Intermedium

-->


A.-Ch.Kycyku - TOPorul
Nu trecuseră decât trei ore din clipa în care Unchiul împlinise nouăzeci de ani şi ceva pe pământ. Sprijinit de bastonul său plin de noduri, învelit în strălucirea blândă şi ameţitoare a unei stafii nobile, apăruse în faţa ferestrei mele, fără să dea vreun semn că-mi simţea măcar de bun simţ prezenţa, pe urmă se oprise în miezul curţii, la un pas de bradul nostru comun. Credeam că-i donează toamnei câteva minute intense din viaţa lui deosebită, în centrul curţii, sub bradul cu "aripi" argintii, ca să-i mulţumească sau să-i reproşeze câte ceva transcendentului. Era octombrie târziu, nu se auzeau sub bolta cerească decât cele trei tocuri nedespărţite ale Unchiului (plus bastonul).
Am renunţat la ce aveam de făcut, aşteptând înfrigurat bătăile "confidenţiale" ale Unchiului la uşă. Era cu neputinţă ca, la o asemenea seară aproape sfântă, el să nu vină să se plângă de vreun mărunţiş. Nu se lepădase de convingerea că, în spaţiul mioritic, dacă nu te plângi, dacă nu jeleşti ciclic, nu-ţi merge nimic. Sau ar fi venit, pur şi simplu, să-mi ţină vreo cuvântare din acelea pline de reticenţe. Reticenţele, în cel mai fericit caz, reprezentau grafic, golurile revoltătoare ale înţelepciunii mele.
Dar am aşteptat inutil.
Din centrul curţii îmi izbi urechile doar un ţipăt de vârsta a treia, dacă nu chiar a patra, şi eu am alergat afară nemaiputând să-mi gonesc din ochii minţii o imagine repetată nemilos de când soarta exclusiv balcanică mă ţinea ca pe un ostatec, să fiu vecin cu Unchiul. Îl şi vedeam întins printre mormanele de frunze şi găinaţi uscaţi, părăsit de baston şi de pălărie, cu capul acela pătrat, tuns scurt, cu ochii scoşi din orbite în măsura în care el era în stare să scoată din sărite şi uneori din minţi o mahala întreagă. Mă aşteptam să-l văd pentru întâia oară mort de-a binelea, definitiv, mai mort decât poate fi posibil. Deja răsăreau înlăuntrul meu, cu o bucurie de fiinţă ce se îndrăgosteşte la prima vedere, cele dintâi metafore pe care aveam să le rostesc la înmormântarea Unchiului.
Dar mă înţelasem. Unchiul nu căzuse lovit de nerăbdarea, să zic, a destinului. Nu căzuse deloc. Doar se aplecase un pic, înjurând cu vocea-i irepetabilă.
Am aflat imediat ce păţise. Probabil ca un semn - nu ştiu dacă era unul ceresc, terestru, dublu sau neutru - îi căzuse pe cap un cuib străvechi, tocmai din înălţimile bradului argintiu. N-a fost timp să numărăm ouăle. În mod cu totul straniu, în cuib se hotărâse să-şi depună ouăle o pasăre încă neidentificată. Ouăle se spărseseră pe craniul de oţel al Unchiului.
- Nesimţita, - înjura Unchiul. Parcă avea rahat în ouă, nu pui...
Era inuman să-i faci faţă umorului deseori involuntar al Unchiului.
M-am grăbit să-i duc o cârpă, să se şteargă, dar m-a refuzat. În asemenea cazuri de forţă majoră, în conformitate cu planul său bine pus la punct, Unchiul se ştergea doar cu un anumit prosop. După aceea, prosopul respectiv era ars în baie, iar cenuşa lui, stropită cu un rachiu de mâna a treia, era depus în gunoaiele cartierului vecin. Unchiul nu-şi ascundea teama faţă de vrăji. Vrăjitoarele se înmulţiseră ca muştele şi aveau de ce să-l invidieze şi implicit să-l aleagă drept ţintă.
A vrut poate să mă întrebe oare ce o fi însemnând atacul ouălelor, şi n-am ezitat să-i spun că era vorba doar de belşug. Sănătate şi belşug. Strămoşii erau convinşi de aşa ceva. Unchiul era întru totul de acord. Știa că strămoşii erau în stare să descifreze orice semn, uneori puteau descifra chiar fiinţele, şi subscria la modul lor de gândire. În ascuns, oglindind o bucurie intenţionat înjumătăţită, ca să-i crească procentul de enigmă, Unchiul se credea unul de a-i lor. Doar că era un strămoş mai ales, mai puternic, trimis să se războiască cu ispitele cumplite ale epocii moderne.
- Tocmai la tine veneam, - mi se adresă. Aveam o mare rugăminte la tine.
Se uită la mine oarecum strâmb, ghicind că era cât pe aci să-l întreb cum de mă căuta în curte, sub brad.
- Nu te căutam în curte, sub brad, - adăugă. Mă dusei să mă asigur de o chestiune...
- Spune, Unchiule, - îl rugai.
De fapt, spre ruşinea mea complet incontrolabilă, nu l-am rugat, ci l-am implorat. În prezenţa Unchiului, mă trezeam mereu copleşit de toate slăbiciunile mele înnăscute sau căpătate, laolaltă. Parcă mă subjuga umbra deasă, greoaie, a unui pom străvechi. Ajunsesem să cred că numai o stâncă, un balaur, vreo târfă în menopauză etc, erau în stare să nu-l implore pe Unchiul meu. Avea un farmec ieşit din comun. Nu izbutise să-i zică "nu" nici măcar regretata mea mătuşă, nevasta lui de o viaţă, cu câteva minute înainte de a-şi da duhul, chiar în centrul curţii, în timp ce Unchiul încerca să-i comunice omeneşte că aveau să astupe fereastra ce dădea în curte, pentru a o deschide pe peretele opus. Sărmana mătuşă, slăbuţă, la un pas de a fi furată de orice briză glumeaţă, dar beneficiind de imprevizibilitatea şi rezistenţa celui de al optulea suflet care se trezeşte în femeie graţie unei căsnicii infernale (un suflet mai mult decât la pisici, spuneau socotelile Unchiului) tot nu se obişnuise să aprobe din prima metaforele zdrobitoare ale alesului inimii şi al nenorocirii. Nu putea concepe de ce şi cum îndrăznea "moşul" să renunţe la o asemenea fereastră minunată - poate singurul spaţiu încă nebarbarizat al vieţii lor. Bătrânica nu mai avea nici o altă bucurie în această viaţă, nici o fiinţă dragă pe această lume. Dacă Unchiul chiar astupa fereastra, dramatica noastră mătuşă se incadra automat în ceea ce poate fi numit "nefericirea totală". Tremurând de presimţirea că n-are nici o şansă în faţa viziunilor arhitecturale cel puţin şocante ale soţului, în spiritul unui text repetat poate de unsprezece mii de ori, de când îşi legaseră cununiile zbârlite, mătuşica simulase un ţipăt hotărât, însoţit de o singură frază, rece ca gheaţa:
- Păi, atunci, nene, eu plec la mama!
Zguduit de acest nou şi scârbos titlu, nene, Unchiul se uitase la ea cu o ură la pătrat, replicându-i scurt şi grav:
- Păi, atunci, tanti, du-te în a mă-tii şi lasă-mă să trăiesc!
Fusesem singurul martor ocular şi sufletesc, în afara Unchiului, al morţii mătuşii. Încremenise brusc, la un pas de trunchiul bradului argintiu - şi nici vreo furtună n-o putea fura acum - aducându-şi aminte probabil că mama ei o aştepta de mult pe lumea cealaltă. Cred că-şi regreta amar promisiunea solemnă şi prefăcută, dar puterea lingvistică a lui nenea n-o iertase. Și începuse sărmana mătuşică să se micşoreze în faţa ochilor noştri, să se încolăcească de nu ştiu ce dureri şi unde anume, iar Unchiul, emoţionat şi el de pierderea potenţială a fiinţei pe care o putea chinui în linişte, între pereţii căsniciei, se gândea, precum mi-a mărturisit la înmormântarea ei, că ea chiar o luase razna, începuse chiar să meargă la mă-sa, şi mai era un pic şi se preschimba într-o picătură de lapte sau alt lichid mai greu de pronunţat...
- Matale ştii că azi am făcut nouăzeci şi ceva de anişori, - mă întrerupse Unchiul. Cu acel "şi ceva" se ferea de deochi. Mă duc repede să mă curăţ şi vin. Să nu pleci, da?
- Da' unde, Unchiule?! Te aştept.
Ca pe pâinea caldă, completai în gând. Nu mi se părea ilogică asemănarea Unchiului cu o pâine caldă, căci de nenumărate ori îmi venise să-l omor cu pumnii, cu propriul baston de viţă aleasă (sau: de vie), sau pur şi simplu să-l muşc. Avea darul întunecat să trezească în om nişte sentimente deosebit de nuanţate, încă nebotezate şi imposibil de ocolit. Îşi astupase fereastra chiar în primele zile ale văduviei. Stătea pe capul zidarilor precum corbul deasupra cadavrelor şi a reuşit chiar să-i vindece temporar de viciul beţiei. Era convins că îi exorcizează. Nu i-a servit decât cu un compot străvechi, dezgropat din nu ştiu ce gaură revelatorie a pivniţei sale păzite de cinci lacăte. În pauze, îmi bătea la geam şi, fără a intra înăuntru, în picioare, din partea cealaltă a ferestrei, ca de la un ecran televiziv sau ca dintr-o colivie de spovedanii, îşi descărca sufletul. Sufletul meu era astfel zilnic încărcat cu toate datele pe care le conţinea lista lui specială de organe: cum s-au simţit ficăţeii, cum a bătut inimioara, cu câte rotaţii pe minut a funcţionat stomacul... Decesul mătuşii îl tulburase un pic, dar nu-i înourase luciditatea. Lucrurile erau, ca de obicei, clare. Îi părea puţin rău de săraca lui nevastă, fiindcă (el) acum nu mai avea pe nimeni (citeşte: pe cine să tortureze). Încercasem să-l consolez, asigurându-l că nu, Unchiule, mă ai pe mine, îi vei avea pe viitoarea mea soţie şi pe copiii noştri posibili, ştii... - şi chiar îi jurasem, tot în acea ameţeală-amorţeală inexplicabilă ce mă poseda în prezenţa lui, să nu-l părăsesc niciodată. Îmi dădusem pe urmă seama că pârâiaşii lacrimogeni al vorbelor mele nu săreau prea departe de jurâmintele însurăţeilor la biserică, iar el mă ajutase fără prea multe amenajamente, tâindu-mi toate aripile devotamentului familial cu un:
- Da, măi, da, dar tu nu-ţi prea aparţii... Din păcate...
Îmi transmisese indirect, rafinat, tristeţea lui aproape fără margini, izvorâtă din faptul că eu prea mă risipeam prin "fufe" frumuşele, sexoase, dar lipsite de o misiune bine definită în viaţă, prea mă sinucideam lent prin terase, la nenumărate berici, cu nişte rataţi de care, în fine, nu mă lega decât faptul că trăgeam din acelaşi aer neînchipuit de poluat, înţelegi, nepoate? Or, Unchiul avea nevoie de o fiinţă total dedicată lui. În afara regretatei sale soţii, care putea fi considerată o campioană, un exemplar în domeniu, nu se născuse încă vreun câine, vreo pisică, vreun porc de Guineea sau vreun şobolan îmblânzit care să-i facă faţă energiei incomensurabile ale Unchiului de a exorciza.
- Înţelegi, nepoate?
Înţeleg şi nu-mi vine să cred, îi replicai fără voce.
Se ştersese pe cap, dar mirosul neplăcut al conţinutului ouălelor şi mai ales luciul lichidului lor îi rămăsese pe păr, pe frunte, chiar pe bărbie. Părea proaspăt ieşit dintr-un ou de proporţii, care, mai bine ar fi fost o bombă. Cu sau fără ceas.
- Nu vrei matale, - îmi şopti el, - înţelegi... Nu vrei matale, aşa, de ziua mea, ştii, să stai puţin de vorbă?
- Normal, Unchiule. Cu cine?
Stătu preţ de două minute pe gânduri.
- Hm, - spuse. Cu... cu bradul nostru.
Nu puteam să râd de nimic, de nimeni.
- Desigur, Unchiule. Spune-mi ce să-i spun.
Unchiul abia împlinise nouăzeci şi ceva de anişori pe acest pământ. Nu-i puteai dădea mai mult de şaptezeci şi ceva. Iar dacă nu plecam din ţară sau dacă nu muream în următorii douăzeci de ani, aveam să-l mai servesc timp de douăzeci de ani, între fufe neglijate de misiuni bine definite, prieteni rataţi, printre halbe de bere şi zile cenuşii, rumegate odată cu propriul meu suflet la birou. Iar după acei douăzeci de ani, Unchiul - sărea în ochi - avea să aibă sănătatea şi farmecul de acum. Dar mi-am asumat, ca de obicei, în stil extrem de asiatic, partea de otravă şi neputinţe a soartei şi am acceptat să stau de vorbă cu bradul nostru. Nici nu părea a fi o misiune grea. Bradul făcea parte din fiinţele noastre, din terenul neamului şi chiar din esenţa privirilor noastre. Strălucirile sale blânde, argintii, cum ajunsesem deja să cred, desfiinţaseră încet în mine orice soi de lăcomie bănească. Nu rar mă gândeam că, prezenţa unui alt pom, din frageda copilărie, m-ar fi ajutat, ocult, să devin un geamăn al Unchiului.
- O faci, nu? Eram singur, să trăieşti... Și ştie pe urmă Unchiul cum te răsplăteşte.
Poate avea de gând să plece vreo săptămână la munte, la mare, sau să se facă praf cu ţuică ieftină şi să asalteze vreo căsuţă din alea rozulii.
- Mă duc chiar acum, Unchiule!
Unchiul sări oarecum surprins. Mă trecură nişte fiori mai puţini cunoscuţi. Dar dacă îmi ordona acum: "Bine, du-te-n mă-ta"?
- Păi, cum acum, nepoate?! - zise Unchiul. Fără să ştii ce să-i spui?!
L-am asigurat că deja ştiam. Mă duceam, de fapt, să-i spun un banc. Un banc suficient de haios. Unchiul nu a vrut să asculte bancul. Era vorba de un bătrânel care, inspirat de parfumul unei primăveri, îşi adună toate economiile şi dă buzna într-un bordel. Alege o duduie din alea cu triplu cur, cum s-ar zice, se suie pe ea, şi pe urmă, după vreo jumătate de oră, o întreabă: "Duduie, spune-mi, te rog, e cumva înăuntru?". Duduia îi răspunde: "Nu, tataie". Atunci viteazul cade în transă şi rosteşte sibilin: "Ciudat... Că nici afară nu e..."
- E scârbos, - mă sperie Unchiul. Nu te credeam în stare de asemenea bancuri. Baţi vreun apropou, cumva?!
Luciul ouălelor îi dădea acum experia unei fiare ofensate.
Era de o flexibilitate greu de catalogat, Unchiul.
M-am străduit din greu să-l conving că nu mă gândisem deloc la aristocraţi de vârsta şi de condiţia lui, şi, în acelaşi timp, mă zbăteam să mă conving pe mine însumi că nu vorbisem cu voce tare. După cum arăta perspectiva dialogului nostru, în curând avea să-mi fie teamă şi să vorbesc singur, fără voce, chiar şi în coşciug.
- Spune-mi, Unchiule, ce-i spun bradului.
Unchiul se linişti. Pesemne importanţa dialogului meu cu bradul argintiu, o depăşea simţitor pe cea a bărbăţiei şi a apropouri-lor. Unchiul ştia textul discuţiei mele cu bradul pe dinafară. Îl alcătuise de ceva vreme - între cinci şi şapte ani - şi lucrase la el numai după miezul nopţii, când energiile pozitive domină văzduhul, iar duhurile rele şi cele nehotărâte se exilează în beznă.
Rolul meu era unul extrem de simplu. În amurg, ferindu-mă de privirile moarte de foame ale vecinilor, ca şi cum aş face cu totul altceva, ca şi cum aş recita ceva versuri, de pildă, aveam să stau de vorbă cu bradul. Rolul meu era, în altă ordine de idei, codificat. "Ca şi cum" era cheia purtării mele, interpretarea, iar "vocea joasă" era cheia celor ce urma să spun. Dar ce trebuia să spun, până la urmă?
- Vai, nepoate, nişte lucruri foarte simple...
- De pildă?
De pildă, să-l laud puţin pe Unchi în faţa bradului. Ca şi cum i-aş vorbi unei vechi cunoştinţe, cu care Unchiul nu se întâlnise de ceva vreme - între un sfert şi trei sferturi de veac - sau ca şi cum l-aş lăuda pe Unchi în sinea mea, în monologurile strict personale şi confidenţiale. Să-i mărturisesc, printre altele, bradului nostru argintiu - de aur, pentru inimile noastre! - că Unchiul nu este nici pe departe un monstru. Unchiul nu este decât o fiinţă umană normală. Mai normală poate nu mai există de mult. Cine ştie de când?! Să nu creadă bradul că Unchiul ar merita, să zicem, o moarte cruntă, grabnică, cum spune poporul, ci că iubitul nostru Unchi are şi el anumite remuşcări sufleteşti demne de toată atenţia şi toleranţa bradului, dar şi ale îngerilor. Înţelegi? Bradul trebuia să afle, printre altele, că Unchiul deseori vroia să se poarte altfel, dar simte Unchiul cum este răpit la un cer anume - între al treilea şi al nouălea - şi exercită asupra oamenilor dimprejur o influenţă destul de interesantă din punct de vedere ezoteric. Să nu uite bradul că Unchiul nu era, în esenţă, decât un simplu băieţel de la ţară, crescut cu mii de sacrificii; că trecuse prin cele două războaie mondiale, prin foamete, dezrădăcinări, deportări, şi prin nu ştiu câte regimuri politice devastatoare. Să reţină bradul nostru minunat că Unchiul, timp de o viaţă aproape de pom, nu fusese decât un simplu funcţionar la un institut obscur de planificare sau ceva de genul ăsta, iar, în rest, nu fusese decât un simplu pensionar. Cam asta ar fi. Să nu uite bradul cu câtă grijă, cu câtă delicateţe se purta Unchiul, încă din copilărie, cu toate felurile de pomi şi plante ale planetei noastre, inclusiv tufişurile, buruienii, bananele, trandafirii - lista ne-ar fi luat prea mult timp...
Era tot toamnă când m-am apropiat pentru întâia oară de bradul nostru argintii.
Parcă n-aveam suflet de bărbat în plămâni, ci vântul speriat, tras de un extraterestru.
Ca şi cum aş fi recitat ceva ales, destul de precaut faţă de curiozitatea carnivoră a vecinilor, condus de privirea aproape dumnezeiască a Unchiului, m-am apropiat de trunchiul gros şi mi-am deschis gura.
N-am să uit acele clipe.
Mi-am adus aminte că unii bătrâni erau în stare să ghicească destinul, citind în cercurile rămase după tăierea pomilor. Poate în adolescenţă, aş fi visat şi eu să am darul acesta. Dar înainte să-i vorbesc bradului, nu (mai) aveam nevoie. Nu vroiam să mai ştiu nimic. Nu simţeam decât nevoia cumplită de a-l ridica în slăvi pe Unchiul meu nona-şi-ceva-genar, fost băieţaş de ţară, iubitor de plante.
Auzisem, de asemenea, că unele boli ale acestei lumi, nu se vindecau nici după moarte. O astfel de boală, cred, a devenit pentru mine jena. Jena că încep să mă împrietenesc cu un brad; jena care m-a strivit ca pe un păduche, după ce am înţeles că, lăudându-l la urechile bradului, de fapt îl feream pe Unchiul meu de o cădere neaşteptată a bradului tocmai peste cămăruţa în care-şi prelungea zilele şi nopţile sale de om ce avea să nu moară, fără a lăsa în urmă nici copii, nici animale, nici vorbe înţelepte, ci doar zile, nopţi şi câte un strop de umor involuntar.
În acea jenă neschimbătoare, neputincios, dar nu chiar lipsit de mândrie, mi-am început eu lungul drum de sol special al Unchiului la auzul acelui brad care-i ameninţa în tăcere viaţa, care-i astupase fereastra şi care-l văduvea de somn nopţi la rând. Atunci Unchiul se ridica din pat, simţea cum e cucerit de tirade şi imnuri aproape religioase şi, cu creionul în mână, mi le aşternea pe o hârtiuţă maronie, ca să le am gata pregătite pentru asfinţitul următor. Nu pot măsura acum timpul care s-a scurs de la căderea ouălelor urât mirositoare pe capul neînfrânt al Unchiului meu. Dar nici nu contează. Cu timpul, am devenit capabil să pot jura că nu ţin minte ziua în care mi-am dat duhul.

Bunele maniere ale nevăzutului (din Dulcea taină a nebuniei)


A.-Ch. Kycyku - Coada
Dispăru şi trupa aceea gălăgioasă de ursari, după ce urşii ei, neglijaţi de beţia ursarilor, înfometaţi ca urşii, ciopârţiră pe singurul paznic al cimitirului oraşului. Era singurul om viu rămas afară, căci toţi orăşenii, înspâmântaţi de o stranie şi nemaivăzută culoare a asfinţitului, ca şi cum şi-ar fi preschimbat creierul de om în gândire de struţ, se hotărâră să nu iasă din case. Paznicul nu prea vedea bine – se spunea chiar că vederea lui fusese absorbită, în atâţia ani de pază cinstită, de lucirea bizară a marmurei mormintelor – abia se putea mişca, dar se pare că-i fusese încă dragă această viaţă, pe care o zărea din ce în ce mai vag, deoarece, cu câteva clipe înainte de a fi împărtăşit întru avalanşa urşilor, strigase:
- Mare foame se avântă spre mine, Doamne!
Astfel morţii au rămas nepăziţi, iar după îngroparea paznicului au urmat alte două nenorociri: cam toate mormintele mai de vază au fost decojite de marmură (care a baricadat pereţii aflaţi în direcţia de unde se aştepta venirea sfârşitului) şi depozitele de grâu au luat foc. Bogătaşii au ieşit din vile, în acelaşi timp cu propria lor ieşire din minţi, şi n-au încetat să facă înconjurul focurilor ameţitoare, până când mirosul de pâine bine prăjită s-a transformat dureros de perseverent într-un miros de scrum. 

Corectând pietre şi ochi (fragment din ”Empatycon”)



„Dacă victimele noastre n-ar fi ştiut să scrie, nimeni n-ar fi aflat niciodată despre măreţia imperiului. Nici măcar copiii noştri. Înainte de a învăţa să scriem, să descriem, să corectăm, ucideam mai uşor, dormeam mai plăcut după orice baie de sânge (al altora). Am îmbătrânit pe nesimţite şi am ajuns să cred că tocmai descoperirea scrisului mi-a grăbit îmbătrânirea. Strămoşii noştri – nimeni n-o poate nega – trăiau de câteva ori mai mult, dar nici noi nu mai ţinem minte ce au făcut de-a lungul acelor vieţi prea lungi. Imperiul, între timp, s-a mărit. Te uiţi într-o direcţie, în orice direcţie, şi te simţi orb. Te simţi la fel ca primul nostru bard, despre care am dat ordin să fie orbit, cu intenţia ca graniţele Imperiului să se extindă şi cuceririle noastre să nu întâlnească în drum nici o piedică, nici o pietricică, nici graniţa vreunei orbiri străine.
Nu vreau să-mi aduc aminte câţi ani au trecut de la descoperirea scrisului. Deseori refuz să consult sulurile noastre, deşi pe unele le-am semnat fără să le citesc. E cu totul altceva să scrii, să semnezi şi să citeşti. Uneori nu-ţi vine să citeşti nici măcar ce ai scris singur. Sulurile au un rol cel puţin dublu. Ne înveşnicesc pe noi – în mintea noastră şi a urmaşilor – şi le dau o speranţă de înveşnicire urmaşilor şi urmaşilor lor. E bine ca ei să poată afla adevărata istorie, cea menită să dureze în memorie, de aceea aproape niciodată nu scriu ce gândesc, decât în legătură cu lucruri mărunte, auxiliare.
Era toamnă târzie când am ajuns pe vârful muntelui din faţă, de unde se putea zări acest sat alb, ca un cimitir vesel, plin de căsuţe cioplite în piatră. Semănau cu nişte cutii în care urlă tăcerea unei vieţi ce nu ştie dacă e vie sau în coma. Aude cineva? Nu ştiu ce ne adusese până aici, poate zeii. Nu ştiu, pentru că oriunde te-ai întoarce, peisajul este miraculos, şi orice bucată de pământ ai cuceri, e ca şi cum ai fi cucerit toată zona, până unde nu mai vezi şi de unde începi să devii de-a dreptul orb. Şi atunci nu mai faci faţă ispitei de a-ţi recăpăta vederea întreruptă brutal, şi porneşti la drum spre capătul propriei orbiri, cucereşti alte pământuri, alte peisaje miraculoase sau urâte, scrii despre ele, despre modul cum le-ai cucerit, despre numărul morţilor, despre obiceiurile barbarilor care mereu jură că fragmente din orbirea ta reprezintă patria lor, şi culmea este că nu doar jură, ci nu se smulg de acolo, sunt în stare să-şi dea viaţa, ca privirea ta să fie cât mai redusă.
Au trecut peste şase luni de când am dat ordinul de atac, până când am aflat că satul ne-a vrăjit într-un fel aparte. Barbarii ştiau că venim, sau, mai corect: ştiau că nu venim decât pentru a le lua pământul. Şi în zorii celei de a doua zi, orbirea noastră încă necucerită, ni s-a înfăţişat schimbată. Puteai jura că fusesem mutaţi în somn în altă parte. În faţa armelor noastre, în locul căsuţelor cochete de o zi în urmă, zăcea un complex de morminte imense. Era o tăcere înfricoşătoare. Câţiva soldaţi aleşi au fost trimişi să tălmăcească situaţia. Au venit înapoi încremeniţi, spunând că asemenea pietre, asemenea ziduri nu văzuseră niciodată. Toate pietrele şi toate zidurile erau mâzgălite. Linii, cerculeţe, pătrăţele, triunghiuri, puncte, puncte care plâng, virgule ce se opresc din plâns, săbii mici, mânere, schelete minuscule de păsări, de câini, de oameni, punctuleţe care semănau cu ochi de femei, de bărbaţi, firicele în loc de bărbii – un adevărat imperiu de mâzgăleli. Prorocul orb care ne însoţea la toate campaniile militare, a zis că poate fi vorba de un blestem sau de un mod tainic de a alunga duşmanii. Dar noi nu eram duşmanii lor, noi nu eram decât proprietarii orbirii noastre, în care ei trăiau de când nu ne cunoşteam şi pe care o numeau patrie. Iar dacă cineva trăieşte în teritoriile orbirii tale şi le consideră patrie, adică loc de naştere, loc de trai, loc în care zac mormintele strămoşilor lui, acesta din urmă nu poate fi decât urmaşul tău. Nu?
A fost necesar să-i măcelărim, ca să pricepem că, de fapt, pietrele şi zidurile acelea albe, luminate pe dinăuntru şi pline de semne ciudate, reprezentau biblioteca satului. Adică: toate cărţile scrise de ei şi de strămoşii lor de când nu ştiau că sunt urmaşii noştri. Iar semnele, după cum ne-a lămurit poetul lor cel mai apreciat, însemnau scrisul.
- Scrisul?! - m-am mirat eu atunci. Ceiăsta[1]?
Interpretul meu personal avea mari dificultăţi în a-mi înlesni discuţia cu Poetul. Deja le dăduse nenumărate porunci femeilor şi bătrânilor pe care, deocamdată, nu hotărâsem să-i măcelărim, şi i se cam amorţiseră încheieturile.
În ziua următoare, cu ajutorul unor pietre rupte din fostele ziduri de apărare ale lor, Poetul s-a străduit să-mi explice istoria scrisului, şi fiindcă nu-mi ştia bine limba, iar eu ştiam şi mai puţin limba lui, s-a străduit să-mi explice bătând din pietricele de ale zidurilor, adică sperând ca anumite cuvinte universale, cum se numea arătându-mi cerul, pământul ş.a.m.d., erau mai corect pronunţate de lovirea pietricelelor, decât de orice alt mijloc de înţelegere. Era uluit să descopere că şi un militar ce nu ştie nimic legat de existenţa şi puterile scrisului, poate fi la fel de genial ca şi cel mai bun cunoscător al scrisului. Nu trebuia să se mire, căci eu eram cel ce făcea istoria şi nu-mi lipsea decât scrisul, ca s-o pot înveşnici. Iar el, fără a putea face istorie, ce putea face doar cu scrisul?! Mi-a mărturisit că scrisul era descoperit de cei mai vechi locuitori ai satului, de un stră(la-puterea-stră)bunic al lor. Povestea scrisului, sau istoria lui, putea fi citită pe pietrele nesfârămate, deoarece începuse şi se dezvoltase odată cu scrisul. Satul deţinea o bibliotecă imensă în acest sens. Se speriaseră de apariţia noastră şi fuseseră obligaţi să-şi scoată cărţile din case şi să clădească ziduri de apărare. Poate sperau ca noi să ne apucăm de citit poeziile lor şi să uităm de ce am năvălit aici. De altfel, ocupându-se mai tot timpul cu scrisul, nu doar că n-aveau timp să producă arme, ci uitaseră complet cum pot fi ele folosite. Cică nici în coşmaruri nu mai ştiau să omoare pe cineva, nici să fie omorâţi. De fapt, nu prea mai aveau ei coşmaruri sau vise urâte. Poate de aceea nu erau în stare să facă istorie. Lipsa de timp făcuse posibil ca în sat, de vreo sută şi ceva de ani, să nu fi fost nimeni executat. Şi, miracolul zeilor: cum dispăruseră armele şi executările, dispăruseră şi răufăcătorii.

Gloria şi Mersul Trenurilor


Printre sute de Maestre, mi s-a întâmplat să cunosc şi pe unul care avea o viziune autentică asupra gloriei, deşi nu vroia să ştie ce înseamnă scriitor, critică sau premii literare. Ultimul volum pe care-l citise nu era semnat de nimeni şi purta un titlu dezolant: Mersul trenurilor pe anul 1969. Odată cu căderea Cortinei de Fier, câteva edituri ieşiseră din cortinele de carton şi nu ştiau cum să scape de cărţile depăşite. În loc să distrugă miile de cărţi complet mediocre, se apucaseră să ardă sau să umple spaţii goale cu cărţi despre ale căror puteri stranii nu ştiau nimic. În jur de 1001 de exemplare din Mersul trenurilor pe anul 1969, poposiseră şi la atelierul lui Maestre. Înainte de a le da foc, Maestre le făcuse o poză. Căci Maestre era fotograf. Unul complet obscur, repartizat la un muzeu de provincie. Unde a avut o certă revelaţie. Răsfoise Mersul Trenurilor, de mai multe ori, urmărind cu ochii închişi direcţia şinelor şi programul zgomotelor de altădată, localităţile în care se oprise cu câte o femeie sau cu prietenii de pahar, şi cineva sau ceva îi şoptise să-l vândă. Şi a rămas perplex, văzând cu câtă furie sau calm imbatabil cumpărau necunoscuţii aşa ceva.

Empatycon sau Cartea vieții premature


Subintitilat Memoriile unui număr, romanul descrie şi dezvăluie tainele vieţii unui scrib născut în Balcani şi al cărui mesaj textual şi vital îl obligă să trăiască mai mult în empatie, decât în realitatea imediată. Viaţa protagonistului nenumit sau numit doar Scribul, este străfulgerată ciclic de parabole şi nuvele ce constituie capitole de sine stătătoare ale romanului.
Exilul cultural; competiţia deseori invizibilă dintre rase şi indivizi reprezentativi ai diferitelor popoare, obişnuiţi sau nu cu exilul; umorul împotriva paranoiei şi invers; paradoxurile produse de extinderea bruscă a spaţiului răsăritean; frânturi din viaţa dictaturii şi a dictatorilor (în societate şi în literatură); călătoria nu doar în timp, ci şi în fiinţe; descoperirea unui absurd inedit, demn de iubit – ca un element sigur al sensului acestei vieţi; reconsiderarea inevitabilului şi asumarea acestuia în numele unei mari literaturi – sunt doar câteva dintre chestiunile tratate în frânturile din care este compusă sau descompusă cartea. Aceste frânturi îi revelează uneia dintre personaje că „viaţa aceasta seamănă izbitor cu o bombă, explodată nu se ştie când şi de ce, iar nimic nu mai poate reface bomba asta cum era ea înainte de a fi o bombă”. Personajele principale – fie când fac parte din fermecătoarea comunitate a studenţilor străini de la Grozăveşti, fie când vin din Orient, Occident sau de dincolo de Ocean – folosesc un limbaj aparte. Înălţarea sau dispariţia lor, inclusiv a Scribului, sunt neaşteptate, oarecum bizare, ca în viaţa de zi cu zi sau de an cu an. Ele beneficiază, dar şi înfruntă, un timp triplu (sau tridimensional) în care se împletesc timpul exilului, prezentul suspendat între pământul de naştere şi cel al făgăduinţei şi timpul himerelor individuale. (2009)


Local Village

 (fragment)

Totul a fost jefuit pe aici, dragii mei. Mai mult decât totul.
Hoţia a devenit artă, iar arta, deseori – hoţie. Aici hoţii sunt prinşi cu incredibile dificultăţi, deoarece, împreună cu obiectele (sau ideile) jefuite, îşi fură şi urmele, pe care le-ar fi lăsat. Haideţi să punem mâna şi să construim câte ceva, sau să imprimăm nişte urme, ca să avem şi noi ce fura, sau ca să putem zice c-am lăsat şi noi în urmă măcar câte o urmă…

Înţeleptul necunoscut n-a mai venit să descopere moneda aceea străveche, ci un peşte. Era un peştişor rarisim care nu-ţi îndeplinea poate nici o dorinţă, dar care nu uita totul după numai zece minute, cum uitau toţi peştii acestei lumi. Înţeleptul părea puţin ireal din cauza acestei schimbări de profil: parcă se hotărâse să cumpere un peşte negăsit cu o monedă doar căutată. El începuse să apară prin sat imediat după ce-şi încheiase, tot aici, luna de miere. Pe atunci, lucrurile poate fuseseră mai puţin amare şi Amara încă nu cânta atât de frumos la fluier.
Înţeleptul nu îmbătrânise aproape deloc, deşi necazurile, călăuzite agresiv de moartea prematură a soţiei, nu-l slăbiseră o clipă. Dar probabil, anumite necazuri, împletite cu căutări febrile, întru mântuirea speciei umane, te ţineau tânăr şi oarecum imun faţă de lăcomia morţii.
Mai mult decât în timpul celorlalte apariţii, el îşi merita acum porecla de «Înţelept». Nu era el nici mai înţelept şi nici mai fraier decât celelalte fantome dragi care poposeau ciclic în sat, dar cunoştea mai bine decât toţi laolaltă tainele unor limbi ce se numeau «ale zeilor» şi «moarte», cu care putea să tâlcuiască multe, chiar şi numele locurilor, ale muritorilor sau nemuritorilor, şi să le dezvăluie discret cum nimic nu e întâmplător pe această lume. Sau pe această limbă.
Iarna aceasta se hotărâse să locuiască într-o altă căsuţă părăsită, la doi paşi de ţărmul lacului. După ce şi-a descărcat bagajele – printre care şi o undiţă interminabilă de bambus - a bătut la poarta roasă de viermi a Amarei, convins că bătrâna murise imediat după ultima lui plecare.
Dar Amara tot nu murise. L-a poftit “Intră!” cu o voce din ce în ce mai puţin folosită la discuţii cu oameni vii. Ea doar cânta la fluier şi vorbea mai mult cu morţii şi cu presupuşii îngeri, deşi satul părea să fie părăsit şi de majoritatea acestora.
Era, ca de obicei, o seară înălţătoare de decembrie, încă nu veniseră primii fulgi de zăpadă.
Cămăruţa Amarei nu se schimbase. Era atât de neschimbată, încât – prin mijlocirea tăcerii ce părea seculare – aveai impresia că reîntâlnirea lor se desfăşura cu zece ani în urmă sau cu zece ani mai târziu.
- Ai găsit moneda, Înţeleptule?

Loc pentru o singură păpușă



poveste de filmat / film de povestit
2008

Un fost maistru, cândva foarte apreciat într-o fabrică de armament din Răsărit, împreună cu fiica sa, realizează manual nişte păpuşi mai puţin obişnuite. Clienţii lor şi-au pierdut oameni dragi – în realitate, în suflet sau doar în imaginaţie – şi vin să şi-i recupereze (înlocuiască, „învie”) cu ajutorul furnizorilor. Clienţii completează câteva formulare bine puse la punct, aduc fotografii, mărturii intime, descrieri esenţiale, frânturi de amintiri şi de vise întrerupte de obicei de moarte, şi, în schimbul unor sume de bani ce variază în funcţie de importanţa cazului, primesc păpuşile celor pierduţi. Păpuşile vor umple în viaţa lor golul lăsat de cei mulţi şi buni.
Întreprinderea ingenioasă a Tatălui şi a Fiicei nu se opreşte însă doar aici. De-a lungul Tranziţiei, unii clienţi au înlocuit, fără (sau cu?!) ştiinţa furnizorilor – oameni care încă sunt în viaţă, oameni deveniţi insuportabili, neîndrăgostiţi, de nerecunoscut, împietriţi, oameni care, după părerea celor ce le vor păpuşile, îngrămădesc spaţiul vital al celor încă vii, demonizându-l. Unii nu vor să scape de trecut, alţii vor să scape de prezent, cu orice preţ.
Dar nu numai oamenii pot deveni păpuşi. Obiecte precum armele, camerele de filmat, avioanele, vapoarele etc., îşi pot căpăta un cu totul alt sens (şi rost) trecând prin proba de spirit a materiei cenuşii şi a mâinii omeneşti, fiind „traduse” într-o altă materie primă.
Chiar şi cititorul acestor rânduri îşi are o păpuşă potenţială în filmul „Loc pentru o singură păpuşă” – şi invers – deşi în film şi în viaţă de obicei nu este loc decât pentru un singur om.

Synopsis


 *
O tablă neagră de şcoală, în care stă scris cu creta următorul paragraf:
„Singura noastră armă e arta. O artă numai pentru sufletul dumneavoastră”.

Treisprezece
secunde
de
întuneric.

O mânuţă catifelată de copil şterge paragraful de mai sus şi scrie cu creta:
Loc pentru o singură păpuşă

*

Mâna dreaptă a unei păpuşi se transformă într-o mână elegantă, cu unghiile îngrijite, dar nu ostentativ, fără inele sau vreo brăţară, care ţine cu vârful degetelor un ochi de sticlă.
Irisul este negru.
Mâna apropie ochiul de sticlă, îl cântăreşte, îl îndepărtează.

Vocea femeii:
- Credeţi că i se potriveşte? Dacă ochiul răposatei s-ar fi preschimbat într-un ochi de sticlă, ce ziceţi: ar fi devenit acest ochi sau un altul? E esenţial să aflăm adevărul. Altfel, nu iese.

Vocea unui bărbat tânăr:
- Chiar atât de mult contează?

Vocea femeii:
- Asta trebuie s-o ştiţi dumneavoastră.
A fost ochiul soţiei dumneavoastră, nu al meu sau al unui necunoscut.

Vocea bărbatului:
- Nu ştiu ce să zic. Nu-mi dau seama.

O uşă din lemn masiv. Se deschide. O cameră mică, în amurg, cu o masă de lemn în centru, un fotoliu pufos, câteva tablouri cu peisaje de toamnă. Pe masă este un sfeşnic de argint cu o lumânare neaprinsă.

Asediu - roman scris cu foarte puține ghilimele

Soarta temporară a unui copil născut în Balcani sau o istorie mistică a manipulării ce a devenit aproape genetică. Timp de câteva zile sau ani, micul Helio se trezeşte sechestrat într-un mod atipic. I se spune că astfel va fi nu doar ocrotit, ci şi mântuit. În faţa auzului său trece o întreagă lume răsăriteană textualizată care conţine părerile şi imaginile câtorva generaţii de oameni. Se vorbeşte patetic, parodic şi uneori paranoic despre majoritatea încercărilor prin care a trecut şi trece spaţiul nostru: războaiele mondiale, Holocaustul, comunismul, democraţia, tranziţia, lumea romanului depăşind graniţele geografice şi istorice şi convertindu-se la metafora unei postmodernităţi sterilizate de crunta demonetizare a cuvântului.  

Editura Ideea Europeană, 2007
-->

Vremea locțiitorilor

Editura Humanitas, 2003
- Despre spiritualitatea albaneză 
și nu numai

Ardian-Christian Kuciuk are două patrii literare, glorificate de el în ceea ce scrie.
Pentru Albania simte responsabilitatea pe care o ai genetic față de locul nașterii si al primelor cuvinte.

România este o opțiune spirituală pe care nu ar schimba-o cu nimic altceva.
Venit dintr-un tărâm oglindit în miticul Ohrid, și dintr-o mutilantă si sălbatică represiune ideologică, istoria prozei lui este, de fapt, triumful unui talent uriaș.
La treizeci și trei de ani abia împliniți, este conștient că Dumnezeu nu ține decât cu “cei care merg până la capăt”.
Bine ai venit în literatura română, Ardian-Christian Kuciuk!
Aceste pagini s-au născut în urma unor lungi dialoguri la Bistroul “Mofturi”.
De ce “spiritualitatea albaneză”? Din mai multe motive.
Pentru că am avut interlocutor un scriitor de excepție.
Pentru că Albania cea de numai 29.000 de Km2 a dat lumii valori incontestabile.
Pentru că cincizeci de ani nu s-a știut aproape nimic despre ea, deși era pe harta Europei și a Balcanilor.
Pentru că nu s-a lăsat îngenunchiată și a luptat să supraviețuiască spiritual.
Pentru că, oricum, istoria adevărată, chinuitor de adevărată, nu poate fi mistificată de spiritele alese.
Iolanda Malamen

Bistroul "Mofturi", de pe strada Popasului. Ora unsprezece dimineața. Ardian-Christian Kuciuk vine cu o punctualitate de ceasornic la întâlnireas fixată. Îi dau întrebările pentru interviul din "Ziua Literară", dar continuăm să vorbim despre Albania, despre literatură, despre condiția intelectualilor în comunism.
Îmi dau seama că am provocat nașterea unei cărți.
Ardian este de acord. Acest extraordinar prozator, a cărui memorie spirituală este un "jurământ de credință", vrea să pornim într-o (re)cunoaștere, forțând timpul.
Ce mai poate fi spus după treisprezece ani de bulversantă și chinuitoare tranziție? Mai interesează pe cineva monstruozitatea, absurdul, infernul unei lumi care se credea nemuritoare? Mai vrea cineva să afle lucruri de neconceput, într-o Europă a valorilor spirituale?
Răspunsul îl dăm prin chiar scrierea acestei cărți.
Octombrie 2002

*

Peste numai trei zile, în aceeași ambianță de (neostentativă) reflecție culturală, într-o calmă tăcere a meselor de bistro, înviorați de lumina dimineții care dă culoarea mierii ferestrelor, începem fără o ordine strict riguroasă lucrul la cartea despre spiritulaitatea albaneză. Accept instantaneu titlul lui Ardian-Christian Kuciuk: "Vremea locțiitorilor". Timp de patru ore, în bistro se aude numai zgomotul mașinii de scris întrerupt din când în când de vocile noastre. Un monolog "tăiat" din când în când de întrebările mele. Ardian este fără îndoială un uimitor om de dialog.
Clopoțelul de la ușă anunță intrarea primilor clienți, semn că... rămâne pe mâine dimineață.

Iolanda Malamen: Albania a fost, fără îndoială, cea mai izolată țară din Europa, timp de aproape o jumătate de veac... Foarte puțină lume putea ști ce se întâmpla între zidurile de fier ale acestei cetăți comuniste pe care regimul de la Tirana o considera invincibilă.

Ardian-Christian Kuciuk: Din nefericire, acea jumătate de veac pare a nu se fi încheiat, și poate doar aceast adevăr mă îndreptățește să spun ce cred despre perioada respectivă. Nu tind s-o mitizez sau s-o condamn. Este doar una din segmentele istoriei albaneze și, pentru încă mulți ani, va fi un fenomen prea recent. Dar zilele prea grele de atunci, cu mijlocirea timpului și a unei alchimii bizare ce amestecă doruri cu dureri, reușite cu eșecuri, ajung să funcționeze ca un șir de mine îngropate care explodează tocmai când te aștepți mai puțin. Trebuie să facem o deosebire clară între izolarea impusă de regimul comunist, între 1945-1990, și acea firească izolare, parțială, prin care orice popor își păzește imunitatea spirituală și nu se lasă asimilat de globalizare. Se poate spune că albanezii au trăit o izolare la pătrat. În cazul Albaniei, foarte rar esența celor două izolări a coinscis, iar aceste coincidențe au fost abil folosite de comuniști pentru a-i altoi regimului, în mod întru totul artificial, o longevitate imposibilă. De altfel, în acea jumătate de veac, fiecare albanez - deși condamnat la viață colectivă, adversă oricărei încercări de a contura o identitate bine definită, originală - a perceput altfel decât ceilalți izolarea, și fiecare are dreptul, uneori chiar datoria, să mărturisească. Istoria seamănă cu o imensă oglindă spartă. Ai impresia că toate bucățelele te-ar înfățișa la fel, dar nu te gândești că fondul din spatele tău se schimbă de câte ori schimbi ciobul la care te privești. După 12 ani de la deschiderea granițelor impuse, lucrurile par doar puțin mai limpezi. Și consider că acest dialog se datorează în exclusivitate izolării țării mele de baștină, curiozității celor ce nu o cunosc destul de bine, a celor ce nu vor s-o cunoască așa cum este, și, mai ales ținerii lumii albaneze într-o altă izolare, cu mult mai nefastă, aceea a prejudecăților.

Ex - roman de dragoste & conspirație

 
Povestea uluitoare a unui gropar balcanic, un individ ce are parte de un miracol mai puţin reperat de literatură sau de presă. Viaţa lui se schimbă după un vis obişnuit, un craniu şi o prietenie oferită de doi tineri ce se luptă, fiecare în felul său, cu imprevizibilul existenţei. Inedit nu doar prin limbaj şi umor, ci şi printr-o viziune blândă asupra chinurilor cotidiene şi asupra acelui străvechi „război” – vizibil, dur sau subteran – dus dintre generaţii şi nu numai, acest roman de dragoste & conspiraţie dezvăluie câteva realităţi ocultate sub schimburile stranii convenite între generaţii de oameni care, din punct de vedere al mentalităţii şi al simţirii, se exclud reciproc. Schimburile de acest gen ascund, în esenţă, un joc, sau, mai bine zis: JOCUL, pe care Omul l-a neglijat, până nu mai ştie să (se) joace decât cu propria-i soartă, dar şi singura şansă a speciei de a supravieţui”. 2005


Capitolul I


Chiar şi în ultima primăvară a mileniului trecut, scrâşnind din dinţii rămaşi valabili sau din proteze, lumea repeta mânioasă că groparul Ciolan era atât de aiurit şi nesemnificativ încât nu doar că nu avea nici un motiv să se îmbogăţească, să ajungă celebru şi căutat de suferinzi, ci şi că-i va conduce pe toţi, inclusiv pe pruncii de acum, sub pământ. Cică doamnei Moarte îi plăcea să se joace de-a veşnicia cu asemenea indivizi. Aceasta era concluzia la care s-a ajuns după ce unii s-au speriat ca nu cumva, invocându-i moartea sau imobilizarea în pat, în loc să trezească furia Morţii, treziseră mila sau chiar dragostea Longevităţii faţă de el.
Dar cu o săptămână înainte de venirea Eclipsei, Ciolan a fost ales în unanimitate gropar de onoare. Nu numai al cimitirului nostru, ci Gropar de Onoare al tuturor celor văzute şi / sau duse în lumea vecină. Trecuseră peste patru decenii de îngropări izbutite, înfăptuite cu dragoste, cum afirmau admirativ colegii lui de breaslă, şi aproape o jumătate de veac de scrâşnire din dinţi şi proteze a vecinilor. Din când în când, mai apăruse câte un deştept pragmatic sau ins ce nu vroia să-şi dea orgoliul pe nişte dinţi prea uzaţi, şi chemase la calmare, propunând să se renunţe la acea scrâşnire nesănătoasă din cel puţin trei motive şi anume: ca să economisim dinţii, fie ei şi falşi, deşi carnea de mâncat şi de muşcat se împuţina săptămânal; ca să nu stricăm şi mai rău echilibrul sonor al nopţilor în mahala; şi, în final, ca să nu-i prelungim viaţa groparului, creându-i, prin invidie exprimată, suspiciunii soartei. Unii au propus chiar o soluţie ingenioasă, un soi de mutare a mâniei de la oameni la maidanezi sau alte animale necuvântătoare (dar producătoare de sunete), cu scopul ca acestea să latre cam tot ceea ce nu puteam exprima noi, dar necuvântătoarele nu prea s-au arătat dispuse să se implice. Ele îşi aveau propriile nemulţumiri şi necazuri, pe care nimeni nu se gândea să le traducă în limbaj omenesc.
Ciolan nu-şi făcea de mult sânge rău. Era atât de calm – sau aiurit – încât părea a fi mereu altcineva, o fantomă ruptă de realitate sau de irealitate. Nu spusese vreodată ceva, poate nici în sinea lui, despre mânia sau ura vecinilor. Doar o singură dată, cu ani în urmă, când invidia i-a pus pe unii să-i trimită o plângere directorului crematoriului naţional, Ciolan rostise un „Hm” care sunase ca un cui bătut pe un coşciug ud. Plângerea se referea la înapoierea sau bătaia pasului pe loc, produse în societatea postmodernă de către unele meserii vechi şi depăşite, cum era cea de gropar. Venise vremea ca meseria asta să iasă din circulaţie. Ascunşi sub haina debusolantă a anonimatului, abuzând de mila ancestrală a rudelor îndoliate, groparii mâncau prea multă colivă, informa scrisoarea. Era cazul ca veşnicul foc, cel slăvit de mitologii şi credinţe, să reia locul cuvenit în viaţa cetăţenilor, fie ei decedaţi, fie încă vii, şi să ne scape de nişte excroci.
Directorul crematoriului naţional nu dăduse răspuns şi pentru faptul că plângerea nu era semnată de nimeni. Ea părea mai degrabă plângerea unor morţi care visaseră nu să fie îngropaţi, ci incineraţi, decât a unor vecini vii şi mânioşi. Şeful cimitirului unde lucra Ciolan îi scosese atunci la o bericică de lucru, la o terasă aflată pe marginea crematoriului naţional.
- Iată, băieţi, - rostise şeful, arătând cu degetul către o clădire cenuşie, învelită în fum şi construită parcă cu rezultat din oasele defuncţilor. Ăia vrea să ne ia pâinea din gură… Ăia cred că planeta asta nu-i destul de poluată de experimente şi accidente nucleare şi mai vor s-o mai sprijine oleacă şi cu cenuşă din cenuşa lor… Pricepeţi?
Ciolan tăcuse. El tăcea mai tot timpul, ca şi cum ar fi răpit din naştere cantitatea de tăcere pe care trebuiau s-o folosească vecinii. Ştia că invidia avea să se potolească într-o zi, dar nu vroia ca invidia să se potolească imediat după ce el avea să-l îngroape pe ultimul dintre invidioşi. El ţinea la vecini, deşi observase că cei mai fioroşi adversari ai săi, cei care nici nu-şi puteau imagina că vor fi îngropaţi de el erau şi cei mai apropiaţi în spaţiu. Cum treceai de primul rând de case, indiferent de direcţia mersului, cum încăpăţânarea de a fi îngropat de altcineva, nu contează cine, scădea. Iar cu cât te apropiai spre casa lui Ciolan, cu atât mai bizare deveneau reacţiile. Domnul Lipeanu, de exemplu, vechi duşman ascuns în ale vitalităţii, ajunsese chiar să declare la cârciumă că „Mai bine mă las futut de el, decât îngropat”. Destinul lui Ciolan însă, ştia să facă din multe butade gargare şi supărări retorice. Ciolan l-a îngropat cu dragostea dintotdeauna şi pe regretatul domn Lipeanu, l-a iertat în timp ce-i gusta din colivă, s-a rugat pentru sufletul acestuia, aflând cu plăcere că, odată cu acea îngropare, crescuse în grad. Căci lumea groparilor respecta o ierarhie ciudată, aproape mistică: purtai epoleţii sau gradul ştiinţific ori pedagogic, al ultimului reîntors la ţărână. Iar regretatul domn Lipeanu, fost tovarăş, precum a reieşit din presa centrală, fusese mare general pe la Securitate. Ultimul militar îngropat de proaspătul general al cimitirului fusese un maior de miliţie, un anume Doru Duru, ucis într-o încăierare cu primii aducători ai democraţiei. Tresăltarea inimii de maior nici nu se putea compara cu cea a inimii de general. Şi se pare că înaintările în grad ajung să modifice chiar şi lumea somnului, fiindcă tocmai în ziua în care i-a digerat generalului coliva Ciolan a avut un vis. Unul cât se poate de banal, ocolit de simboluri profunde, cum s-ar zice. Nu visase de când îşi îngropase nevasta, pe mult îndrăgita şi bârfita Eleonora. Ciolan o visă pe neaşteptate, în centrul unui câmp de grâu care aducea cumva a curtea din spatele casei lor, aflată pe „Trofeelor” 13, deşi curticica lor era atât de pustie, încât găinaţii păsărilor carnivore sau ierbivore păreau steluţe strivite pe o stâncă. Uite-te la mine, Ciolane, îi şoptise fosta soţie. Ciolan se uitase la ea. Arăta ceva mai bine decât în viaţa asta sau aia. Era înaltă, plinuţă, imposibil de săturat, ci doar de iubit, de suferit crunt de dragul ei, de faptul că ea se născuse pe lumea asta şi tu erai obligat s-o iubeşti, s-o iei de nevastă, să-i suporţi năzdrăvăniile, să te laşi umilit, neglijat, înşelat şi iar de la capăt. Era o zeiţă.
- Ei, află că nu m-am măritat cu tine doar ca să mă dau altora, - îi încredinţa zeiţa.
Ciolan încremenise. În acele clipe dulci şi bizare şi-a dat seama că este în vis sau într-o vedenie. Crezuse mereu că nu ea, ci tocmi alţii, începând cu deja de-gradatul Lipeanu şi terminând cu nea Scorobete beţivanul, trăiseră, nu se prăpădiseră înainte de vreme şi se zbătuseră s-o tot aibă, să se înfrupte din carnea şi din gemetele ei doar ca s-o ţină măritată cu Ciolan. Că altfel cum ar fi avut Ciolan o soţie stricată?! Se grăbise s-o calmeze pe Eleonora cu celebra lui mantră: „Nu-i aşa de simplu… Să mă gândesc…”, dar ea dispăruse, repetând o întrebare ciudată, unde e copilul, de ce nu mi-ai dat bobul de grâu, pe urmă se topise în aerul visului, oarecum dezamăgită, deşi el o iubea la fel ca înainte de moarte, deşi ea poate se distra cu aceeaşi dărnicie şi în lumea cealaltă, unde tăcerea şi mărinimia lui n-o puteau opri să se sinucidă.
Fără a înţelege prea bine, Ciolan întinse mâna dreaptă, sfărâmă blând un spic, păstră un singur bob, îl puse pe vârful limbii şi îl mâncă încet.  
N-avea să-şi uite gustul acelui bob până la moarte.