Intermedium

-->


A.-Ch.Kycyku - TOPorul
Nu trecuseră decât trei ore din clipa în care Unchiul împlinise nouăzeci de ani şi ceva pe pământ. Sprijinit de bastonul său plin de noduri, învelit în strălucirea blândă şi ameţitoare a unei stafii nobile, apăruse în faţa ferestrei mele, fără să dea vreun semn că-mi simţea măcar de bun simţ prezenţa, pe urmă se oprise în miezul curţii, la un pas de bradul nostru comun. Credeam că-i donează toamnei câteva minute intense din viaţa lui deosebită, în centrul curţii, sub bradul cu "aripi" argintii, ca să-i mulţumească sau să-i reproşeze câte ceva transcendentului. Era octombrie târziu, nu se auzeau sub bolta cerească decât cele trei tocuri nedespărţite ale Unchiului (plus bastonul).
Am renunţat la ce aveam de făcut, aşteptând înfrigurat bătăile "confidenţiale" ale Unchiului la uşă. Era cu neputinţă ca, la o asemenea seară aproape sfântă, el să nu vină să se plângă de vreun mărunţiş. Nu se lepădase de convingerea că, în spaţiul mioritic, dacă nu te plângi, dacă nu jeleşti ciclic, nu-ţi merge nimic. Sau ar fi venit, pur şi simplu, să-mi ţină vreo cuvântare din acelea pline de reticenţe. Reticenţele, în cel mai fericit caz, reprezentau grafic, golurile revoltătoare ale înţelepciunii mele.
Dar am aşteptat inutil.
Din centrul curţii îmi izbi urechile doar un ţipăt de vârsta a treia, dacă nu chiar a patra, şi eu am alergat afară nemaiputând să-mi gonesc din ochii minţii o imagine repetată nemilos de când soarta exclusiv balcanică mă ţinea ca pe un ostatec, să fiu vecin cu Unchiul. Îl şi vedeam întins printre mormanele de frunze şi găinaţi uscaţi, părăsit de baston şi de pălărie, cu capul acela pătrat, tuns scurt, cu ochii scoşi din orbite în măsura în care el era în stare să scoată din sărite şi uneori din minţi o mahala întreagă. Mă aşteptam să-l văd pentru întâia oară mort de-a binelea, definitiv, mai mort decât poate fi posibil. Deja răsăreau înlăuntrul meu, cu o bucurie de fiinţă ce se îndrăgosteşte la prima vedere, cele dintâi metafore pe care aveam să le rostesc la înmormântarea Unchiului.
Dar mă înţelasem. Unchiul nu căzuse lovit de nerăbdarea, să zic, a destinului. Nu căzuse deloc. Doar se aplecase un pic, înjurând cu vocea-i irepetabilă.
Am aflat imediat ce păţise. Probabil ca un semn - nu ştiu dacă era unul ceresc, terestru, dublu sau neutru - îi căzuse pe cap un cuib străvechi, tocmai din înălţimile bradului argintiu. N-a fost timp să numărăm ouăle. În mod cu totul straniu, în cuib se hotărâse să-şi depună ouăle o pasăre încă neidentificată. Ouăle se spărseseră pe craniul de oţel al Unchiului.
- Nesimţita, - înjura Unchiul. Parcă avea rahat în ouă, nu pui...
Era inuman să-i faci faţă umorului deseori involuntar al Unchiului.
M-am grăbit să-i duc o cârpă, să se şteargă, dar m-a refuzat. În asemenea cazuri de forţă majoră, în conformitate cu planul său bine pus la punct, Unchiul se ştergea doar cu un anumit prosop. După aceea, prosopul respectiv era ars în baie, iar cenuşa lui, stropită cu un rachiu de mâna a treia, era depus în gunoaiele cartierului vecin. Unchiul nu-şi ascundea teama faţă de vrăji. Vrăjitoarele se înmulţiseră ca muştele şi aveau de ce să-l invidieze şi implicit să-l aleagă drept ţintă.
A vrut poate să mă întrebe oare ce o fi însemnând atacul ouălelor, şi n-am ezitat să-i spun că era vorba doar de belşug. Sănătate şi belşug. Strămoşii erau convinşi de aşa ceva. Unchiul era întru totul de acord. Știa că strămoşii erau în stare să descifreze orice semn, uneori puteau descifra chiar fiinţele, şi subscria la modul lor de gândire. În ascuns, oglindind o bucurie intenţionat înjumătăţită, ca să-i crească procentul de enigmă, Unchiul se credea unul de a-i lor. Doar că era un strămoş mai ales, mai puternic, trimis să se războiască cu ispitele cumplite ale epocii moderne.
- Tocmai la tine veneam, - mi se adresă. Aveam o mare rugăminte la tine.
Se uită la mine oarecum strâmb, ghicind că era cât pe aci să-l întreb cum de mă căuta în curte, sub brad.
- Nu te căutam în curte, sub brad, - adăugă. Mă dusei să mă asigur de o chestiune...
- Spune, Unchiule, - îl rugai.
De fapt, spre ruşinea mea complet incontrolabilă, nu l-am rugat, ci l-am implorat. În prezenţa Unchiului, mă trezeam mereu copleşit de toate slăbiciunile mele înnăscute sau căpătate, laolaltă. Parcă mă subjuga umbra deasă, greoaie, a unui pom străvechi. Ajunsesem să cred că numai o stâncă, un balaur, vreo târfă în menopauză etc, erau în stare să nu-l implore pe Unchiul meu. Avea un farmec ieşit din comun. Nu izbutise să-i zică "nu" nici măcar regretata mea mătuşă, nevasta lui de o viaţă, cu câteva minute înainte de a-şi da duhul, chiar în centrul curţii, în timp ce Unchiul încerca să-i comunice omeneşte că aveau să astupe fereastra ce dădea în curte, pentru a o deschide pe peretele opus. Sărmana mătuşă, slăbuţă, la un pas de a fi furată de orice briză glumeaţă, dar beneficiind de imprevizibilitatea şi rezistenţa celui de al optulea suflet care se trezeşte în femeie graţie unei căsnicii infernale (un suflet mai mult decât la pisici, spuneau socotelile Unchiului) tot nu se obişnuise să aprobe din prima metaforele zdrobitoare ale alesului inimii şi al nenorocirii. Nu putea concepe de ce şi cum îndrăznea "moşul" să renunţe la o asemenea fereastră minunată - poate singurul spaţiu încă nebarbarizat al vieţii lor. Bătrânica nu mai avea nici o altă bucurie în această viaţă, nici o fiinţă dragă pe această lume. Dacă Unchiul chiar astupa fereastra, dramatica noastră mătuşă se incadra automat în ceea ce poate fi numit "nefericirea totală". Tremurând de presimţirea că n-are nici o şansă în faţa viziunilor arhitecturale cel puţin şocante ale soţului, în spiritul unui text repetat poate de unsprezece mii de ori, de când îşi legaseră cununiile zbârlite, mătuşica simulase un ţipăt hotărât, însoţit de o singură frază, rece ca gheaţa:
- Păi, atunci, nene, eu plec la mama!
Zguduit de acest nou şi scârbos titlu, nene, Unchiul se uitase la ea cu o ură la pătrat, replicându-i scurt şi grav:
- Păi, atunci, tanti, du-te în a mă-tii şi lasă-mă să trăiesc!
Fusesem singurul martor ocular şi sufletesc, în afara Unchiului, al morţii mătuşii. Încremenise brusc, la un pas de trunchiul bradului argintiu - şi nici vreo furtună n-o putea fura acum - aducându-şi aminte probabil că mama ei o aştepta de mult pe lumea cealaltă. Cred că-şi regreta amar promisiunea solemnă şi prefăcută, dar puterea lingvistică a lui nenea n-o iertase. Și începuse sărmana mătuşică să se micşoreze în faţa ochilor noştri, să se încolăcească de nu ştiu ce dureri şi unde anume, iar Unchiul, emoţionat şi el de pierderea potenţială a fiinţei pe care o putea chinui în linişte, între pereţii căsniciei, se gândea, precum mi-a mărturisit la înmormântarea ei, că ea chiar o luase razna, începuse chiar să meargă la mă-sa, şi mai era un pic şi se preschimba într-o picătură de lapte sau alt lichid mai greu de pronunţat...
- Matale ştii că azi am făcut nouăzeci şi ceva de anişori, - mă întrerupse Unchiul. Cu acel "şi ceva" se ferea de deochi. Mă duc repede să mă curăţ şi vin. Să nu pleci, da?
- Da' unde, Unchiule?! Te aştept.
Ca pe pâinea caldă, completai în gând. Nu mi se părea ilogică asemănarea Unchiului cu o pâine caldă, căci de nenumărate ori îmi venise să-l omor cu pumnii, cu propriul baston de viţă aleasă (sau: de vie), sau pur şi simplu să-l muşc. Avea darul întunecat să trezească în om nişte sentimente deosebit de nuanţate, încă nebotezate şi imposibil de ocolit. Îşi astupase fereastra chiar în primele zile ale văduviei. Stătea pe capul zidarilor precum corbul deasupra cadavrelor şi a reuşit chiar să-i vindece temporar de viciul beţiei. Era convins că îi exorcizează. Nu i-a servit decât cu un compot străvechi, dezgropat din nu ştiu ce gaură revelatorie a pivniţei sale păzite de cinci lacăte. În pauze, îmi bătea la geam şi, fără a intra înăuntru, în picioare, din partea cealaltă a ferestrei, ca de la un ecran televiziv sau ca dintr-o colivie de spovedanii, îşi descărca sufletul. Sufletul meu era astfel zilnic încărcat cu toate datele pe care le conţinea lista lui specială de organe: cum s-au simţit ficăţeii, cum a bătut inimioara, cu câte rotaţii pe minut a funcţionat stomacul... Decesul mătuşii îl tulburase un pic, dar nu-i înourase luciditatea. Lucrurile erau, ca de obicei, clare. Îi părea puţin rău de săraca lui nevastă, fiindcă (el) acum nu mai avea pe nimeni (citeşte: pe cine să tortureze). Încercasem să-l consolez, asigurându-l că nu, Unchiule, mă ai pe mine, îi vei avea pe viitoarea mea soţie şi pe copiii noştri posibili, ştii... - şi chiar îi jurasem, tot în acea ameţeală-amorţeală inexplicabilă ce mă poseda în prezenţa lui, să nu-l părăsesc niciodată. Îmi dădusem pe urmă seama că pârâiaşii lacrimogeni al vorbelor mele nu săreau prea departe de jurâmintele însurăţeilor la biserică, iar el mă ajutase fără prea multe amenajamente, tâindu-mi toate aripile devotamentului familial cu un:
- Da, măi, da, dar tu nu-ţi prea aparţii... Din păcate...
Îmi transmisese indirect, rafinat, tristeţea lui aproape fără margini, izvorâtă din faptul că eu prea mă risipeam prin "fufe" frumuşele, sexoase, dar lipsite de o misiune bine definită în viaţă, prea mă sinucideam lent prin terase, la nenumărate berici, cu nişte rataţi de care, în fine, nu mă lega decât faptul că trăgeam din acelaşi aer neînchipuit de poluat, înţelegi, nepoate? Or, Unchiul avea nevoie de o fiinţă total dedicată lui. În afara regretatei sale soţii, care putea fi considerată o campioană, un exemplar în domeniu, nu se născuse încă vreun câine, vreo pisică, vreun porc de Guineea sau vreun şobolan îmblânzit care să-i facă faţă energiei incomensurabile ale Unchiului de a exorciza.
- Înţelegi, nepoate?
Înţeleg şi nu-mi vine să cred, îi replicai fără voce.
Se ştersese pe cap, dar mirosul neplăcut al conţinutului ouălelor şi mai ales luciul lichidului lor îi rămăsese pe păr, pe frunte, chiar pe bărbie. Părea proaspăt ieşit dintr-un ou de proporţii, care, mai bine ar fi fost o bombă. Cu sau fără ceas.
- Nu vrei matale, - îmi şopti el, - înţelegi... Nu vrei matale, aşa, de ziua mea, ştii, să stai puţin de vorbă?
- Normal, Unchiule. Cu cine?
Stătu preţ de două minute pe gânduri.
- Hm, - spuse. Cu... cu bradul nostru.
Nu puteam să râd de nimic, de nimeni.
- Desigur, Unchiule. Spune-mi ce să-i spun.
Unchiul abia împlinise nouăzeci şi ceva de anişori pe acest pământ. Nu-i puteai dădea mai mult de şaptezeci şi ceva. Iar dacă nu plecam din ţară sau dacă nu muream în următorii douăzeci de ani, aveam să-l mai servesc timp de douăzeci de ani, între fufe neglijate de misiuni bine definite, prieteni rataţi, printre halbe de bere şi zile cenuşii, rumegate odată cu propriul meu suflet la birou. Iar după acei douăzeci de ani, Unchiul - sărea în ochi - avea să aibă sănătatea şi farmecul de acum. Dar mi-am asumat, ca de obicei, în stil extrem de asiatic, partea de otravă şi neputinţe a soartei şi am acceptat să stau de vorbă cu bradul nostru. Nici nu părea a fi o misiune grea. Bradul făcea parte din fiinţele noastre, din terenul neamului şi chiar din esenţa privirilor noastre. Strălucirile sale blânde, argintii, cum ajunsesem deja să cred, desfiinţaseră încet în mine orice soi de lăcomie bănească. Nu rar mă gândeam că, prezenţa unui alt pom, din frageda copilărie, m-ar fi ajutat, ocult, să devin un geamăn al Unchiului.
- O faci, nu? Eram singur, să trăieşti... Și ştie pe urmă Unchiul cum te răsplăteşte.
Poate avea de gând să plece vreo săptămână la munte, la mare, sau să se facă praf cu ţuică ieftină şi să asalteze vreo căsuţă din alea rozulii.
- Mă duc chiar acum, Unchiule!
Unchiul sări oarecum surprins. Mă trecură nişte fiori mai puţini cunoscuţi. Dar dacă îmi ordona acum: "Bine, du-te-n mă-ta"?
- Păi, cum acum, nepoate?! - zise Unchiul. Fără să ştii ce să-i spui?!
L-am asigurat că deja ştiam. Mă duceam, de fapt, să-i spun un banc. Un banc suficient de haios. Unchiul nu a vrut să asculte bancul. Era vorba de un bătrânel care, inspirat de parfumul unei primăveri, îşi adună toate economiile şi dă buzna într-un bordel. Alege o duduie din alea cu triplu cur, cum s-ar zice, se suie pe ea, şi pe urmă, după vreo jumătate de oră, o întreabă: "Duduie, spune-mi, te rog, e cumva înăuntru?". Duduia îi răspunde: "Nu, tataie". Atunci viteazul cade în transă şi rosteşte sibilin: "Ciudat... Că nici afară nu e..."
- E scârbos, - mă sperie Unchiul. Nu te credeam în stare de asemenea bancuri. Baţi vreun apropou, cumva?!
Luciul ouălelor îi dădea acum experia unei fiare ofensate.
Era de o flexibilitate greu de catalogat, Unchiul.
M-am străduit din greu să-l conving că nu mă gândisem deloc la aristocraţi de vârsta şi de condiţia lui, şi, în acelaşi timp, mă zbăteam să mă conving pe mine însumi că nu vorbisem cu voce tare. După cum arăta perspectiva dialogului nostru, în curând avea să-mi fie teamă şi să vorbesc singur, fără voce, chiar şi în coşciug.
- Spune-mi, Unchiule, ce-i spun bradului.
Unchiul se linişti. Pesemne importanţa dialogului meu cu bradul argintiu, o depăşea simţitor pe cea a bărbăţiei şi a apropouri-lor. Unchiul ştia textul discuţiei mele cu bradul pe dinafară. Îl alcătuise de ceva vreme - între cinci şi şapte ani - şi lucrase la el numai după miezul nopţii, când energiile pozitive domină văzduhul, iar duhurile rele şi cele nehotărâte se exilează în beznă.
Rolul meu era unul extrem de simplu. În amurg, ferindu-mă de privirile moarte de foame ale vecinilor, ca şi cum aş face cu totul altceva, ca şi cum aş recita ceva versuri, de pildă, aveam să stau de vorbă cu bradul. Rolul meu era, în altă ordine de idei, codificat. "Ca şi cum" era cheia purtării mele, interpretarea, iar "vocea joasă" era cheia celor ce urma să spun. Dar ce trebuia să spun, până la urmă?
- Vai, nepoate, nişte lucruri foarte simple...
- De pildă?
De pildă, să-l laud puţin pe Unchi în faţa bradului. Ca şi cum i-aş vorbi unei vechi cunoştinţe, cu care Unchiul nu se întâlnise de ceva vreme - între un sfert şi trei sferturi de veac - sau ca şi cum l-aş lăuda pe Unchi în sinea mea, în monologurile strict personale şi confidenţiale. Să-i mărturisesc, printre altele, bradului nostru argintiu - de aur, pentru inimile noastre! - că Unchiul nu este nici pe departe un monstru. Unchiul nu este decât o fiinţă umană normală. Mai normală poate nu mai există de mult. Cine ştie de când?! Să nu creadă bradul că Unchiul ar merita, să zicem, o moarte cruntă, grabnică, cum spune poporul, ci că iubitul nostru Unchi are şi el anumite remuşcări sufleteşti demne de toată atenţia şi toleranţa bradului, dar şi ale îngerilor. Înţelegi? Bradul trebuia să afle, printre altele, că Unchiul deseori vroia să se poarte altfel, dar simte Unchiul cum este răpit la un cer anume - între al treilea şi al nouălea - şi exercită asupra oamenilor dimprejur o influenţă destul de interesantă din punct de vedere ezoteric. Să nu uite bradul că Unchiul nu era, în esenţă, decât un simplu băieţel de la ţară, crescut cu mii de sacrificii; că trecuse prin cele două războaie mondiale, prin foamete, dezrădăcinări, deportări, şi prin nu ştiu câte regimuri politice devastatoare. Să reţină bradul nostru minunat că Unchiul, timp de o viaţă aproape de pom, nu fusese decât un simplu funcţionar la un institut obscur de planificare sau ceva de genul ăsta, iar, în rest, nu fusese decât un simplu pensionar. Cam asta ar fi. Să nu uite bradul cu câtă grijă, cu câtă delicateţe se purta Unchiul, încă din copilărie, cu toate felurile de pomi şi plante ale planetei noastre, inclusiv tufişurile, buruienii, bananele, trandafirii - lista ne-ar fi luat prea mult timp...
Era tot toamnă când m-am apropiat pentru întâia oară de bradul nostru argintii.
Parcă n-aveam suflet de bărbat în plămâni, ci vântul speriat, tras de un extraterestru.
Ca şi cum aş fi recitat ceva ales, destul de precaut faţă de curiozitatea carnivoră a vecinilor, condus de privirea aproape dumnezeiască a Unchiului, m-am apropiat de trunchiul gros şi mi-am deschis gura.
N-am să uit acele clipe.
Mi-am adus aminte că unii bătrâni erau în stare să ghicească destinul, citind în cercurile rămase după tăierea pomilor. Poate în adolescenţă, aş fi visat şi eu să am darul acesta. Dar înainte să-i vorbesc bradului, nu (mai) aveam nevoie. Nu vroiam să mai ştiu nimic. Nu simţeam decât nevoia cumplită de a-l ridica în slăvi pe Unchiul meu nona-şi-ceva-genar, fost băieţaş de ţară, iubitor de plante.
Auzisem, de asemenea, că unele boli ale acestei lumi, nu se vindecau nici după moarte. O astfel de boală, cred, a devenit pentru mine jena. Jena că încep să mă împrietenesc cu un brad; jena care m-a strivit ca pe un păduche, după ce am înţeles că, lăudându-l la urechile bradului, de fapt îl feream pe Unchiul meu de o cădere neaşteptată a bradului tocmai peste cămăruţa în care-şi prelungea zilele şi nopţile sale de om ce avea să nu moară, fără a lăsa în urmă nici copii, nici animale, nici vorbe înţelepte, ci doar zile, nopţi şi câte un strop de umor involuntar.
În acea jenă neschimbătoare, neputincios, dar nu chiar lipsit de mândrie, mi-am început eu lungul drum de sol special al Unchiului la auzul acelui brad care-i ameninţa în tăcere viaţa, care-i astupase fereastra şi care-l văduvea de somn nopţi la rând. Atunci Unchiul se ridica din pat, simţea cum e cucerit de tirade şi imnuri aproape religioase şi, cu creionul în mână, mi le aşternea pe o hârtiuţă maronie, ca să le am gata pregătite pentru asfinţitul următor. Nu pot măsura acum timpul care s-a scurs de la căderea ouălelor urât mirositoare pe capul neînfrânt al Unchiului meu. Dar nici nu contează. Cu timpul, am devenit capabil să pot jura că nu ţin minte ziua în care mi-am dat duhul.

Bunele maniere ale nevăzutului (din Dulcea taină a nebuniei)

-->


A.-Ch. Kycyku - Coada
Dispăru şi trupa aceea gălăgioasă de ursari, după ce urşii ei, neglijaţi de beţia ursarilor, înfometaţi ca urşii, ciopârţiră pe singurul paznic al cimitirului oraşului. Era singurul om viu rămas afară, căci toţi orăşenii, înspâmântaţi de o stranie şi nemaivăzută culoare a asfinţitului, ca şi cum şi-ar fi preschimbat creierul de om în gândire de struţ, se hotărâră să nu iasă din case. Paznicul nu prea vedea bine – se spunea chiar că vederea lui fusese absorbită, în atâţia ani de pază cinstită, de lucirea bizară a marmurei mormintelor – abia se putea mişca, dar se pare că-i fusese încă dragă această viaţă, pe care o zărea din ce în ce mai vag, deoarece, cu câteva clipe înainte de a fi împărtăşit întru avalanşa urşilor, strigase:
- Mare foame se avântă spre mine, Doamne!
Astfel morţii au rămas nepăziţi, iar după îngroparea paznicului au urmat alte două nenorociri: cam toate mormintele mai de vază au fost decojite de marmură (care a baricadat pereţii aflaţi în direcţia de unde se aştepta venirea sfârşitului) şi depozitele de grâu au luat foc. Bogătaşii au ieşit din vile, în acelaşi timp cu propria lor ieşire din minţi, şi n-au încetat să facă înconjurul focurilor ameţitoare, până când mirosul de pâine bine prăjită s-a transformat dureros de perseverent într-un miros de scrum.
Uriaşa noastră pâine cea de toate zilele şi nopţile devenise o cenuşă zburătoare, caldă, iar peste acoperişurile posomorâte ale oraşului credeai că se flutură fantoma smereniei obligatorie.
- E clar c-avem blestemul în oraş – a declarat preotul.
Dar cam aşa fusese dintotdeauna: când n-aveam oraş, aveam blestemul în oraş şi invers.
Prin blestem, majoritatea oamenilor înţelegeau nu doar blestemul dumnezeiesc dat pe la începuturile veacurilor şi care, ezoteric vorbind, nu făcuse altceva decât să păstreze ierarhia lumii divine, ci un blestem întruchipat în om, în animal de prost augur, sau într-o vrăjitoare din alea pe care chiar şi iadul le varsă afară. Se făcu o verificare feroce asupra visurilor orăşenilor, ca să iasă cât mai clar la iveală dacă vreunul încercase să călătorească în timp, să evadeze din trup, să învie vreun mort, să zboare spre Lună, să facă prostii împotriva firii etc. Slujbele îndelungate ale celor trei religii, precum şi descântecele particulare ale vracilor, astrologilor, cartoforilor etc., alungară oarecum tristeţea cenuşii de pâine şi au fost dublate de apariţia unui magician venit de departe. Nu se poate socoti cât de departe, căci tristeţea cuibărită în sufletele orăşenilor era atât de adâncă, încât nimeni nu putea să se simtă decât foarte departe de toată lumea, adică nemaipomenit de părăsit, nemaipomenit de singuratic.
Magicianul îşi vesti prezenţa cu câteva zile după unul dintre cele mai sărăcăcioase Revelioane ale oraşului, în Piaţa Pescăruşilor (care, în treacăt fie spus, de mult nu mai aducea a piaţă, nu mai adăpostea nici pescăruşi). El luă un pumn de cenuşă, îl topi într-un pahar cu apă – deja cenuşie – din lac, le amestecă bine, (des)cântă ceva sub privirile îmbuibate ale beţivilor care încă nu reuşiseră să-şi localizeze vetrele şi făcu din cenuşă şi apă un cocoş sălbatic, pe care-l prefăcu în pescăruş amorţit, pe care-l transformă în raţă. După ce raţa dansă orbeşte prin nisipul gri al pieţii, cu o singură mişcare de deget, Magicianul a transformat-o în ou, pe care l-a spart, ca să scoată din el un ceas de aur. Îi dărui ceasul de aur unuia dintre beţivi (care se şi văzu împărat în ţara sticlelor goale) şi plecă.
A doua zi, orăşenii îndoliaţi şi gata să se agaţe de orice distracţie, precum fugăriţi de ciumă, umplură Sala de Baluri şi, sub norul albastru-portocaliu ce plana în jurul candelabrului uriaş, urmăriră îmbălsămaţi toate numerele Magicianului. Bineînţeles că preotul oraşului fu obligat să-şi maseze laringele cu trei sticle de ţuică lehuză, după ce-l blestemase pe Magician (alias proorocul cel mincinos) până când i se uscase gâtul. Magicianul era un bărbat înalt, palid, cu gesturi oarecum heterosexuale, cu un surâs seducător şi cu una dintre acele voci cvasi-îngereşti, cărora nu le poţi refuza parcă nimic. Rostea ceva, orice, şi nu-l puteai refuza, nu puteai spune că minte sau că înşeală. Miza hotărâtor şi probabil din alte straturi ale limbii pe nevoia înnăscută a simplului spectator de a nu se ruşina în faţă cu toată lumea, nevoia de a nu părea tâmpit, incult sau prost crescut, precum şi pe acel strop de milă aproape inconştientă, pe care-l împărţim aiurea de câte ori n-avem ce face sau când n-avem ce să mai facem. Vorbele Magicianului te înmuiau, te topeau într-un fel de iubire atotcuprinzătoare; nu puteai refuza nimic, pe nimeni, convins fiind pe neaşteptate că simplul tău refuz va ucide sau va profana valori strămoşeşti.
Toate numerele începeau cu fraza: “A fost odată ca în iad…”
Urma o beatitudine cu adevărat supra – sau sub – umană, un fel de triumf al identităţii; pentru prima oară în viaţa lor, geniile, meseriaşii, rataţii şi cei mai neînsemnaţi orăşeni se simţeau deodată la fel de importanţi, invitaţi să participe la Facerea sau Refacerea lumii.
Magicianul ar fi continuat să cucerească suflete şi femei, dacă asupra oraşului nu s-ar fi abătut nişte păsări mari cenuşii, ale căror ouă mari şi negre rădeau de pe faţa pământului, cu puii lor stufoşi, toate gingăşiile arhitecturale moştenite de la străbuni, precum şi cavourile, deja fără marmură, ale unora dintre străbuni. Case şi oameni sărind în aer, praf de case şi de oameni aterizând peste gropile rămase de pe urma oamenilor şi caselor spulberate şi după foamea puilor mai sus menţionaţi – nu se ştie cum şi unde dispăru acel Magician tămăduitor de suflete.
Bombardamentele au durat toată săptămâna, oamenii au fost obligaţi să se refugieze pe unde au putut, unii populând chiar pivniţele sau cavourile rezistente ale străbunilor, iar tânărul muzeograf al oraşului nu reuşi să se ascundă decât în pivniţa vilei cu două (din cinci!) etaje, unde se stabilise anul trecut ca un tăcut şi respectabil chiriaş. Trebuie menţionat faptul că Muzeograful a coborât în pivniţă în ziua de luni, imediat după ce Sala de Baluri începuse să dănţuiască nebuneşte, Magicianul nemaireuşind să-şi săvârşească numărul cu “maţele”. Fusese povestea unui om obişnuit, oarecum chipeş şi viu, pe care Magicianul îl tăia în bucăţi cu un cuţit strălucitor, ca să-l întindă apoi pe o masă de sticlă verde, să expună maţele fostului chipeş viu, să cânte la acele maţe multicolore o melodie orfeică de harfă, să închidă burta instrumentului ca şi cum ea ar fi avut un fermoar, ca să-l topească după aceea în aer pe fostul chipeş viu, aerul tresărind de aplauze şi ţipete fermecate. Bombardamentul începuse cam pe la sfârşitul melodiei orfeice, iar Sala de Baluri se golise întruna, spectatorii fiind avortaţi afară cu toată amărăciunea şi spaima fascinaţiei întrerupte. Omul obişnuit, oarecum chipeş şi viu, se pare că rămăsese ciopârţit pe masa de sticlă verde a Magicianului, aşteptând să se termine melodia. Muzeograful, care fusese şi el la spectacol, alergase orbeşte, ca toată lumea, călcase pe unde putuse, nu aflase pe cine şi pe unde călcase, crezând că striveşte doar ţipete, respiraţii angoasante şi înjurături; el îşi revenise doar după ce puse lacătul interior la uşa străveche a pivniţei.
Se gândea că păsările acelea ucigaşe nu azvârleau ouă, ci destine. Viaţa fiecărui orăşean se strecurase într-unul din acele destine şi nu mai lipsea decât ca destinul respectiv să atingă pământul, să-şi spargă vraja sa de sferă şi vieţile orăşenilor să se trezească într-o altă viaţă. Pivniţa era mai întunecoasă decât coşmarul de afară, mirosea a lucruri, insecte şi vietăţi putrezite în plictisul disperat al lucrurilor la care apelăm doar când e să ne ia naiba; mirosea şi a sulf din acela care purifică butoaiele de vin.
Muzeograful nu vedea nimic, doar zgomotul bombelor făta ritmic nişte nouraşi puţin mai negri decât aerul pivniţei, apoi zgomotul dispărea împreună cu nouraşii săi, aerul pivniţei devenind, paradoxal, şi mai impenetrabil. Aş fi putut muri şi într-un loc mai luminos, îşi spuse Muzeograful, într-un loc unde nu neputinţa vederii te obligă să te simţi doar suflet.
Încerca din răsputeri să-şi alunge spaimele printr-un umor mai puţin negru decât nouraşii.
Dar aş fi putut muri sau scăpa cu viaţa într-un loc şi mai infernal sau şi mai luminos ca acesta. Ştia că pielea ameninţată de moarte nu prea cunoaşte morala sau pretenţiile absurde.
- Bine ai venit, spuse o voce.
- Doamne!…
Prezenţa neaşteptată a unui alt om, vocea lui de om viu, întâmpinarea atât de banală şi ştearsă, îl cutremurară pe Muzeograf mai mult decât l-ar fi cutremurat privirile lacome şi spălăcioase ale morţii sau un bun-venit rostit dulce de însuşi Excelenţa Sa Sfârşitul.
Rămase înmărmurit într-un fel de flagrantă intimitate, deodată fericit, dezamăgit, jignit şi binecuvântat.
Dar nu era nimic de temut. Celălalt era şi el un om ca el, viu, speriat şi rătăcit prin mrejele grabei strămoşeşti a salvării de piele, ascuns în pivniţă înaintea Muzeografului, căci, cum se şi mândrea cu o modestie preotească sau de copil, se aşteptase la aceste nenorociri de când urşii îl ciopârţiseră pe bietul paznic al cimitirului.
- De fapt, niciodată nu prea mi-a plăcut mie să umblu pe afară – îi mărturisi celălalt. Vorba lu’ De Kempis: “De câte ori am ieşit în lume, m-am întors acasă mai mic”. De ce să se întoarcă omul acasă din ce în ce mai mic?! Nu mi se pare egoism să nu accepţi să dispari, să vrei să devii din ce în ce mai mare; nu?!
Muzeograful încuviinţa. Celălalt avea un farmec aparte, o cultură dezarmantă, chiar uluitoare, pe care şi-o scotea din întunericul pivniţei în forma unei umilinţe ieşite din comun. Muzeograful se gândi că mereu în calea omului răsărea câte un necunoscut drăguţ, care cu cuvintele sale de miere şi profundă înţelepciune îţi gonea încet toate tâmpeniile, prejudecăţile, nehotărârile, vedeniile înşelătoare. Era un fel de înger sau suflet cuibărit umil şi tăcut în noaptea zămislită de războaie şi canibalisme, aşeptându-i acolo pe toţi marginalizaţii destinului, ca să-i mângâie, să le dea un strop de curaj, descriind şi desfiinţând toate adevăratele deşertăciuni care se înrădăcinaseră în venele acestei lumi ca s-o roadă pe dinăuntru, această lume scufundată în coşmarurile fătate de ea însăşi. Era un fel de sfânt necanonizat ; nici nu visa, nici nu dorea să fie canonizat, nu-i păsa de gloriile vremelnice, nu-şi dorea nimic.
După vreo treizeci de nouraşi, Muzeograful se simţea aproape extaziat de discuţia cu celălalt, gata să fie jertfit sau să moară în locul lui. Sfântul cuibărit în coşmarurile lumii, i-a mărturisit că fusese orfan, ca să devină încă o dată orfan din clipa în care oraşul l-a crezut dement. Năvăliseră vremuri când timiditatea, meditaţia, bunul simţ, sărăcia materială, bunele maniere şi intimitatea sfinţită de singurătate deveniseră nebunii, îi spusese sfântul. De atunci, mereu am visat să mă-nchid aici, să rup orice legătură cu lumea şi să mă îngrijesc de sufletul meu. Dar n-am reuşit să mă închid decât după turbarea urşilor.
- Dar cu ce vă hrăniţi?
- Omul nu trăieşte doar din pâine… Mereu se găsesc şi oameni buni care nu te uită, nu crezi?
- Desigur.
Celălalt îi mărturisi că orice fel (sau hal) de vreme ar năvăli peste noi, oricâte nenorociri şi blesteme s-ar abate deasupra-ne, mereu, veşnic rămâne măcar un singur om, pe care ne putem încrede, ne putem bizui până la moarte. Îl încredinţă că afară făcuse de toate: cerşetor, tâmplar, bucătar, zugrav, puşcărie, designer, mecanic auto, spălător de vase, de creieri, de haine, croitor, trotuarul, căntăreţ, balerin, pianist, magician, soldat, câştigase chiar şi gradul de plutonier, zidar, politică etc., etc., cam prea multe meserii pentru o singură viaţă de om, de simplu muritor, dar aşa fusese scris.
Cu alte cuvinte, sfântul fusese o întruchipare a soartei omeneşti, trecut prin mai multe, dezamăgit de multe, scârbit de şi mai multe, înălţat până la urmă peste toate deşertăciunile vieţii, în frunte cu iubirea faţă de femei şi de făpturi în general, ca să-şi aleagă definitiv o viaţă umilă, în umbră deasă, şi săracă – şi bogată, depinde de soartă, dar Muzeograful nu trebuia în nici un caz să uite că nicăieri nu este mai sus decât în sufletul său, căci stabilindu-se-n sufletul său, fiecare om de fapt se stabileşte-n Dumnezeu, deci devine un fel de dumnezeu. Moare orice frică, orice teamă, orice coşmar. Viaţa devine un câmp deşert, deja stăpânit şi pus la punct, moartea n-are cu ce să te mai îngrozească, nu-i decât o trecere spre astral şi lumi cauzale; câte blesteme, foamete, războaie, nenorociri şi alte încercări de genul ăsta au reuşit până-n clipa de faţă să ne învingă?! Nici una! Noi suntem nu numai sarea şi mierea pământului, ci şi sensul lui, sufletul lui, esenţa lui nepieritoare. Nu?
- Mă întreb de ce n-aţi devenit conducător – zise Muzeograful. Cu astfel de conducători, lumea cred c-ar fi scăpat de grozăviile ei.
- Am fost o dată şi conducător. Am condus o sectă, un soi de fundaţie, uniune sau organizaţie pacifistă, dar lucrurile au luat-o razna, s-au înrăutăţit într-atâta, încât era deja prea târziu când abia mi-am dat seama că discipolii mei fuseseră discipoli mincinoşi. Nu? Dar şi dacă aş fi ajuns mare conducător, tot la muzeul matale şi-ar fi dat duhul statuia mea de piatră sau de metal, nu? Nu, dragul meu. E foarte bine că sunt cel care sunt, aici unde sunt. Restul e paranoia şi narcisism maladiv. E păcat strigător la cer, deşi, după atâtea bombe, cred că cerul, Doamne iartă-mă, deja a asurzit…
- Sunt extrem de curios să vă văd – zise Muzeograful. Domnia Voastră mă vedeţi?
- Sigur că te văd. Ochii mei deja s-au obişnuit cu această pivniţă, cum se vor descurca şi ochii matale în caz că bombardamentele se vor prelungi ca de obicei. Iar la mine nu vei găsi nimic deosebit, dragul meu, nimic ieşit din comun. Mă descriu pentru tine, ca să nu fii ros de neagra ispită a curiozităţii, nu? Pot să spun că sunt oarecum trecut de tinereţe, nici prea înalt, nici prea scund, am nişte ochi care pe vremuri cred că au fost verzi, iar acum nu pot să-i văd ca să te pot lămuri; sunt cam slab, căci postesc adesea, ce mai?! Ah, mai am şi o barbă între alb şi gri, un nas drept, cam acvilin, şi am citit foarte multe cărţi. Cam acesta sunt. Poate m-ai şi văzut prin oraş, deşi mie îmi eşti cu totul necunoscut.
- Sunt doar de un an în oraş.
- Şi sunt sigur c-ai ajuns tocmai după ce muzeul nostru a fost jefuit ca lumea, nu?
- Ştiţi şi aceasta?!
- Asta se întâmplă cam în fiecare an, dragul meu. Jafurile urmează descoperirile senzaţionale şi invers. De aceea se schimbă atât de des şi muzeografii noştri.
- Credeţi că şi în clipele acestea cineva-şi găseşte timp să jefuiască un muzeu?
- În primul rând, nu-ţi face griji, că n-are ce să mai jefuiască. În al doilea rând, chiar dacă ar fura ceva, cu siguranţă acel ceva nu are valoarea monumentelor şi a bijuteriilor curăţate cu ani în urmă… Trebuie să ştii că există o regulă de aur în ale muzeelor: cu cât mai înainte în timp să se fi furat ceva, cu atât mai de preţ este. Aşa că stai liniştit.
- Cât o fi ceasul, oare?
- Ai ceas?
- Da.
- Dă-mi-l mie, să mă uit.
Muzeograful – care nu se putea uita nici măcar la el însuşi – îşi scoase ceasul şi-l întinse spre vocea celuilalt, uimit că şi fosforul numerelor şi al limbilor pierise în beznă. Parcă îi dăduse celuilalt o bucată smulsă din nimic, nu un ceas de mână. Şi-a întins mâna simplu, fără să se apropie de vocea sfântului. Fu extrem de grijuliu, politicos, chiar sfios, ca sfântul să nu se simtă câtuşi de puţin jignit, iar regulile sfintei singurătăţi să nu fie călcate.
Vocea puse mâna pe ceas şi spuse că este exact opt seara. Ora ştirilor de la radio Londra.
Muzeograful se simţea din ce în ce mai intrigat de fiinţa celuilalt, fascinat după atâtea cuvinte înţelepte care izbuteau să creeze o seară dintre cele mai fireşti, dincolo de spaima produsă de nouraşi; seara mea de revelaţie, îşi repeta în gând.
După vreo două sute de nouraşi, celălalt i-a mărturisit că uneori era măcelărit de doruri şi dorinţe înfricoşător de omeneşti, ca de pildă dorinţa de a se îmbrăca în costum de gală, în cravată, să poarte pantofi lustruiţi, cămaşă albă de mătase, chiar şi chiloţi şi ciorapi. Aceste ispite, pe care încă n-am izbutit să le înving definitiv, zise el, dovedesc în mod dureros că nu mă aflu chiar atât de sus cât s-ar crede. Nu? Dar mă gândesc umil că niciodată, atâta timp cât avem trup, nu putem fi chiar desăvârşiţi, nu?
- Aşa cred şi eu.
Treizeci de nouraşi mai târziu, fiindcă nu dispuneau de aceeaşi ascuţime de vedere – diferenţă care-i priva de plăcerile vreunui joc distractiv – căzură de acord să se schimbe între ei, ca să se simtă şi mai bine, cât mai bine, să-ndeplinească, cum spuse sfântul, marea contopire a sufletelor chinuite. Nu?
Muzeograful nu fusese niciodată sihastru, nici orfan, nici netot, nici zugrav, pianist, conducător de uniune pacifistă etc., iar sfântul nu fusese niciodată muzeograf.
Îmbrăcându-se fiecare în hainele celuilalt, adică devenit cel care nu fusese niciodată până în clipa aceea, Muzeograful, înduioşat de atâta înţelegere, calm şi iubire gratuită, copleşit de harul recunoştinţei fără margini, îl rugă fierbinte pe sfânt să accepte să devină naşul său la cununia lui cu aleasa inimii sale. De ce nu, răspunse sfântul. Când e vorba despre o căsătorie din iubire, cu frică de Dumnezeu şi întru curăţenia duhului şi-a trupului, şi mai ales când e vorba de un tânăr atât de amabil şi ascultător, eu nu mă pot opri să ies de aici ca să pot oficia această căsătorie. Să nu uiţi că bombele se vor sfârşi într-o zi, precum foametea, duşmăniile, intrigile, certurile, invidiile, congresele sterpe, iar noi nu vom mai fi obligaţi să răspândim omenie şi iubire din pivniţe întunecoase. Noi vom ieşi şi afară, nu?
- Să dea Dumnezeu!
Muzeograful se gândi înduioşat la bucuria rară a celuilalt de a se simţi un alt om, un contemporan, cum s-ar zice; îi venea să plângă de atâta spontaneitate, bună înţelegere, de atâta slăbiciune esenţialmente copilărească în faţa unei asemenea ispite în ghilimele.
- Te superi dacă-mi dai şi pantoful stâng? – îl întrebă sfântul.
- Cum să mă supăr, vai – răspunse Muzeograful. Chiar îţi cer iertare că nu ţi l-am dat împreună cu cel drept.
Celălalt glumi, spunând că nu dorea să rămână văduv, conform credinţei păgâne că picioarele cu un singur pantof te salvează definitiv de teroarea soţiei sau a soţului. Muzeograful zâmbi cu amabilitate; îşi dădu sema că şi el rămăsese cu un singur pantof, şi se grăbi să depună pantoful morţii soţiei, salvând de moarte două femei nevinovate.
- Acuma poţi spune că sunt tu – spuse sfântul. Nu?
- Eu, dar cu o vastă cultură şi cu o experienţă demnă de invidiat – adăugă fără vreun sentiment de invidie sau de inferioritate Muzeograful. Nu?
- Cultura, dragul meu, se poate dobândi – zise sfântul. După toate grozăviile şi gafele de afară, nu ne rămâne să ne mândrim decât cu sufletele noastre, înţelegi, de aceea trebuie să ne cultivăm fără a ne teme de nimic. De aceea, tu, dacă vei ieşi vreodată de aici, să nu uiţi să concepi un soi de cameră mare şi goală, cu pereţi văruiţi bine, pe care s-o numeşti “Sufletul oraşului”. M-am gândit de când eram foarte mic şi foarte orfan la această cameră. De câte ori era jefuit muzeul nostru, încercam să găsesc o soluţie, ceva ce nu se poate jefui, nu se poate fura, nefurabil, cum s-ar zice. Ei, această cameră va exprima totul despre oraşul nostru şi, în acelaşi timp, nu va ispiti pe nimeni, nu va răscula demonul hoţiei.
- Genială idee – sări Muzeograful.
Uitase de grâul făcut scrum, de foamea turbată a urşilor, de anatemele preoţilor aruncate peste farmecul Magicianului, uitase chiar şi de micuţa ceartă cu viitoarea sa nevastă, care îi spusese că el uneori era aşa de bun şi amabil, bleg chiar, încât lumea spune ca-i “fură gâina inelele din mâini”.
O altă furtună de nouraşi se abătu afară şi înăuntru, iar muzeograful, mirosind cu o pioasă plăcere parfumul hainei vopsită cu ceară a sihastrului, simţi că este prea păcătos şi prea friguros ca să mai stea în ea. Îşi aduse aminte că ceara, de pe vremea haiducilor, se folosea la alungarea păduchilor şi a nevăstuicilor şi, apăsat de tot felul de gânduri mărunte, dar chinuitoare, îşi deschise gura să spună:
- Vă… vă supăraţi dacă ne schimbăm din nou, c-a început să-mi fie tare frig…
- Nu mă supăr – răspunse celălalt. Doar mă-ntreb oare ce vei face cu aceste haine, inele, brăţări, cu ceasul şi cu pantofii ?!
- Nu vă înţeleg.
- Nu mă-nţelegi, pentru că ai mai avut la tine şi un pistol încărcat, pe care-l port în mâna mea cea dreaptă de o sută de nouraşi încoace…
- Cum adică… Adică nu…
- Te superi dacă-mi dai puţin căpşorul?
Destinele de afară se spărgeau, măsurând cu nouraşi clipele de groază neaşteptată ale Muzeografului, şi el văzu cum pivniţa avea întocmai forma unui ou mare, în a cărui inimă propriul său destin stătea ghemuit, tremurând, învelit în sutana vopsită în ceară, imun la păduchi şi nevăstuici, urmând să fie spulberat după barbaria de urs turbat a unui glonţişor din aceeia care fac din glume cadavre şi din desfătări spirituale muţenii de cimitir. Aici căzuse, deci, bomba lui, în a cărei inimă, în cea mai sfântă tăcere, lacrimile unei fiinţe scumpe asemănătoare mamei, picurând copilăreşte, măsurau cele dintâi secunde ale unui alt nevăzut.

Corectând pietre şi ochi (fragment din ”Empatycon”)



„Dacă victimele noastre n-ar fi ştiut să scrie, nimeni n-ar fi aflat niciodată despre măreţia imperiului. Nici măcar copiii noştri. Înainte de a învăţa să scriem, să descriem, să corectăm, ucideam mai uşor, dormeam mai plăcut după orice baie de sânge (al altora). Am îmbătrânit pe nesimţite şi am ajuns să cred că tocmai descoperirea scrisului mi-a grăbit îmbătrânirea. Strămoşii noştri – nimeni n-o poate nega – trăiau de câteva ori mai mult, dar nici noi nu mai ţinem minte ce au făcut de-a lungul acelor vieţi prea lungi. Imperiul, între timp, s-a mărit. Te uiţi într-o direcţie, în orice direcţie, şi te simţi orb. Te simţi la fel ca primul nostru bard, despre care am dat ordin să fie orbit, cu intenţia ca graniţele Imperiului să se extindă şi cuceririle noastre să nu întâlnească în drum nici o piedică, nici o pietricică, nici graniţa vreunei orbiri străine.
Nu vreau să-mi aduc aminte câţi ani au trecut de la descoperirea scrisului. Deseori refuz să consult sulurile noastre, deşi pe unele le-am semnat fără să le citesc. E cu totul altceva să scrii, să semnezi şi să citeşti. Uneori nu-ţi vine să citeşti nici măcar ce ai scris singur. Sulurile au un rol cel puţin dublu. Ne înveşnicesc pe noi – în mintea noastră şi a urmaşilor – şi le dau o speranţă de înveşnicire urmaşilor şi urmaşilor lor. E bine ca ei să poată afla adevărata istorie, cea menită să dureze în memorie, de aceea aproape niciodată nu scriu ce gândesc, decât în legătură cu lucruri mărunte, auxiliare.
Era toamnă târzie când am ajuns pe vârful muntelui din faţă, de unde se putea zări acest sat alb, ca un cimitir vesel, plin de căsuţe cioplite în piatră. Semănau cu nişte cutii în care urlă tăcerea unei vieţi ce nu ştie dacă e vie sau în coma. Aude cineva? Nu ştiu ce ne adusese până aici, poate zeii. Nu ştiu, pentru că oriunde te-ai întoarce, peisajul este miraculos, şi orice bucată de pământ ai cuceri, e ca şi cum ai fi cucerit toată zona, până unde nu mai vezi şi de unde începi să devii de-a dreptul orb. Şi atunci nu mai faci faţă ispitei de a-ţi recăpăta vederea întreruptă brutal, şi porneşti la drum spre capătul propriei orbiri, cucereşti alte pământuri, alte peisaje miraculoase sau urâte, scrii despre ele, despre modul cum le-ai cucerit, despre numărul morţilor, despre obiceiurile barbarilor care mereu jură că fragmente din orbirea ta reprezintă patria lor, şi culmea este că nu doar jură, ci nu se smulg de acolo, sunt în stare să-şi dea viaţa, ca privirea ta să fie cât mai redusă.
Au trecut peste şase luni de când am dat ordinul de atac, până când am aflat că satul ne-a vrăjit într-un fel aparte. Barbarii ştiau că venim, sau, mai corect: ştiau că nu venim decât pentru a le lua pământul. Şi în zorii celei de a doua zi, orbirea noastră încă necucerită, ni s-a înfăţişat schimbată. Puteai jura că fusesem mutaţi în somn în altă parte. În faţa armelor noastre, în locul căsuţelor cochete de o zi în urmă, zăcea un complex de morminte imense. Era o tăcere înfricoşătoare. Câţiva soldaţi aleşi au fost trimişi să tălmăcească situaţia. Au venit înapoi încremeniţi, spunând că asemenea pietre, asemenea ziduri nu văzuseră niciodată. Toate pietrele şi toate zidurile erau mâzgălite. Linii, cerculeţe, pătrăţele, triunghiuri, puncte, puncte care plâng, virgule ce se opresc din plâns, săbii mici, mânere, schelete minuscule de păsări, de câini, de oameni, punctuleţe care semănau cu ochi de femei, de bărbaţi, firicele în loc de bărbii – un adevărat imperiu de mâzgăleli. Prorocul orb care ne însoţea la toate campaniile militare, a zis că poate fi vorba de un blestem sau de un mod tainic de a alunga duşmanii. Dar noi nu eram duşmanii lor, noi nu eram decât proprietarii orbirii noastre, în care ei trăiau de când nu ne cunoşteam şi pe care o numeau patrie. Iar dacă cineva trăieşte în teritoriile orbirii tale şi le consideră patrie, adică loc de naştere, loc de trai, loc în care zac mormintele strămoşilor lui, acesta din urmă nu poate fi decât urmaşul tău. Nu?
A fost necesar să-i măcelărim, ca să pricepem că, de fapt, pietrele şi zidurile acelea albe, luminate pe dinăuntru şi pline de semne ciudate, reprezentau biblioteca satului. Adică: toate cărţile scrise de ei şi de strămoşii lor de când nu ştiau că sunt urmaşii noştri. Iar semnele, după cum ne-a lămurit poetul lor cel mai apreciat, însemnau scrisul.
- Scrisul?! - m-am mirat eu atunci. Ceiăsta[1]?
Interpretul meu personal avea mari dificultăţi în a-mi înlesni discuţia cu Poetul. Deja le dăduse nenumărate porunci femeilor şi bătrânilor pe care, deocamdată, nu hotărâsem să-i măcelărim, şi i se cam amorţiseră încheieturile.
În ziua următoare, cu ajutorul unor pietre rupte din fostele ziduri de apărare ale lor, Poetul s-a străduit să-mi explice istoria scrisului, şi fiindcă nu-mi ştia bine limba, iar eu ştiam şi mai puţin limba lui, s-a străduit să-mi explice bătând din pietricele de ale zidurilor, adică sperând ca anumite cuvinte universale, cum se numea arătându-mi cerul, pământul ş.a.m.d., erau mai corect pronunţate de lovirea pietricelelor, decât de orice alt mijloc de înţelegere. Era uluit să descopere că şi un militar ce nu ştie nimic legat de existenţa şi puterile scrisului, poate fi la fel de genial ca şi cel mai bun cunoscător al scrisului. Nu trebuia să se mire, căci eu eram cel ce făcea istoria şi nu-mi lipsea decât scrisul, ca s-o pot înveşnici. Iar el, fără a putea face istorie, ce putea face doar cu scrisul?! Mi-a mărturisit că scrisul era descoperit de cei mai vechi locuitori ai satului, de un stră(la-puterea-stră)bunic al lor. Povestea scrisului, sau istoria lui, putea fi citită pe pietrele nesfârămate, deoarece începuse şi se dezvoltase odată cu scrisul. Satul deţinea o bibliotecă imensă în acest sens. Se speriaseră de apariţia noastră şi fuseseră obligaţi să-şi scoată cărţile din case şi să clădească ziduri de apărare. Poate sperau ca noi să ne apucăm de citit poeziile lor şi să uităm de ce am năvălit aici. De altfel, ocupându-se mai tot timpul cu scrisul, nu doar că n-aveau timp să producă arme, ci uitaseră complet cum pot fi ele folosite. Cică nici în coşmaruri nu mai ştiau să omoare pe cineva, nici să fie omorâţi. De fapt, nu prea mai aveau ei coşmaruri sau vise urâte. Poate de aceea nu erau în stare să facă istorie. Lipsa de timp făcuse posibil ca în sat, de vreo sută şi ceva de ani, să nu fi fost nimeni executat. Şi, miracolul zeilor: cum dispăruseră armele şi executările, dispăruseră şi răufăcătorii.

Gloria şi Mersul Trenurilor


Printre sute de Maestre, mi s-a întâmplat să cunosc şi pe unul care avea o viziune autentică asupra gloriei, deşi nu vroia să ştie ce înseamnă scriitor, critică sau premii literare. Ultimul volum pe care-l citise nu era semnat de nimeni şi purta un titlu dezolant: Mersul trenurilor pe anul 1969. Odată cu căderea Cortinei de Fier, câteva edituri ieşiseră din cortinele de carton şi nu ştiau cum să scape de cărţile depăşite. În loc să distrugă miile de cărţi complet mediocre, se apucaseră să ardă sau să umple spaţii goale cu cărţi despre ale căror puteri stranii nu ştiau nimic. În jur de 1001 de exemplare din Mersul trenurilor pe anul 1969, poposiseră şi la atelierul lui Maestre. Înainte de a le da foc, Maestre le făcuse o poză. Căci Maestre era fotograf. Unul complet obscur, repartizat la un muzeu de provincie. Unde a avut o certă revelaţie. Răsfoise Mersul Trenurilor, de mai multe ori, urmărind cu ochii închişi direcţia şinelor şi programul zgomotelor de altădată, localităţile în care se oprise cu câte o femeie sau cu prietenii de pahar, şi cineva sau ceva îi şoptise să-l vândă. Şi a rămas perplex, văzând cu câtă furie sau calm imbatabil cumpărau necunoscuţii aşa ceva.

Empatycon sau Cartea vieții premature


Subintitilat Memoriile unui număr, romanul descrie şi dezvăluie tainele vieţii unui scrib născut în Balcani şi al cărui mesaj textual şi vital îl obligă să trăiască mai mult în empatie, decât în realitatea imediată. Viaţa protagonistului nenumit sau numit doar Scribul, este străfulgerată ciclic de parabole şi nuvele ce constituie capitole de sine stătătoare ale romanului.
Exilul cultural; competiţia deseori invizibilă dintre rase şi indivizi reprezentativi ai diferitelor popoare, obişnuiţi sau nu cu exilul; umorul împotriva paranoiei şi invers; paradoxurile produse de extinderea bruscă a spaţiului răsăritean; frânturi din viaţa dictaturii şi a dictatorilor (în societate şi în literatură); călătoria nu doar în timp, ci şi în fiinţe; descoperirea unui absurd inedit, demn de iubit – ca un element sigur al sensului acestei vieţi; reconsiderarea inevitabilului şi asumarea acestuia în numele unei mari literaturi – sunt doar câteva dintre chestiunile tratate în frânturile din care este compusă sau descompusă cartea. Aceste frânturi îi revelează uneia dintre personaje că „viaţa aceasta seamănă izbitor cu o bombă, explodată nu se ştie când şi de ce, iar nimic nu mai poate reface bomba asta cum era ea înainte de a fi o bombă”. Personajele principale – fie când fac parte din fermecătoarea comunitate a studenţilor străini de la Grozăveşti, fie când vin din Orient, Occident sau de dincolo de Ocean – folosesc un limbaj aparte. Înălţarea sau dispariţia lor, inclusiv a Scribului, sunt neaşteptate, oarecum bizare, ca în viaţa de zi cu zi sau de an cu an. Ele beneficiază, dar şi înfruntă, un timp triplu (sau tridimensional) în care se împletesc timpul exilului, prezentul suspendat între pământul de naştere şi cel al făgăduinţei şi timpul himerelor individuale. (2009)


Local Village

 (fragment)

Totul a fost jefuit pe aici, dragii mei. Mai mult decât totul.
Hoţia a devenit artă, iar arta, deseori – hoţie. Aici hoţii sunt prinşi cu incredibile dificultăţi, deoarece, împreună cu obiectele (sau ideile) jefuite, îşi fură şi urmele, pe care le-ar fi lăsat. Haideţi să punem mâna şi să construim câte ceva, sau să imprimăm nişte urme, ca să avem şi noi ce fura, sau ca să putem zice c-am lăsat şi noi în urmă măcar câte o urmă…

Înţeleptul necunoscut n-a mai venit să descopere moneda aceea străveche, ci un peşte. Era un peştişor rarisim care nu-ţi îndeplinea poate nici o dorinţă, dar care nu uita totul după numai zece minute, cum uitau toţi peştii acestei lumi. Înţeleptul părea puţin ireal din cauza acestei schimbări de profil: parcă se hotărâse să cumpere un peşte negăsit cu o monedă doar căutată. El începuse să apară prin sat imediat după ce-şi încheiase, tot aici, luna de miere. Pe atunci, lucrurile poate fuseseră mai puţin amare şi Amara încă nu cânta atât de frumos la fluier.
Înţeleptul nu îmbătrânise aproape deloc, deşi necazurile, călăuzite agresiv de moartea prematură a soţiei, nu-l slăbiseră o clipă. Dar probabil, anumite necazuri, împletite cu căutări febrile, întru mântuirea speciei umane, te ţineau tânăr şi oarecum imun faţă de lăcomia morţii.
Mai mult decât în timpul celorlalte apariţii, el îşi merita acum porecla de «Înţelept». Nu era el nici mai înţelept şi nici mai fraier decât celelalte fantome dragi care poposeau ciclic în sat, dar cunoştea mai bine decât toţi laolaltă tainele unor limbi ce se numeau «ale zeilor» şi «moarte», cu care putea să tâlcuiască multe, chiar şi numele locurilor, ale muritorilor sau nemuritorilor, şi să le dezvăluie discret cum nimic nu e întâmplător pe această lume. Sau pe această limbă.
Iarna aceasta se hotărâse să locuiască într-o altă căsuţă părăsită, la doi paşi de ţărmul lacului. După ce şi-a descărcat bagajele – printre care şi o undiţă interminabilă de bambus - a bătut la poarta roasă de viermi a Amarei, convins că bătrâna murise imediat după ultima lui plecare.
Dar Amara tot nu murise. L-a poftit “Intră!” cu o voce din ce în ce mai puţin folosită la discuţii cu oameni vii. Ea doar cânta la fluier şi vorbea mai mult cu morţii şi cu presupuşii îngeri, deşi satul părea să fie părăsit şi de majoritatea acestora.
Era, ca de obicei, o seară înălţătoare de decembrie, încă nu veniseră primii fulgi de zăpadă.
Cămăruţa Amarei nu se schimbase. Era atât de neschimbată, încât – prin mijlocirea tăcerii ce părea seculare – aveai impresia că reîntâlnirea lor se desfăşura cu zece ani în urmă sau cu zece ani mai târziu.
- Ai găsit moneda, Înţeleptule?