Bunele maniere ale nevăzutului


Dispăru şi trupa aceea gălăgioasă de ursari, după ce urşii ei, neglijaţi de beţia ursarilor, înfometaţi ca urşii, ciopârţiră pe singurul paznic al cimitirului oraşului. Era singurul om viu rămas afară, căci toţi orăşenii, înspâmântaţi de o stranie şi nemaivăzută culoare a asfinţitului, ca şi cum şi-ar fi preschimbat creierul de om în gândire de struţ, se hotărâră să nu iasă din case. Paznicul nu prea vedea bine – se spunea chiar că vederea lui fusese absorbită, în atâţia ani de pază cinstită, de lucirea bizară a marmurei mormintelor – abia se putea mişca, dar se pare că-i fusese încă dragă această viaţă, pe care o zărea din ce în ce mai vag, deoarece, cu câteva clipe înainte de a fi împărtăşit întru avalanşa urşilor, strigase: 
- Mare foame se avântă spre mine, Doamne!
Astfel morţii au rămas nepăziţi, iar după îngroparea paznicului au urmat alte două nenorociri: cam toate mormintele mai de vază au fost decojite de marmură (care a baricadat pereţii aflaţi în direcţia de unde se aştepta venirea sfârşitului) şi depozitele de grâu au luat foc. Bogătaşii au ieşit din vile, în acelaşi timp cu propria lor ieşire din minţi, şi n-au încetat să facă înconjurul focurilor ameţitoare, până când mirosul de pâine bine prăjită s-a transformat dureros de perseverent într-un miros de scrum. 

Intermedium



A.-Ch.Kycyku - TOPorul
Nu trecuseră decât trei ore din clipa în care Unchiul împlinise nouăzeci de ani şi ceva pe pământ. Sprijinit de bastonul său plin de noduri, învelit în strălucirea blândă şi ameţitoare a unei stafii nobile, apăruse în faţa ferestrei mele, fără să dea vreun semn că-mi simţea măcar de bun simţ prezenţa, pe urmă se oprise în miezul curţii, la un pas de bradul nostru comun. Credeam că-i donează toamnei câteva minute intense din viaţa lui deosebită, în centrul curţii, sub bradul cu "aripi" argintii, ca să-i mulţumească sau să-i reproşeze câte ceva transcendentului. Era octombrie târziu, nu se auzeau sub bolta cerească decât cele trei tocuri nedespărţite ale Unchiului (plus bastonul).
Am renunţat la ce aveam de făcut, aşteptând înfrigurat bătăile "confidenţiale" ale Unchiului la uşă. Era cu neputinţă ca, la o asemenea seară aproape sfântă, el să nu vină să se plângă de vreun mărunţiş. Nu se lepădase de convingerea că, în spaţiul mioritic, dacă nu te plângi, dacă nu jeleşti ciclic, nu-ţi merge nimic. Sau ar fi venit, pur şi simplu, să-mi ţină vreo cuvântare din acelea pline de reticenţe. Reticenţele, în cel mai fericit caz, reprezentau grafic, golurile revoltătoare ale înţelepciunii mele.
Dar am aşteptat inutil.

Corectând pietre şi ochi (fragment din ”Empatycon”)



„Dacă victimele noastre n-ar fi ştiut să scrie, nimeni n-ar fi aflat niciodată despre măreţia imperiului. Nici măcar copiii noştri. Înainte de a învăţa să scriem, să descriem, să corectăm, ucideam mai uşor, dormeam mai plăcut după orice baie de sânge (al altora). Am îmbătrânit pe nesimţite şi am ajuns să cred că tocmai descoperirea scrisului mi-a grăbit îmbătrânirea. Strămoşii noştri – nimeni n-o poate nega – trăiau de câteva ori mai mult, dar nici noi nu mai ţinem minte ce au făcut de-a lungul acelor vieţi prea lungi. Imperiul, între timp, s-a mărit. Te uiţi într-o direcţie, în orice direcţie, şi te simţi orb. Te simţi la fel ca primul nostru bard, despre care am dat ordin să fie orbit, cu intenţia ca graniţele Imperiului să se extindă şi cuceririle noastre să nu întâlnească în drum nici o piedică, nici o pietricică, nici graniţa vreunei orbiri străine.
Nu vreau să-mi aduc aminte câţi ani au trecut de la descoperirea scrisului. Deseori refuz să consult sulurile noastre, deşi pe unele le-am semnat fără să le citesc. E cu totul altceva să scrii, să semnezi şi să citeşti. Uneori nu-ţi vine să citeşti nici măcar ce ai scris singur. Sulurile au un rol cel puţin dublu. Ne înveşnicesc pe noi – în mintea noastră şi a urmaşilor – şi le dau o speranţă de înveşnicire urmaşilor şi urmaşilor lor. E bine ca ei să poată afla adevărata istorie, cea menită să dureze în memorie, de aceea aproape niciodată nu scriu ce gândesc, decât în legătură cu lucruri mărunte, auxiliare.
Era toamnă târzie când am ajuns pe vârful muntelui din faţă, de unde se putea zări acest sat alb, ca un cimitir vesel, plin de căsuţe cioplite în piatră. Semănau cu nişte cutii în care urlă tăcerea unei vieţi ce nu ştie dacă e vie sau în coma. Aude cineva? Nu ştiu ce ne adusese până aici, poate zeii. Nu ştiu, pentru că oriunde te-ai întoarce, peisajul este miraculos, şi orice bucată de pământ ai cuceri, e ca şi cum ai fi cucerit toată zona, până unde nu mai vezi şi de unde începi să devii de-a dreptul orb. Şi atunci nu mai faci faţă ispitei de a-ţi recăpăta vederea întreruptă brutal, şi porneşti la drum spre capătul propriei orbiri, cucereşti alte pământuri, alte peisaje miraculoase sau urâte, scrii despre ele, despre modul cum le-ai cucerit, despre numărul morţilor, despre obiceiurile barbarilor care mereu jură că fragmente din orbirea ta reprezintă patria lor, şi culmea este că nu doar jură, ci nu se smulg de acolo, sunt în stare să-şi dea viaţa, ca privirea ta să fie cât mai redusă.
Au trecut peste şase luni de când am dat ordinul de atac, până când am aflat că satul ne-a vrăjit într-un fel aparte. Barbarii ştiau că venim, sau, mai corect: ştiau că nu venim decât pentru a le lua pământul. Şi în zorii celei de a doua zi, orbirea noastră încă necucerită, ni s-a înfăţişat schimbată. Puteai jura că fusesem mutaţi în somn în altă parte. În faţa armelor noastre, în locul căsuţelor cochete de o zi în urmă, zăcea un complex de morminte imense. Era o tăcere înfricoşătoare. Câţiva soldaţi aleşi au fost trimişi să tălmăcească situaţia. Au venit înapoi încremeniţi, spunând că asemenea pietre, asemenea ziduri nu văzuseră niciodată. Toate pietrele şi toate zidurile erau mâzgălite. Linii, cerculeţe, pătrăţele, triunghiuri, puncte, puncte care plâng, virgule ce se opresc din plâns, săbii mici, mânere, schelete minuscule de păsări, de câini, de oameni, punctuleţe care semănau cu ochi de femei, de bărbaţi, firicele în loc de bărbii – un adevărat imperiu de mâzgăleli. Prorocul orb care ne însoţea la toate campaniile militare, a zis că poate fi vorba de un blestem sau de un mod tainic de a alunga duşmanii. Dar noi nu eram duşmanii lor, noi nu eram decât proprietarii orbirii noastre, în care ei trăiau de când nu ne cunoşteam şi pe care o numeau patrie. Iar dacă cineva trăieşte în teritoriile orbirii tale şi le consideră patrie, adică loc de naştere, loc de trai, loc în care zac mormintele strămoşilor lui, acesta din urmă nu poate fi decât urmaşul tău. Nu?
A fost necesar să-i măcelărim, ca să pricepem că, de fapt, pietrele şi zidurile acelea albe, luminate pe dinăuntru şi pline de semne ciudate, reprezentau biblioteca satului. Adică: toate cărţile scrise de ei şi de strămoşii lor de când nu ştiau că sunt urmaşii noştri. Iar semnele, după cum ne-a lămurit poetul lor cel mai apreciat, însemnau scrisul.
- Scrisul?! - m-am mirat eu atunci. Ceiăsta[1]?
Interpretul meu personal avea mari dificultăţi în a-mi înlesni discuţia cu Poetul. Deja le dăduse nenumărate porunci femeilor şi bătrânilor pe care, deocamdată, nu hotărâsem să-i măcelărim, şi i se cam amorţiseră încheieturile.
În ziua următoare, cu ajutorul unor pietre rupte din fostele ziduri de apărare ale lor, Poetul s-a străduit să-mi explice istoria scrisului, şi fiindcă nu-mi ştia bine limba, iar eu ştiam şi mai puţin limba lui, s-a străduit să-mi explice bătând din pietricele de ale zidurilor, adică sperând ca anumite cuvinte universale, cum se numea arătându-mi cerul, pământul ş.a.m.d., erau mai corect pronunţate de lovirea pietricelelor, decât de orice alt mijloc de înţelegere. Era uluit să descopere că şi un militar ce nu ştie nimic legat de existenţa şi puterile scrisului, poate fi la fel de genial ca şi cel mai bun cunoscător al scrisului. Nu trebuia să se mire, căci eu eram cel ce făcea istoria şi nu-mi lipsea decât scrisul, ca s-o pot înveşnici. Iar el, fără a putea face istorie, ce putea face doar cu scrisul?! Mi-a mărturisit că scrisul era descoperit de cei mai vechi locuitori ai satului, de un stră(la-puterea-stră)bunic al lor. Povestea scrisului, sau istoria lui, putea fi citită pe pietrele nesfârămate, deoarece începuse şi se dezvoltase odată cu scrisul. Satul deţinea o bibliotecă imensă în acest sens. Se speriaseră de apariţia noastră şi fuseseră obligaţi să-şi scoată cărţile din case şi să clădească ziduri de apărare. Poate sperau ca noi să ne apucăm de citit poeziile lor şi să uităm de ce am năvălit aici. De altfel, ocupându-se mai tot timpul cu scrisul, nu doar că n-aveau timp să producă arme, ci uitaseră complet cum pot fi ele folosite. Cică nici în coşmaruri nu mai ştiau să omoare pe cineva, nici să fie omorâţi. De fapt, nu prea mai aveau ei coşmaruri sau vise urâte. Poate de aceea nu erau în stare să facă istorie. Lipsa de timp făcuse posibil ca în sat, de vreo sută şi ceva de ani, să nu fi fost nimeni executat. Şi, miracolul zeilor: cum dispăruseră armele şi executările, dispăruseră şi răufăcătorii.

Empatycon sau Cartea vieții premature


Subintitilat Memoriile unui număr, romanul descrie şi dezvăluie tainele vieţii unui scrib născut în Balcani şi al cărui mesaj textual şi vital îl obligă să trăiască mai mult în empatie, decât în realitatea imediată. Viaţa protagonistului nenumit sau numit doar Scribul, este străfulgerată ciclic de parabole şi nuvele ce constituie capitole de sine stătătoare ale romanului.
Exilul cultural; competiţia deseori invizibilă dintre rase şi indivizi reprezentativi ai diferitelor popoare, obişnuiţi sau nu cu exilul; umorul împotriva paranoiei şi invers; paradoxurile produse de extinderea bruscă a spaţiului răsăritean; frânturi din viaţa dictaturii şi a dictatorilor (în societate şi în literatură); călătoria nu doar în timp, ci şi în fiinţe; descoperirea unui absurd inedit, demn de iubit – ca un element sigur al sensului acestei vieţi; reconsiderarea inevitabilului şi asumarea acestuia în numele unei mari literaturi – sunt doar câteva dintre chestiunile tratate în frânturile din care este compusă sau descompusă cartea. Aceste frânturi îi revelează uneia dintre personaje că „viaţa aceasta seamănă izbitor cu o bombă, explodată nu se ştie când şi de ce, iar nimic nu mai poate reface bomba asta cum era ea înainte de a fi o bombă”. Personajele principale – fie când fac parte din fermecătoarea comunitate a studenţilor străini de la Grozăveşti, fie când vin din Orient, Occident sau de dincolo de Ocean – folosesc un limbaj aparte. Înălţarea sau dispariţia lor, inclusiv a Scribului, sunt neaşteptate, oarecum bizare, ca în viaţa de zi cu zi sau de an cu an. Ele beneficiază, dar şi înfruntă, un timp triplu (sau tridimensional) în care se împletesc timpul exilului, prezentul suspendat între pământul de naştere şi cel al făgăduinţei şi timpul himerelor individuale. (2009)


Local Village

 (fragment)

Totul a fost jefuit pe aici, dragii mei. Mai mult decât totul.
Hoţia a devenit artă, iar arta, deseori – hoţie. Aici hoţii sunt prinşi cu incredibile dificultăţi, deoarece, împreună cu obiectele (sau ideile) jefuite, îşi fură şi urmele, pe care le-ar fi lăsat. Haideţi să punem mâna şi să construim câte ceva, sau să imprimăm nişte urme, ca să avem şi noi ce fura, sau ca să putem zice c-am lăsat şi noi în urmă măcar câte o urmă…

Înţeleptul necunoscut n-a mai venit să descopere moneda aceea străveche, ci un peşte. Era un peştişor rarisim care nu-ţi îndeplinea poate nici o dorinţă, dar care nu uita totul după numai zece minute, cum uitau toţi peştii acestei lumi. Înţeleptul părea puţin ireal din cauza acestei schimbări de profil: parcă se hotărâse să cumpere un peşte negăsit cu o monedă doar căutată. El începuse să apară prin sat imediat după ce-şi încheiase, tot aici, luna de miere. Pe atunci, lucrurile poate fuseseră mai puţin amare şi Amara încă nu cânta atât de frumos la fluier.
Înţeleptul nu îmbătrânise aproape deloc, deşi necazurile, călăuzite agresiv de moartea prematură a soţiei, nu-l slăbiseră o clipă. Dar probabil, anumite necazuri, împletite cu căutări febrile, întru mântuirea speciei umane, te ţineau tânăr şi oarecum imun faţă de lăcomia morţii.
Mai mult decât în timpul celorlalte apariţii, el îşi merita acum porecla de «Înţelept». Nu era el nici mai înţelept şi nici mai fraier decât celelalte fantome dragi care poposeau ciclic în sat, dar cunoştea mai bine decât toţi laolaltă tainele unor limbi ce se numeau «ale zeilor» şi «moarte», cu care putea să tâlcuiască multe, chiar şi numele locurilor, ale muritorilor sau nemuritorilor, şi să le dezvăluie discret cum nimic nu e întâmplător pe această lume. Sau pe această limbă.
Iarna aceasta se hotărâse să locuiască într-o altă căsuţă părăsită, la doi paşi de ţărmul lacului. După ce şi-a descărcat bagajele – printre care şi o undiţă interminabilă de bambus - a bătut la poarta roasă de viermi a Amarei, convins că bătrâna murise imediat după ultima lui plecare.
Dar Amara tot nu murise. L-a poftit “Intră!” cu o voce din ce în ce mai puţin folosită la discuţii cu oameni vii. Ea doar cânta la fluier şi vorbea mai mult cu morţii şi cu presupuşii îngeri, deşi satul părea să fie părăsit şi de majoritatea acestora.
Era, ca de obicei, o seară înălţătoare de decembrie, încă nu veniseră primii fulgi de zăpadă.
Cămăruţa Amarei nu se schimbase. Era atât de neschimbată, încât – prin mijlocirea tăcerii ce părea seculare – aveai impresia că reîntâlnirea lor se desfăşura cu zece ani în urmă sau cu zece ani mai târziu.
- Ai găsit moneda, Înţeleptule?

Loc pentru o singură păpușă



poveste de filmat / film de povestit
2008

Un fost maistru, cândva foarte apreciat într-o fabrică de armament din Răsărit, împreună cu fiica sa, realizează manual nişte păpuşi mai puţin obişnuite. Clienţii lor şi-au pierdut oameni dragi – în realitate, în suflet sau doar în imaginaţie – şi vin să şi-i recupereze (înlocuiască, „învie”) cu ajutorul furnizorilor. Clienţii completează câteva formulare bine puse la punct, aduc fotografii, mărturii intime, descrieri esenţiale, frânturi de amintiri şi de vise întrerupte de obicei de moarte, şi, în schimbul unor sume de bani ce variază în funcţie de importanţa cazului, primesc păpuşile celor pierduţi. Păpuşile vor umple în viaţa lor golul lăsat de cei mulţi şi buni.
Întreprinderea ingenioasă a Tatălui şi a Fiicei nu se opreşte însă doar aici. De-a lungul Tranziţiei, unii clienţi au înlocuit, fără (sau cu?!) ştiinţa furnizorilor – oameni care încă sunt în viaţă, oameni deveniţi insuportabili, neîndrăgostiţi, de nerecunoscut, împietriţi, oameni care, după părerea celor ce le vor păpuşile, îngrămădesc spaţiul vital al celor încă vii, demonizându-l. Unii nu vor să scape de trecut, alţii vor să scape de prezent, cu orice preţ.
Dar nu numai oamenii pot deveni păpuşi. Obiecte precum armele, camerele de filmat, avioanele, vapoarele etc., îşi pot căpăta un cu totul alt sens (şi rost) trecând prin proba de spirit a materiei cenuşii şi a mâinii omeneşti, fiind „traduse” într-o altă materie primă.
Chiar şi cititorul acestor rânduri îşi are o păpuşă potenţială în filmul „Loc pentru o singură păpuşă” – şi invers – deşi în film şi în viaţă de obicei nu este loc decât pentru un singur om.

Synopsis


 *
O tablă neagră de şcoală, în care stă scris cu creta următorul paragraf:
„Singura noastră armă e arta. O artă numai pentru sufletul dumneavoastră”.

Treisprezece
secunde
de
întuneric.

O mânuţă catifelată de copil şterge paragraful de mai sus şi scrie cu creta:
Loc pentru o singură păpuşă

*

Mâna dreaptă a unei păpuşi se transformă într-o mână elegantă, cu unghiile îngrijite, dar nu ostentativ, fără inele sau vreo brăţară, care ţine cu vârful degetelor un ochi de sticlă.
Irisul este negru.
Mâna apropie ochiul de sticlă, îl cântăreşte, îl îndepărtează.

Vocea femeii:
- Credeţi că i se potriveşte? Dacă ochiul răposatei s-ar fi preschimbat într-un ochi de sticlă, ce ziceţi: ar fi devenit acest ochi sau un altul? E esenţial să aflăm adevărul. Altfel, nu iese.

Vocea unui bărbat tânăr:
- Chiar atât de mult contează?

Vocea femeii:
- Asta trebuie s-o ştiţi dumneavoastră.
A fost ochiul soţiei dumneavoastră, nu al meu sau al unui necunoscut.

Vocea bărbatului:
- Nu ştiu ce să zic. Nu-mi dau seama.

O uşă din lemn masiv. Se deschide. O cameră mică, în amurg, cu o masă de lemn în centru, un fotoliu pufos, câteva tablouri cu peisaje de toamnă. Pe masă este un sfeşnic de argint cu o lumânare neaprinsă.

Asediu - roman scris cu foarte puține ghilimele

Soarta temporară a unui copil născut în Balcani sau o istorie mistică a manipulării ce a devenit aproape genetică. Timp de câteva zile sau ani, micul Helio se trezeşte sechestrat într-un mod atipic. I se spune că astfel va fi nu doar ocrotit, ci şi mântuit. În faţa auzului său trece o întreagă lume răsăriteană textualizată care conţine părerile şi imaginile câtorva generaţii de oameni. Se vorbeşte patetic, parodic şi uneori paranoic despre majoritatea încercărilor prin care a trecut şi trece spaţiul nostru: războaiele mondiale, Holocaustul, comunismul, democraţia, tranziţia, lumea romanului depăşind graniţele geografice şi istorice şi convertindu-se la metafora unei postmodernităţi sterilizate de crunta demonetizare a cuvântului.  

Editura Ideea Europeană, 2007
-->

Vremea locțiitorilor

Editura Humanitas, 2003
- Despre spiritualitatea albaneză 
și nu numai

Ardian-Christian Kuciuk are două patrii literare, glorificate de el în ceea ce scrie.
Pentru Albania simte responsabilitatea pe care o ai genetic față de locul nașterii si al primelor cuvinte.

România este o opțiune spirituală pe care nu ar schimba-o cu nimic altceva.
Venit dintr-un tărâm oglindit în miticul Ohrid, și dintr-o mutilantă si sălbatică represiune ideologică, istoria prozei lui este, de fapt, triumful unui talent uriaș.
La treizeci și trei de ani abia împliniți, este conștient că Dumnezeu nu ține decât cu “cei care merg până la capăt”.
Bine ai venit în literatura română, Ardian-Christian Kuciuk!
Aceste pagini s-au născut în urma unor lungi dialoguri la Bistroul “Mofturi”.
De ce “spiritualitatea albaneză”? Din mai multe motive.
Pentru că am avut interlocutor un scriitor de excepție.
Pentru că Albania cea de numai 29.000 de Km2 a dat lumii valori incontestabile.
Pentru că cincizeci de ani nu s-a știut aproape nimic despre ea, deși era pe harta Europei și a Balcanilor.
Pentru că nu s-a lăsat îngenunchiată și a luptat să supraviețuiască spiritual.
Pentru că, oricum, istoria adevărată, chinuitor de adevărată, nu poate fi mistificată de spiritele alese.
Iolanda Malamen

Bistroul "Mofturi", de pe strada Popasului. Ora unsprezece dimineața. Ardian-Christian Kuciuk vine cu o punctualitate de ceasornic la întâlnireas fixată. Îi dau întrebările pentru interviul din "Ziua Literară", dar continuăm să vorbim despre Albania, despre literatură, despre condiția intelectualilor în comunism.
Îmi dau seama că am provocat nașterea unei cărți.
Ardian este de acord. Acest extraordinar prozator, a cărui memorie spirituală este un "jurământ de credință", vrea să pornim într-o (re)cunoaștere, forțând timpul.
Ce mai poate fi spus după treisprezece ani de bulversantă și chinuitoare tranziție? Mai interesează pe cineva monstruozitatea, absurdul, infernul unei lumi care se credea nemuritoare? Mai vrea cineva să afle lucruri de neconceput, într-o Europă a valorilor spirituale?
Răspunsul îl dăm prin chiar scrierea acestei cărți.
Octombrie 2002

*

Peste numai trei zile, în aceeași ambianță de (neostentativă) reflecție culturală, într-o calmă tăcere a meselor de bistro, înviorați de lumina dimineții care dă culoarea mierii ferestrelor, începem fără o ordine strict riguroasă lucrul la cartea despre spiritulaitatea albaneză. Accept instantaneu titlul lui Ardian-Christian Kuciuk: "Vremea locțiitorilor". Timp de patru ore, în bistro se aude numai zgomotul mașinii de scris întrerupt din când în când de vocile noastre. Un monolog "tăiat" din când în când de întrebările mele. Ardian este fără îndoială un uimitor om de dialog.
Clopoțelul de la ușă anunță intrarea primilor clienți, semn că... rămâne pe mâine dimineață.

Iolanda Malamen: Albania a fost, fără îndoială, cea mai izolată țară din Europa, timp de aproape o jumătate de veac... Foarte puțină lume putea ști ce se întâmpla între zidurile de fier ale acestei cetăți comuniste pe care regimul de la Tirana o considera invincibilă.

Ardian-Christian Kuciuk: Din nefericire, acea jumătate de veac pare a nu se fi încheiat, și poate doar aceast adevăr mă îndreptățește să spun ce cred despre perioada respectivă. Nu tind s-o mitizez sau s-o condamn. Este doar una din segmentele istoriei albaneze și, pentru încă mulți ani, va fi un fenomen prea recent. Dar zilele prea grele de atunci, cu mijlocirea timpului și a unei alchimii bizare ce amestecă doruri cu dureri, reușite cu eșecuri, ajung să funcționeze ca un șir de mine îngropate care explodează tocmai când te aștepți mai puțin. Trebuie să facem o deosebire clară între izolarea impusă de regimul comunist, între 1945-1990, și acea firească izolare, parțială, prin care orice popor își păzește imunitatea spirituală și nu se lasă asimilat de globalizare. Se poate spune că albanezii au trăit o izolare la pătrat. În cazul Albaniei, foarte rar esența celor două izolări a coinscis, iar aceste coincidențe au fost abil folosite de comuniști pentru a-i altoi regimului, în mod întru totul artificial, o longevitate imposibilă. De altfel, în acea jumătate de veac, fiecare albanez - deși condamnat la viață colectivă, adversă oricărei încercări de a contura o identitate bine definită, originală - a perceput altfel decât ceilalți izolarea, și fiecare are dreptul, uneori chiar datoria, să mărturisească. Istoria seamănă cu o imensă oglindă spartă. Ai impresia că toate bucățelele te-ar înfățișa la fel, dar nu te gândești că fondul din spatele tău se schimbă de câte ori schimbi ciobul la care te privești. După 12 ani de la deschiderea granițelor impuse, lucrurile par doar puțin mai limpezi. Și consider că acest dialog se datorează în exclusivitate izolării țării mele de baștină, curiozității celor ce nu o cunosc destul de bine, a celor ce nu vor s-o cunoască așa cum este, și, mai ales ținerii lumii albaneze într-o altă izolare, cu mult mai nefastă, aceea a prejudecăților.

Ex - roman de dragoste & conspirație

 
Povestea uluitoare a unui gropar balcanic, un individ ce are parte de un miracol mai puţin reperat de literatură sau de presă. Viaţa lui se schimbă după un vis obişnuit, un craniu şi o prietenie oferită de doi tineri ce se luptă, fiecare în felul său, cu imprevizibilul existenţei. Inedit nu doar prin limbaj şi umor, ci şi printr-o viziune blândă asupra chinurilor cotidiene şi asupra acelui străvechi „război” – vizibil, dur sau subteran – dus dintre generaţii şi nu numai, acest roman de dragoste & conspiraţie dezvăluie câteva realităţi ocultate sub schimburile stranii convenite între generaţii de oameni care, din punct de vedere al mentalităţii şi al simţirii, se exclud reciproc. Schimburile de acest gen ascund, în esenţă, un joc, sau, mai bine zis: JOCUL, pe care Omul l-a neglijat, până nu mai ştie să (se) joace decât cu propria-i soartă, dar şi singura şansă a speciei de a supravieţui”. 2005

Capitolul I

Chiar şi în ultima primăvară a mileniului trecut, scrâşnind din dinţii rămaşi valabili sau din proteze, lumea repeta mânioasă că groparul Ciolan era atât de aiurit şi nesemnificativ încât nu doar că nu avea nici un motiv să se îmbogăţească, să ajungă celebru şi căutat de suferinzi, ci şi că-i va conduce pe toţi, inclusiv pe pruncii de acum, sub pământ. Cică doamnei Moarte îi plăcea să se joace de-a veşnicia cu asemenea indivizi. Aceasta era concluzia la care s-a ajuns după ce unii s-au speriat ca nu cumva, invocându-i moartea sau imobilizarea în pat, în loc să trezească furia Morţii, treziseră mila sau chiar dragostea Longevităţii faţă de el.
Dar cu o săptămână înainte de venirea Eclipsei, Ciolan a fost ales în unanimitate gropar de onoare. Nu numai al cimitirului nostru, ci Gropar de Onoare al tuturor celor văzute şi / sau duse în lumea vecină. Trecuseră peste patru decenii de îngropări izbutite, înfăptuite cu dragoste, cum afirmau admirativ colegii lui de breaslă, şi aproape o jumătate de veac de scrâşnire din dinţi şi proteze a vecinilor. Din când în când, mai apăruse câte un deştept pragmatic sau ins ce nu vroia să-şi dea orgoliul pe nişte dinţi prea uzaţi, şi chemase la calmare, propunând să se renunţe la acea scrâşnire nesănătoasă din cel puţin trei motive şi anume: ca să economisim dinţii, fie ei şi falşi, deşi carnea de mâncat şi de muşcat se împuţina săptămânal; ca să nu stricăm şi mai rău echilibrul sonor al nopţilor în mahala; şi, în final, ca să nu-i prelungim viaţa groparului, creându-i, prin invidie exprimată, suspiciunii soartei. Unii au propus chiar o soluţie ingenioasă, un soi de mutare a mâniei de la oameni la maidanezi sau alte animale necuvântătoare (dar producătoare de sunete), cu scopul ca acestea să latre cam tot ceea ce nu puteam exprima noi, dar necuvântătoarele nu prea s-au arătat dispuse să se implice. Ele îşi aveau propriile nemulţumiri şi necazuri, pe care nimeni nu se gândea să le traducă în limbaj omenesc.
Ciolan nu-şi făcea de mult sânge rău. Era atât de calm – sau aiurit – încât părea a fi mereu altcineva, o fantomă ruptă de realitate sau de irealitate. Nu spusese vreodată ceva, poate nici în sinea lui, despre mânia sau ura vecinilor. Doar o singură dată, cu ani în urmă, când invidia i-a pus pe unii să-i trimită o plângere directorului crematoriului naţional, Ciolan rostise un „Hm” care sunase ca un cui bătut pe un coşciug ud. Plângerea se referea la înapoierea sau bătaia pasului pe loc, produse în societatea postmodernă de către unele meserii vechi şi depăşite, cum era cea de gropar. Venise vremea ca meseria asta să iasă din circulaţie. Ascunşi sub haina debusolantă a anonimatului, abuzând de mila ancestrală a rudelor îndoliate, groparii mâncau prea multă colivă, informa scrisoarea. Era cazul ca veşnicul foc, cel slăvit de mitologii şi credinţe, să reia locul cuvenit în viaţa cetăţenilor, fie ei decedaţi, fie încă vii, şi să ne scape de nişte excroci.
Directorul crematoriului naţional nu dăduse răspuns şi pentru faptul că plângerea nu era semnată de nimeni. Ea părea mai degrabă plângerea unor morţi care visaseră nu să fie îngropaţi, ci incineraţi, decât a unor vecini vii şi mânioşi. Şeful cimitirului unde lucra Ciolan îi scosese atunci la o bericică de lucru, la o terasă aflată pe marginea crematoriului naţional.
- Iată, băieţi, - rostise şeful, arătând cu degetul către o clădire cenuşie, învelită în fum şi construită parcă cu rezultat din oasele defuncţilor. Ăia vrea să ne ia pâinea din gură… Ăia cred că planeta asta nu-i destul de poluată de experimente şi accidente nucleare şi mai vor s-o mai sprijine oleacă şi cu cenuşă din cenuşa lor… Pricepeţi?
Ciolan tăcuse. El tăcea mai tot timpul, ca şi cum ar fi răpit din naştere cantitatea de tăcere pe care trebuiau s-o folosească vecinii. Ştia că invidia avea să se potolească într-o zi, dar nu vroia ca invidia să se potolească imediat după ce el avea să-l îngroape pe ultimul dintre invidioşi. El ţinea la vecini, deşi observase că cei mai fioroşi adversari ai săi, cei care nici nu-şi puteau imagina că vor fi îngropaţi de el erau şi cei mai apropiaţi în spaţiu. Cum treceai de primul rând de case, indiferent de direcţia mersului, cum încăpăţânarea de a fi îngropat de altcineva, nu contează cine, scădea. Iar cu cât te apropiai spre casa lui Ciolan, cu atât mai bizare deveneau reacţiile. Domnul Lipeanu, de exemplu, vechi duşman ascuns în ale vitalităţii, ajunsese chiar să declare la cârciumă că „Mai bine mă las futut de el, decât îngropat”. Destinul lui Ciolan însă, ştia să facă din multe butade gargare şi supărări retorice. Ciolan l-a îngropat cu dragostea dintotdeauna şi pe regretatul domn Lipeanu, l-a iertat în timp ce-i gusta din colivă, s-a rugat pentru sufletul acestuia, aflând cu plăcere că, odată cu acea îngropare, crescuse în grad. Căci lumea groparilor respecta o ierarhie ciudată, aproape mistică: purtai epoleţii sau gradul ştiinţific ori pedagogic, al ultimului reîntors la ţărână. Iar regretatul domn Lipeanu, fost tovarăş, precum a reieşit din presa centrală, fusese mare general pe la Securitate. Ultimul militar îngropat de proaspătul general al cimitirului fusese un maior de miliţie, un anume Doru Duru, ucis într-o încăierare cu primii aducători ai democraţiei. Tresăltarea inimii de maior nici nu se putea compara cu cea a inimii de general. Şi se pare că înaintările în grad ajung să modifice chiar şi lumea somnului, fiindcă tocmai în ziua în care i-a digerat generalului coliva Ciolan a avut un vis. Unul cât se poate de banal, ocolit de simboluri profunde, cum s-ar zice. Nu visase de când îşi îngropase nevasta, pe mult îndrăgita şi bârfita Eleonora. Ciolan o visă pe neaşteptate, în centrul unui câmp de grâu care aducea cumva a curtea din spatele casei lor, aflată pe „Trofeelor” 13, deşi curticica lor era atât de pustie, încât găinaţii păsărilor carnivore sau ierbivore păreau steluţe strivite pe o stâncă. Uite-te la mine, Ciolane, îi şoptise fosta soţie. Ciolan se uitase la ea. Arăta ceva mai bine decât în viaţa asta sau aia. Era înaltă, plinuţă, imposibil de săturat, ci doar de iubit, de suferit crunt de dragul ei, de faptul că ea se născuse pe lumea asta şi tu erai obligat s-o iubeşti, s-o iei de nevastă, să-i suporţi năzdrăvăniile, să te laşi umilit, neglijat, înşelat şi iar de la capăt. Era o zeiţă.
- Ei, află că nu m-am măritat cu tine doar ca să mă dau altora, - îi încredinţa zeiţa.
Ciolan încremenise. În acele clipe dulci şi bizare şi-a dat seama că este în vis sau într-o vedenie. Crezuse mereu că nu ea, ci tocmi alţii, începând cu deja de-gradatul Lipeanu şi terminând cu nea Scorobete beţivanul, trăiseră, nu se prăpădiseră înainte de vreme şi se zbătuseră s-o tot aibă, să se înfrupte din carnea şi din gemetele ei doar ca s-o ţină măritată cu Ciolan. Că altfel cum ar fi avut Ciolan o soţie stricată?! Se grăbise s-o calmeze pe Eleonora cu celebra lui mantră: „Nu-i aşa de simplu… Să mă gândesc…”, dar ea dispăruse, repetând o întrebare ciudată, unde e copilul, de ce nu mi-ai dat bobul de grâu, pe urmă se topise în aerul visului, oarecum dezamăgită, deşi el o iubea la fel ca înainte de moarte, deşi ea poate se distra cu aceeaşi dărnicie şi în lumea cealaltă, unde tăcerea şi mărinimia lui n-o puteau opri să se sinucidă.
Fără a înţelege prea bine, Ciolan întinse mâna dreaptă, sfărâmă blând un spic, păstră un singur bob, îl puse pe vârful limbii şi îl mâncă încet.  
N-avea să-şi uite gustul acelui bob până la moarte. 

Asediu - roman scris cu foarte puține ghilimele

2004

Moto: „Fiule, 
de câte ori n-ai nimic 
important 
de văzut, 
scoate-ţi ochelarii!”

Din Anecdote circumcise


Îi pregăteau cuibul cu o viteză ameţitoare. Poate era viteza cu care putea fi distrusă sau plămădită o viaţă de om. Nu se ştie viaţa cui anume. Helio avea impresia că îi pregătiseră cuibul chiar înainte ca ei să se fi născut, din astral, pe urmă, în loc să-l ocupe, i-l ofereau cu destulă amabilitate şi cu o insistenţă discretă, de mântuitori. Dar poate erau chiar mântuitori. Cine putea băga mâna în foc că nu?!
Nu era un singur cuib. Erau mai multe cuiburi, uneori mai spaţioase, alteori mai înghesuite. Dar Helio îl botezase "Cuibul" deoarece toate cuiburile nu aveau ferestre, nici cer deasupra, şi erau umplute cu acelaşi întuneric. Mirosurile diferite, nu reuşeau să facă din acelaşi întuneric un alt întuneric.
Cuibul îl aştepta într-un colţ mereu de neghicit al aceluiaşi întuneric aidoma unui pântece de mamă. Helio nu ţinea minte cum fusese în pântecele lui Mami. Uneori îi venea să creadă că, din motive imposibil de tălmăcit, încă nu se născuse. Poate nu venise momentul cel mai potrivit. Era mutat de la o mamă la alta, până în clipa fericită în care avea să vadă lumina soarelui. Deja nu mai ştia prin câte mame trecuse. Pe de altă parte, nu mai era în stare să spună dacă aşteptarea luminii sau surprizele întunericului dinlăuntrul mamelor îl faceau mai fericit.
Întunericul nu era chiar aşa de cumplit cum îl credeau unii sau cum bănuia Helio când era ameninţat de Monstru. Cu ochii deschişi sau închişi, Helio ajunsese să zărească în beznă lucruri şi fiinţe, pe care, în vremuri de lumină, nici nu visase că ar exista. Odată, urmărind cu privirea un cubuleţ de lumină răsărit pe neaşteptate în epicentrul cuibului, nefiind în stare să-l vadă perfect, îi venise chiar să-şi scoată ochii şi să rămână închis, sigur, în propria-i lumină miraculoasă care, în ochii altora ar fi părut întuneric sau orbire. Poate se oprise doar fiindcă era obligat să-şi scoată ochii cu degetele. Furculiţele, cuţitele şi alte unelte de mare ajutor îi erau de mult interzise.

Evadă brusc din amintiri. Îşi dădu din nou seama că gândurile nu apăreau chiar din neant şi nici chiar întâmplător.
Află de o moarte. O moarte destul de importantă pentru el. Nimeni altul, ci tocmai bătrânul care îi dăruia în fiecare iarnă câte un cubuleţ de lumină, murise.
Helio îşi încetini respiraţia, simţind cum transpiră. Se grăbi instinctiv să se consoleze. Toţi bătrânii mureau într-o zi. Câteodată, nici măcar nu izbuteau să îmbătrânească.
Bătrânul se prăpădise în amurg. Helio a aflat de la ştiri. Închis în debaraua special amenajată - pe care, destul de inspirat, Veteranul o denumise Cuibul Veşniciei - îşi termina cina. Avea franzelă cu brânză de vaci, o jumătate de roşie rece ca gheaţa, trei măsline şi o ceaşcă de ceai. De tei. Asta ca să poată dormi liniştit, fără vise de prisos.
Vestea acelei morţi, ca şi alte lucruri mai mărunte, i-a răvăşit lui Helio în cap timpul verbelor şi n-a mai ştiut unde şi când se află. Tot de la ştiri aflase cu nu ştiu cât timp în urmă că el, un copilaş numit Helio, blond, cu ochi căprui, dispăruse. Cei de la ştiri credeau că fusese răpit de cineva şi pregătit să fie vândut la bucată. Spuneau că organele copiilor, în frunte cu inima şi ficăţeii, erau foarte căutate în străinătate. Şi aşa se tot insista asupra faptului suficient de simbolic că, la piaţă, deja găseai inimioare la preţ de ficăţei. Unii îi suspectau pe răpitori că ar face afaceri cu bătrâneii spurcaţi. Nu reuşise să ţină minte numerele de telefon şi adresa secţiei de poliţie unde oamenii puteau da relaţii. Îl ameţiseră probabil aburii gloriei neaşteptate. Devenise dintr-o dată celebru în toată ţara, deşi ca un simplu copilaş răpit. Dar nu conta. Unii mureau în umbră deasă, fără a fi pomeniţi vreodată de vreo ştire. Era bucuros că nu se întâmplase la fel şi cu Bătrânul care îi dăruia cuburi de lumină.
Acum era în stare să deosebească vocile clar. Dacă Bătrânul îşi dădea duhul în mod firesc, unanim acceptat, ca majoritatea muritorilor; dacă se arunca, de pildă, de la un anumit etaj sau se otrăvea cu un pumn de medicamente sau pur şi simplu sărea graniţa dintre cele două lumi cu ajutorul unui atac de cord, curiozitatea ştirilor nu l-ar fi ajutat pe Helio să afle. Dar Bătrânul murise într-un mod mai puţin obişnuit.
Ştirea era ceva mai întortocheată decât moartea Bătrânului. Vocea prezentatoarei, mieroasă şi prefăcută, parcă anunţa o descoperire uriaşă, mult aşteptată, în domeniul ştiinţelor inexacte. Sau parcă descria, cu luxul lingvistic de rigoare, o scenă fierbinte de sex. Nu se ştie ce nebun de legat sau ce fiinţă zeflemitoare redactase acea ştire.
Helio asculta, ca de obicei în ultimele luni sau nopţi, cu urechea lipită de lemnul uşii. Lemnul reducea oarecum procentul de tâmpenie al cuvintelor. Lemnul se străduia să spele cuvintele care-şi căpătau o încărcătură de demenţă trecând de la o masă de carne (om, în cel mai rău caz) la o altă masă de carne (urechile lui Helio). Ocrotitorul lui Helio, Veteranul, chiar spunea că, pentru un om care intenţiona să trăiască fără bătăi de cap, indiferent de regimul politic la putere, era suficient să înţeleagă doar şaptezeci la sută din sensul cuvintelor şi al proverbelor pe care le folosea. Restul de aproximativ treizeci la sută, nu era decât un soi de TVA prăpăstios, impus de Ucigă-l Toacă.
Ştirea suna în felul următor:
"Astăzi, în jurul orelor 19.00, în parcul localităţii Strănuteşti, a fost găsit trupul neînsufleţit al unui bătrân. Nimeni nu poate spune cum a murit acest bătrân, deşi există nenumăraţi martori oculari care l-au văzut pe bătrân parcurgând străzile localităţii, sfâşiindu-şi hainele sale ponosite şi urlând suficient de revoltat: Lăsaţi-mă să mor ca un câine! Lăsaţi-mă să mă sfâşie păsările carnivore şi câinii înfometaţi! Lăsaţi-mă să putrezesc pe străzi, doar daţi-mi banii înapoi, ca să beau, daţi-mi băutura înapoi, înapoi, înapoi!
Nimeni nu poate să spună cu exactitate cum se numeşte acest bătrân care, de altfel, a fost foarte iubit şi apreciat printre conorăşeni. Vecinii mărturisesc debusolaţi şi cu lacrimi involuntare în ochişori că acest bătrân singuratic, pe vremea regimului de tristă amintire, în secret, cu un curaj ieşit din comun, juca rolul lui Moş Crăciun. De subliniat faptul că, în perioada respectivă, Moş Crăciun era strict interzis. Mulţi oameni care au copilărit în acele vremuri la Strănuteşti, cu siguranţă îşi pot aduce aminte de Moşul lor drag şi ciudat. Dar, după căderea Zidului Berlinului, odată cu venirea pluralismului şi a democraţiei, bătrânul n-a mai fost nevoit să se ascundă, iar fiecare alt bătrân, bunic, părinte, vecin ş.a.m.d. a avut voie să se deghizeze în Moş Crăciun. Vecinii spun că fostul Moş Crăciun a fost strivit de sărăcie. Ultima lui pasiune, în afara băuturii, au fost papagalii australieni. Potrivit unor surse de încredere, bătrânul avea în casă peste 50 de peruşi, papagali australieni, nevorbitori, dar foarte cântători, pe care i-a hrănit timp de nu se ştie cât timp, cu seminţe speciale. I-a servit smerit cu apă, cu diferite leacuri păsăreşti, i-a spălat, i-a îngrijit cu un devotament care depăşeşte simţitor grija conorăşenilor săi faţă de câinii vagabonzi. Bătrânul însă, nu s-a aşteptat ca sărăcia ultimului deceniu să-l supună la atât de multe grele încercări. Ancheta întreprinsă de poliţişti, a revelat faptul că, în ultimele cincizeci şi de săptămâni, bătrânul a fost obligat să se hrănească cu câte un papagal pe săptămână, exceptând duminicile, când, iluminat de sfintele învăţături, s-a abţinut şi de la mâncare". 
(...)



Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări

Editura Paralela 45, 2005

„Este o onoare pentru literatura noastră că acest roman total, de o anvergură marqueziană, există în limba română. Dacă în romanul „Un veac de singurătate” este descrisă viaţa unei familii latino-americane în decursul unui secol, în epopeea care se lansează astăzi, fără a fi vorba de o replică, este descrisă multiplu viaţa Balkaniei de-a lungul unui mileniu. Putem afirma că Ardian-Christian Kuciuk - nu doar cu această epopee, ci şi cu Anul în care s-a inventat lebăda, Dulcea taină a nebuniei, Dragoste la ultima vedere şi Asediu - împreună cu Constantin Virgil Negoiţă şi cu Mircea Cărtărescu, este unul dintre cei trei mari prozatori români de azi”. Vasile Andru (Bookfest, București, iunie 2005)
***

“Dormi cu mine, somnule?
Eu dorm singur, domnule
Eu mor singur, somnule
Moarte bună, domnule
Noapte bună, somnule…”
Ion Caraion,
Am pe nimeni
Sufletului şi chinurilor
lui Aleksandër KYÇYKU,
străbunicul meu,
 decedat la Worchester, USA,
 29 Mai 1958. 



PARTEA SOMNULUI CE VA SĂ VINĂ


Eposul nu înşală, pentru că nu poate fi de partea nimănui.
Eposul doar spune şi nu dispare, nu se vinde timpului.
Calendarul stabilit după Răstignire, aici a ajuns cu întârziere, amestecat cu frânturi din alte calendare, mereu străine şi exclusiviste, de aceea mai greu se poate ghici aici cât e anul, cât e ceasul, ce zi este.
Nimeni nu s-a încrezut vreodată în calendarele solare zgâriate pe piatră, deoarece Soarele, în fiecare zi, se apropia de clipa în care avea ‘să-şi dea lumina’ - ceea ce scufunda credibilitatea calendarelor solare într-un soi de ceaţă mai periculoasă decât absenţa timpului. Eposul spune că timpul, înainte să dispară defi­nitiv, precum o fiară mulsă de hemoragia morţii, a izbutit să su­pună viaţa acestui oraş uneia dintre cele mai ingenioase şi tragice ironii. În acest răstimp s-a scurs mult sânge nevinovat. Din această cauză, de altfel, foarte mulţi orăşeni au călătorit în timp fără să ştie, au participat la întâmplări de mult apuse sau încă nenăscute, s-au prăpădit în locul străbunicilor, bunicilor, părinţilor - şi invers - au murit când trebuiau să se nască, s-au născut când trebuiau să dispară…
Iniţial, Cosmosul, după părerea vechilor orăşeni, avea următoarea structură: în centrul lui se afla oraşul, Centrul Vechi; oraşul era înconjurat de şase spaţii: Nesfârşitul (care începea tocmai unde se sfârşea vederea), Europa (care începea după apusul soarelui şi mai ales după moarte), lacul, Cerul (sau ţara Domnului), Marele Deşert şi întoarcerea din Marele Deşert.
Iniţial, viitorul oraş a avut doar şapte mii de suflete, iar mai târziu, chiar şi în vremurile de glorie demografică, n-a avut decât paisprezece mii de suflete, excepţie făcând doar verile acelei jumătăţi comuniste de secol, în care populaţia se tripla datorită cuplurilor tinere care veneau în oraş pentru luna de miere - şi mulţi bătrâni de azi se pot lăuda că sunt din Enkelana.
Se credeau urmaşii celei dintâi ploi a lumii.
Hrana acestor suflete, a fost minunatul peşte - pe cale de dispariţie - numit koran*; frumuseţii acestui peşte i-a fost atribuită de-a lungul veacurilor longevitatea uneori nepermis de exagerată a acestor suflete: “atâta trăiesc oamenii care se hrănesc cu astfel de culori, cu o astfel de frumuseţe, spuneau ei”.
Dar longevitatea lor se afla mereu în război cu războaiele, cu ideile şi cu alte boli provocatoare de moarte masivă.
Rămăşiţele oraşului de altădată, aidoma rănilor unei copilării fericite, există şi astăzi, dar dacă cineva va fi rugat să vi le arate cu degetul sau cu peniţa pe hartă, cu siguranţă nu le veţi putea zări.
Oraşul n-a fost decât un punctuleţ de cerneală uscată.
Lacul se chema Lyhnida.
S-a reţinut în schimb, doar unul dintre acele multe nume cu care a fost botezat acest oraş de cei foarte mulţi cotropitori trecători: Enkelana. Acest nume a fost temporar înghiţit de zgomotul ghiulelelor trase în timpul unuia dintre multele războaie care au trecut pe aici.
Deoarece toate registrele şi amănuntele biografice ale personajelor, s-au făcut cenuşă, în anul 1938, când a ars clădirea primăriei - fără a pune la socoteală cele 7.000 de pagini ale registrelor Imperiului Otoman şi nenumăratele pagini ale dosarelor Se­curităţii - mulţi dintre ei par a fi anonimi, născociţi sau chiar furaţi din cărţi străine. Sufletele lor însă, nu sunt de acord, căci ţin la propria lor pace mai mult decât la umbrele lor deformate, înşelătoare.
Multe poate spulbera zbuciumul unor cazane.


Un alfabet al poeziei albaneze

Vulturii procedează uneori la fel

"Cântecele mele - un pumn cu pietricele
Sădite într-un zid"
Versuri din lirica populară albaneză

Vulturii sunt păsări destul de longevive. Un veac are pentru ei valoarea, cel puțin spirituală, a ceea ce înseamnă tinerețea pentru muritorii de rând sau de elită. Albania este numită și Țara Vulturilor. Numărul acestora în țara shqiptari-lor (o altă "poreclă") nu este deloc neglijabil. Nu există albanez care să nu fi văzut, măcar o singură dată, un vultur zburând la înălțimi, cu câte o oaie nefericită în gheare. Modul de a ucide al vulturilor, adică de a-și asigura hrana, este destul de sofisticat, în vecinătatea morții naturale. Își eliberează prada în aer, iar aceasta cade cu viteză peste stânci și se face bucăți.
Căderile și decăderile sufletului omenesc – în timp, în societate, în prozaismul cotidian – nu parcurg poate, ezoteric vorbind, o altă traiectorie, și nu se supus, cred, unei tensiuni mai mici sau mai mari întru întâlnirea Morții.
Viața și gândirea vulturilor, indiferent de naționalitatea lor, au însemnătate simbolică.
Vreau să povestesc, cu ocazia publicării acestui alfabet mai mult al poeziei albaneze, decât al autorilor, un amănunt mai puțin cunoscut, deși esențial, și anume modul în care vulturii mor. Ei n-au o moarte chiar simplă. Moartea lor, exceptând accidentele, survine lent și chinuitor, cu pași mărunți, înceți, dar siguri, odată cu înconvoierea pliscului. La un moment dat, fatal, pliscul nu le mai permite să respire. Dar vulturii nu țin peste măsură la moarte. Ar prefera o viață infernală – dar viață! – unei morți ce rezultă a fi prea domolă, naturală și logică pentru orgoliul lor imprevizibil de poetic.