Iubita dumitale.

Adam

Ea s-a dus.

Celălalt

Unde?

Adam

În neant.

Celălalt

Si n-ai făcut nimic s-o opreşti? N-ai făcut nimic s-o păstrezi?

Adam

Nu. Neant a vrut, neant a primit. S-o păstrez pentru ce?! Şi aşa devenise un soi de varză stătută.

Celălalt

Nu înţeleg.

Adam

E simplu. Timp de trei ani de zile, eu am făcut-o varză, din toate punctele de vedere. Pe urmă, o varză n-are cum să devină mai varză decât este, deci devine varză stătută.

Celălalt

Îi spuneai “Iubita mea”...

Adam
Şi?!

Celălalt

N-o iubeai?

Adam

S-o iubesc?! Aveam vreun motiv?

Celălalt

Nu era frumoasă?

Adam

Era, dar nu era singura femeie frumoasă din lume. Poate tocmai de aceea....

Celălalt

Era totuşi aproapele tău…

Adam

Dar şi propriul său rahat îi e omului apropiat, dar omul îl trădează din el în fiecare zi, de câte ori nu e constipat.

Celălalt

Înseamnă că n-o puteai iubi.

Adam

Îi spuneam iubita mea, îi spusesem de vreo trei mii de ori c-o iubesc, iar când ne împreunam parcă simţeam ceva deosebit, dar nu ştiu dacă am iubit-o vreodată. Cu atât mai puţin îmi pot da seama acum. Sunt doar două posibilităţi: ori am iubit-o enorm şi repetarea mantrei “Te iubesc” m-a mutat încet-încet din adevăr la nepăsare, ori n-am iubit-o niciodată, ci pur şi simplu am vrut şi eu să iubesc şi-am repetat în prostie, ca toate filmele şi ca toată lumea, mantra “Te iubesc” şi n-am reuşit. Să ştii că nu mi-e ruşine. Ţie, nu?… Taci? De ce taci?

Celălalt

Ce-mi propui tu să fac?

Adam

Să te uiţi la asfinţit.

Celălalt

Mă uit la asfinţit.

Adam

Asfinţitul mi-e un fel de drog. Înţelegi?

Celălalt

Încerc.

Adam

De câte ori eşti părăsit, sau pur şi simplu te simţi părăsit, uite-te la asfinţit. Microbul oratoriei se înfierbântă-n tine, te copleşeşte; stomacul tău, gâtul tău, gura ta, în general toate vămile trupeşti prin care trebuie să sară cuvântul se desfac; poţi spune, te poţi spovedi, oricui, la orice lucru viu sau mai puţin viu… Imediat îţi dai seama cât de mulţi părăsiţi zumzăie, aidoma muştelor verzi în jurul unui rahat, prin rărunchii acestei lumi, şi imediat – e o revelaţie – în prezenţa atâtor fiinţe părăsite, una mai scrijelită decât alta, una mai păpuşă în devenire decât alta, te simţi perfect. Să ştii că nu-i cinism. Simţi o bucurie neagră în suflet. De fapt, nu e o bucurie neagră, roşie sau albastră sau gri. E o bucurie în general, independentă, fără culoare... Simţi cum eşti copiat. Copiat, de nu mai ai aer. Există chiar o poveste adevărată pe tema asta. Au fost odată ca niciodată doi fraţi, fiecare fiind aproapele celuilalt. Erau aşa de adânc scufundaţi în comun, încât n-aveau nimic ieşit din comun, în afara morţii unde nu intraseră încă. Timp de o viaţă, scurtă şi intensă ca a geniilor, unul dintre fraţi l-a copiat pe celălalt în toate. Într-atât de bine l-a copiat, încât la un moment dat, fatal bineînţeles, fratele cel copiat nu s-a mai simţit în viaţă şi s-a sinucis. Întrebarea este: care să fi fost cea mai crâncenă durere a celuilalt frate? O ştii?

Celălalt

Nu.

Adam

Că n-are pe cine să mai copieze.
(...)

Intermedium

-->


A.-Ch.Kycyku - TOPorul
Nu trecuseră decât trei ore din clipa în care Unchiul împlinise nouăzeci de ani şi ceva pe pământ. Sprijinit de bastonul său plin de noduri, învelit în strălucirea blândă şi ameţitoare a unei stafii nobile, apăruse în faţa ferestrei mele, fără să dea vreun semn că-mi simţea măcar de bun simţ prezenţa, pe urmă se oprise în miezul curţii, la un pas de bradul nostru comun. Credeam că-i donează toamnei câteva minute intense din viaţa lui deosebită, în centrul curţii, sub bradul cu "aripi" argintii, ca să-i mulţumească sau să-i reproşeze câte ceva transcendentului. Era octombrie târziu, nu se auzeau sub bolta cerească decât cele trei tocuri nedespărţite ale Unchiului (plus bastonul).
Am renunţat la ce aveam de făcut, aşteptând înfrigurat bătăile "confidenţiale" ale Unchiului la uşă. Era cu neputinţă ca, la o asemenea seară aproape sfântă, el să nu vină să se plângă de vreun mărunţiş. Nu se lepădase de convingerea că, în spaţiul mioritic, dacă nu te plângi, dacă nu jeleşti ciclic, nu-ţi merge nimic. Sau ar fi venit, pur şi simplu, să-mi ţină vreo cuvântare din acelea pline de reticenţe. Reticenţele, în cel mai fericit caz, reprezentau grafic, golurile revoltătoare ale înţelepciunii mele.
Dar am aşteptat inutil.
Din centrul curţii îmi izbi urechile doar un ţipăt de vârsta a treia, dacă nu chiar a patra, şi eu am alergat afară nemaiputând să-mi gonesc din ochii minţii o imagine repetată nemilos de când soarta exclusiv balcanică mă ţinea ca pe un ostatec, să fiu vecin cu Unchiul. Îl şi vedeam întins printre mormanele de frunze şi găinaţi uscaţi, părăsit de baston şi de pălărie, cu capul acela pătrat, tuns scurt, cu ochii scoşi din orbite în măsura în care el era în stare să scoată din sărite şi uneori din minţi o mahala întreagă. Mă aşteptam să-l văd pentru întâia oară mort de-a binelea, definitiv, mai mort decât poate fi posibil. Deja răsăreau înlăuntrul meu, cu o bucurie de fiinţă ce se îndrăgosteşte la prima vedere, cele dintâi metafore pe care aveam să le rostesc la înmormântarea Unchiului.
Dar mă înţelasem. Unchiul nu căzuse lovit de nerăbdarea, să zic, a destinului. Nu căzuse deloc. Doar se aplecase un pic, înjurând cu vocea-i irepetabilă.
Am aflat imediat ce păţise. Probabil ca un semn - nu ştiu dacă era unul ceresc, terestru, dublu sau neutru - îi căzuse pe cap un cuib străvechi, tocmai din înălţimile bradului argintiu. N-a fost timp să numărăm ouăle. În mod cu totul straniu, în cuib se hotărâse să-şi depună ouăle o pasăre încă neidentificată. Ouăle se spărseseră pe craniul de oţel al Unchiului.
- Nesimţita, - înjura Unchiul. Parcă avea rahat în ouă, nu pui...
Era inuman să-i faci faţă umorului deseori involuntar al Unchiului.
M-am grăbit să-i duc o cârpă, să se şteargă, dar m-a refuzat. În asemenea cazuri de forţă majoră, în conformitate cu planul său bine pus la punct, Unchiul se ştergea doar cu un anumit prosop. După aceea, prosopul respectiv era ars în baie, iar cenuşa lui, stropită cu un rachiu de mâna a treia, era depus în gunoaiele cartierului vecin. Unchiul nu-şi ascundea teama faţă de vrăji. Vrăjitoarele se înmulţiseră ca muştele şi aveau de ce să-l invidieze şi implicit să-l aleagă drept ţintă.
A vrut poate să mă întrebe oare ce o fi însemnând atacul ouălelor, şi n-am ezitat să-i spun că era vorba doar de belşug. Sănătate şi belşug. Strămoşii erau convinşi de aşa ceva. Unchiul era întru totul de acord. Știa că strămoşii erau în stare să descifreze orice semn, uneori puteau descifra chiar fiinţele, şi subscria la modul lor de gândire. În ascuns, oglindind o bucurie intenţionat înjumătăţită, ca să-i crească procentul de enigmă, Unchiul se credea unul de a-i lor. Doar că era un strămoş mai ales, mai puternic, trimis să se războiască cu ispitele cumplite ale epocii moderne.
- Tocmai la tine veneam, - mi se adresă. Aveam o mare rugăminte la tine.
Se uită la mine oarecum strâmb, ghicind că era cât pe aci să-l întreb cum de mă căuta în curte, sub brad.
- Nu te căutam în curte, sub brad, - adăugă. Mă dusei să mă asigur de o chestiune...
- Spune, Unchiule, - îl rugai.
De fapt, spre ruşinea mea complet incontrolabilă, nu l-am rugat, ci l-am implorat. În prezenţa Unchiului, mă trezeam mereu copleşit de toate slăbiciunile mele înnăscute sau căpătate, laolaltă. Parcă mă subjuga umbra deasă, greoaie, a unui pom străvechi. Ajunsesem să cred că numai o stâncă, un balaur, vreo târfă în menopauză etc, erau în stare să nu-l implore pe Unchiul meu. Avea un farmec ieşit din comun. Nu izbutise să-i zică "nu" nici măcar regretata mea mătuşă, nevasta lui de o viaţă, cu câteva minute înainte de a-şi da duhul, chiar în centrul curţii, în timp ce Unchiul încerca să-i comunice omeneşte că aveau să astupe fereastra ce dădea în curte, pentru a o deschide pe peretele opus. Sărmana mătuşă, slăbuţă, la un pas de a fi furată de orice briză glumeaţă, dar beneficiind de imprevizibilitatea şi rezistenţa celui de al optulea suflet care se trezeşte în femeie graţie unei căsnicii infernale (un suflet mai mult decât la pisici, spuneau socotelile Unchiului) tot nu se obişnuise să aprobe din prima metaforele zdrobitoare ale alesului inimii şi al nenorocirii. Nu putea concepe de ce şi cum îndrăznea "moşul" să renunţe la o asemenea fereastră minunată - poate singurul spaţiu încă nebarbarizat al vieţii lor. Bătrânica nu mai avea nici o altă bucurie în această viaţă, nici o fiinţă dragă pe această lume. Dacă Unchiul chiar astupa fereastra, dramatica noastră mătuşă se incadra automat în ceea ce poate fi numit "nefericirea totală". Tremurând de presimţirea că n-are nici o şansă în faţa viziunilor arhitecturale cel puţin şocante ale soţului, în spiritul unui text repetat poate de unsprezece mii de ori, de când îşi legaseră cununiile zbârlite, mătuşica simulase un ţipăt hotărât, însoţit de o singură frază, rece ca gheaţa:
- Păi, atunci, nene, eu plec la mama!
Zguduit de acest nou şi scârbos titlu, nene, Unchiul se uitase la ea cu o ură la pătrat, replicându-i scurt şi grav:
- Păi, atunci, tanti, du-te în a mă-tii şi lasă-mă să trăiesc!
Fusesem singurul martor ocular şi sufletesc, în afara Unchiului, al morţii mătuşii. Încremenise brusc, la un pas de trunchiul bradului argintiu - şi nici vreo furtună n-o putea fura acum - aducându-şi aminte probabil că mama ei o aştepta de mult pe lumea cealaltă. Cred că-şi regreta amar promisiunea solemnă şi prefăcută, dar puterea lingvistică a lui nenea n-o iertase. Și începuse sărmana mătuşică să se micşoreze în faţa ochilor noştri, să se încolăcească de nu ştiu ce dureri şi unde anume, iar Unchiul, emoţionat şi el de pierderea potenţială a fiinţei pe care o putea chinui în linişte, între pereţii căsniciei, se gândea, precum mi-a mărturisit la înmormântarea ei, că ea chiar o luase razna, începuse chiar să meargă la mă-sa, şi mai era un pic şi se preschimba într-o picătură de lapte sau alt lichid mai greu de pronunţat...
- Matale ştii că azi am făcut nouăzeci şi ceva de anişori, - mă întrerupse Unchiul. Cu acel "şi ceva" se ferea de deochi. Mă duc repede să mă curăţ şi vin. Să nu pleci, da?
- Da' unde, Unchiule?! Te aştept.
Ca pe pâinea caldă, completai în gând. Nu mi se părea ilogică asemănarea Unchiului cu o pâine caldă, căci de nenumărate ori îmi venise să-l omor cu pumnii, cu propriul baston de viţă aleasă (sau: de vie), sau pur şi simplu să-l muşc. Avea darul întunecat să trezească în om nişte sentimente deosebit de nuanţate, încă nebotezate şi imposibil de ocolit. Îşi astupase fereastra chiar în primele zile ale văduviei. Stătea pe capul zidarilor precum corbul deasupra cadavrelor şi a reuşit chiar să-i vindece temporar de viciul beţiei. Era convins că îi exorcizează. Nu i-a servit decât cu un compot străvechi, dezgropat din nu ştiu ce gaură revelatorie a pivniţei sale păzite de cinci lacăte. În pauze, îmi bătea la geam şi, fără a intra înăuntru, în picioare, din partea cealaltă a ferestrei, ca de la un ecran televiziv sau ca dintr-o colivie de spovedanii, îşi descărca sufletul. Sufletul meu era astfel zilnic încărcat cu toate datele pe care le conţinea lista lui specială de organe: cum s-au simţit ficăţeii, cum a bătut inimioara, cu câte rotaţii pe minut a funcţionat stomacul... Decesul mătuşii îl tulburase un pic, dar nu-i înourase luciditatea. Lucrurile erau, ca de obicei, clare. Îi părea puţin rău de săraca lui nevastă, fiindcă (el) acum nu mai avea pe nimeni (citeşte: pe cine să tortureze). Încercasem să-l consolez, asigurându-l că nu, Unchiule, mă ai pe mine, îi vei avea pe viitoarea mea soţie şi pe copiii noştri posibili, ştii... - şi chiar îi jurasem, tot în acea ameţeală-amorţeală inexplicabilă ce mă poseda în prezenţa lui, să nu-l părăsesc niciodată. Îmi dădusem pe urmă seama că pârâiaşii lacrimogeni al vorbelor mele nu săreau prea departe de jurâmintele însurăţeilor la biserică, iar el mă ajutase fără prea multe amenajamente, tâindu-mi toate aripile devotamentului familial cu un:
- Da, măi, da, dar tu nu-ţi prea aparţii... Din păcate...
Îmi transmisese indirect, rafinat, tristeţea lui aproape fără margini, izvorâtă din faptul că eu prea mă risipeam prin "fufe" frumuşele, sexoase, dar lipsite de o misiune bine definită în viaţă, prea mă sinucideam lent prin terase, la nenumărate berici, cu nişte rataţi de care, în fine, nu mă lega decât faptul că trăgeam din acelaşi aer neînchipuit de poluat, înţelegi, nepoate? Or, Unchiul avea nevoie de o fiinţă total dedicată lui. În afara regretatei sale soţii, care putea fi considerată o campioană, un exemplar în domeniu, nu se născuse încă vreun câine, vreo pisică, vreun porc de Guineea sau vreun şobolan îmblânzit care să-i facă faţă energiei incomensurabile ale Unchiului de a exorciza.
- Înţelegi, nepoate?
Înţeleg şi nu-mi vine să cred, îi replicai fără voce.
Se ştersese pe cap, dar mirosul neplăcut al conţinutului ouălelor şi mai ales luciul lichidului lor îi rămăsese pe păr, pe frunte, chiar pe bărbie. Părea proaspăt ieşit dintr-un ou de proporţii, care, mai bine ar fi fost o bombă. Cu sau fără ceas.
- Nu vrei matale, - îmi şopti el, - înţelegi... Nu vrei matale, aşa, de ziua mea, ştii, să stai puţin de vorbă?
- Normal, Unchiule. Cu cine?
Stătu preţ de două minute pe gânduri.
- Hm, - spuse. Cu... cu bradul nostru.
Nu puteam să râd de nimic, de nimeni.
- Desigur, Unchiule. Spune-mi ce să-i spun.
Unchiul abia împlinise nouăzeci şi ceva de anişori pe acest pământ. Nu-i puteai dădea mai mult de şaptezeci şi ceva. Iar dacă nu plecam din ţară sau dacă nu muream în următorii douăzeci de ani, aveam să-l mai servesc timp de douăzeci de ani, între fufe neglijate de misiuni bine definite, prieteni rataţi, printre halbe de bere şi zile cenuşii, rumegate odată cu propriul meu suflet la birou. Iar după acei douăzeci de ani, Unchiul - sărea în ochi - avea să aibă sănătatea şi farmecul de acum. Dar mi-am asumat, ca de obicei, în stil extrem de asiatic, partea de otravă şi neputinţe a soartei şi am acceptat să stau de vorbă cu bradul nostru. Nici nu părea a fi o misiune grea. Bradul făcea parte din fiinţele noastre, din terenul neamului şi chiar din esenţa privirilor noastre. Strălucirile sale blânde, argintii, cum ajunsesem deja să cred, desfiinţaseră încet în mine orice soi de lăcomie bănească. Nu rar mă gândeam că, prezenţa unui alt pom, din frageda copilărie, m-ar fi ajutat, ocult, să devin un geamăn al Unchiului.
- O faci, nu? Eram singur, să trăieşti... Și ştie pe urmă Unchiul cum te răsplăteşte.
Poate avea de gând să plece vreo săptămână la munte, la mare, sau să se facă praf cu ţuică ieftină şi să asalteze vreo căsuţă din alea rozulii.
- Mă duc chiar acum, Unchiule!
Unchiul sări oarecum surprins. Mă trecură nişte fiori mai puţini cunoscuţi. Dar dacă îmi ordona acum: "Bine, du-te-n mă-ta"?
- Păi, cum acum, nepoate?! - zise Unchiul. Fără să ştii ce să-i spui?!
L-am asigurat că deja ştiam. Mă duceam, de fapt, să-i spun un banc. Un banc suficient de haios. Unchiul nu a vrut să asculte bancul. Era vorba de un bătrânel care, inspirat de parfumul unei primăveri, îşi adună toate economiile şi dă buzna într-un bordel. Alege o duduie din alea cu triplu cur, cum s-ar zice, se suie pe ea, şi pe urmă, după vreo jumătate de oră, o întreabă: "Duduie, spune-mi, te rog, e cumva înăuntru?". Duduia îi răspunde: "Nu, tataie". Atunci viteazul cade în transă şi rosteşte sibilin: "Ciudat... Că nici afară nu e..."
- E scârbos, - mă sperie Unchiul. Nu te credeam în stare de asemenea bancuri. Baţi vreun apropou, cumva?!
Luciul ouălelor îi dădea acum experia unei fiare ofensate.
Era de o flexibilitate greu de catalogat, Unchiul.
M-am străduit din greu să-l conving că nu mă gândisem deloc la aristocraţi de vârsta şi de condiţia lui, şi, în acelaşi timp, mă zbăteam să mă conving pe mine însumi că nu vorbisem cu voce tare. După cum arăta perspectiva dialogului nostru, în curând avea să-mi fie teamă şi să vorbesc singur, fără voce, chiar şi în coşciug.
- Spune-mi, Unchiule, ce-i spun bradului.
Unchiul se linişti. Pesemne importanţa dialogului meu cu bradul argintiu, o depăşea simţitor pe cea a bărbăţiei şi a apropouri-lor. Unchiul ştia textul discuţiei mele cu bradul pe dinafară. Îl alcătuise de ceva vreme - între cinci şi şapte ani - şi lucrase la el numai după miezul nopţii, când energiile pozitive domină văzduhul, iar duhurile rele şi cele nehotărâte se exilează în beznă.
Rolul meu era unul extrem de simplu. În amurg, ferindu-mă de privirile moarte de foame ale vecinilor, ca şi cum aş face cu totul altceva, ca şi cum aş recita ceva versuri, de pildă, aveam să stau de vorbă cu bradul. Rolul meu era, în altă ordine de idei, codificat. "Ca şi cum" era cheia purtării mele, interpretarea, iar "vocea joasă" era cheia celor ce urma să spun. Dar ce trebuia să spun, până la urmă?
- Vai, nepoate, nişte lucruri foarte simple...
- De pildă?
De pildă, să-l laud puţin pe Unchi în faţa bradului. Ca şi cum i-aş vorbi unei vechi cunoştinţe, cu care Unchiul nu se întâlnise de ceva vreme - între un sfert şi trei sferturi de veac - sau ca şi cum l-aş lăuda pe Unchi în sinea mea, în monologurile strict personale şi confidenţiale. Să-i mărturisesc, printre altele, bradului nostru argintiu - de aur, pentru inimile noastre! - că Unchiul nu este nici pe departe un monstru. Unchiul nu este decât o fiinţă umană normală. Mai normală poate nu mai există de mult. Cine ştie de când?! Să nu creadă bradul că Unchiul ar merita, să zicem, o moarte cruntă, grabnică, cum spune poporul, ci că iubitul nostru Unchi are şi el anumite remuşcări sufleteşti demne de toată atenţia şi toleranţa bradului, dar şi ale îngerilor. Înţelegi? Bradul trebuia să afle, printre altele, că Unchiul deseori vroia să se poarte altfel, dar simte Unchiul cum este răpit la un cer anume - între al treilea şi al nouălea - şi exercită asupra oamenilor dimprejur o influenţă destul de interesantă din punct de vedere ezoteric. Să nu uite bradul că Unchiul nu era, în esenţă, decât un simplu băieţel de la ţară, crescut cu mii de sacrificii; că trecuse prin cele două războaie mondiale, prin foamete, dezrădăcinări, deportări, şi prin nu ştiu câte regimuri politice devastatoare. Să reţină bradul nostru minunat că Unchiul, timp de o viaţă aproape de pom, nu fusese decât un simplu funcţionar la un institut obscur de planificare sau ceva de genul ăsta, iar, în rest, nu fusese decât un simplu pensionar. Cam asta ar fi. Să nu uite bradul cu câtă grijă, cu câtă delicateţe se purta Unchiul, încă din copilărie, cu toate felurile de pomi şi plante ale planetei noastre, inclusiv tufişurile, buruienii, bananele, trandafirii - lista ne-ar fi luat prea mult timp...
Era tot toamnă când m-am apropiat pentru întâia oară de bradul nostru argintii.
Parcă n-aveam suflet de bărbat în plămâni, ci vântul speriat, tras de un extraterestru.
Ca şi cum aş fi recitat ceva ales, destul de precaut faţă de curiozitatea carnivoră a vecinilor, condus de privirea aproape dumnezeiască a Unchiului, m-am apropiat de trunchiul gros şi mi-am deschis gura.
N-am să uit acele clipe.
Mi-am adus aminte că unii bătrâni erau în stare să ghicească destinul, citind în cercurile rămase după tăierea pomilor. Poate în adolescenţă, aş fi visat şi eu să am darul acesta. Dar înainte să-i vorbesc bradului, nu (mai) aveam nevoie. Nu vroiam să mai ştiu nimic. Nu simţeam decât nevoia cumplită de a-l ridica în slăvi pe Unchiul meu nona-şi-ceva-genar, fost băieţaş de ţară, iubitor de plante.
Auzisem, de asemenea, că unele boli ale acestei lumi, nu se vindecau nici după moarte. O astfel de boală, cred, a devenit pentru mine jena. Jena că încep să mă împrietenesc cu un brad; jena care m-a strivit ca pe un păduche, după ce am înţeles că, lăudându-l la urechile bradului, de fapt îl feream pe Unchiul meu de o cădere neaşteptată a bradului tocmai peste cămăruţa în care-şi prelungea zilele şi nopţile sale de om ce avea să nu moară, fără a lăsa în urmă nici copii, nici animale, nici vorbe înţelepte, ci doar zile, nopţi şi câte un strop de umor involuntar.
În acea jenă neschimbătoare, neputincios, dar nu chiar lipsit de mândrie, mi-am început eu lungul drum de sol special al Unchiului la auzul acelui brad care-i ameninţa în tăcere viaţa, care-i astupase fereastra şi care-l văduvea de somn nopţi la rând. Atunci Unchiul se ridica din pat, simţea cum e cucerit de tirade şi imnuri aproape religioase şi, cu creionul în mână, mi le aşternea pe o hârtiuţă maronie, ca să le am gata pregătite pentru asfinţitul următor. Nu pot măsura acum timpul care s-a scurs de la căderea ouălelor urât mirositoare pe capul neînfrânt al Unchiului meu. Dar nici nu contează. Cu timpul, am devenit capabil să pot jura că nu ţin minte ziua în care mi-am dat duhul.