„Dacă victimele noastre n-ar fi ştiut să scrie, nimeni n-ar fi aflat niciodată despre măreţia imperiului. Nici măcar copiii noştri. Înainte de a învăţa să scriem, să descriem, să corectăm, ucideam mai uşor, dormeam mai plăcut după orice baie de sânge (al altora). Am îmbătrânit pe nesimţite şi am ajuns să cred că tocmai descoperirea scrisului mi-a grăbit îmbătrânirea. Strămoşii noştri – nimeni n-o poate nega – trăiau de câteva ori mai mult, dar nici noi nu mai ţinem minte ce au făcut de-a lungul acelor vieţi prea lungi. Imperiul, între timp, s-a mărit. Te uiţi într-o direcţie, în orice direcţie, şi te simţi orb. Te simţi la fel ca primul nostru bard, despre care am dat ordin să fie orbit, cu intenţia ca graniţele Imperiului să se extindă şi cuceririle noastre să nu întâlnească în drum nici o piedică, nici o pietricică, nici graniţa vreunei orbiri străine.
Nu vreau să-mi aduc aminte câţi ani au trecut de la descoperirea scrisului. Deseori refuz să consult sulurile noastre, deşi pe unele le-am semnat fără să le citesc. E cu totul altceva să scrii, să semnezi şi să citeşti. Uneori nu-ţi vine să citeşti nici măcar ce ai scris singur. Sulurile au un rol cel puţin dublu. Ne înveşnicesc pe noi – în mintea noastră şi a urmaşilor – şi le dau o speranţă de înveşnicire urmaşilor şi urmaşilor lor. E bine ca ei să poată afla adevărata istorie, cea menită să dureze în memorie, de aceea aproape niciodată nu scriu ce gândesc, decât în legătură cu lucruri mărunte, auxiliare.
Era toamnă târzie când am ajuns pe vârful muntelui din faţă, de unde se putea zări acest sat alb, ca un cimitir vesel, plin de căsuţe cioplite în piatră. Semănau cu nişte cutii în care urlă tăcerea unei vieţi ce nu ştie dacă e vie sau în coma. Aude cineva? Nu ştiu ce ne adusese până aici, poate zeii. Nu ştiu, pentru că oriunde te-ai întoarce, peisajul este miraculos, şi orice bucată de pământ ai cuceri, e ca şi cum ai fi cucerit toată zona, până unde nu mai vezi şi de unde începi să devii de-a dreptul orb. Şi atunci nu mai faci faţă ispitei de a-ţi recăpăta vederea întreruptă brutal, şi porneşti la drum spre capătul propriei orbiri, cucereşti alte pământuri, alte peisaje miraculoase sau urâte, scrii despre ele, despre modul cum le-ai cucerit, despre numărul morţilor, despre obiceiurile barbarilor care mereu jură că fragmente din orbirea ta reprezintă patria lor, şi culmea este că nu doar jură, ci nu se smulg de acolo, sunt în stare să-şi dea viaţa, ca privirea ta să fie cât mai redusă.
Au trecut peste şase luni de când am dat ordinul de atac, până când am aflat că satul ne-a vrăjit într-un fel aparte. Barbarii ştiau că venim, sau, mai corect: ştiau că nu venim decât pentru a le lua pământul. Şi în zorii celei de a doua zi, orbirea noastră încă necucerită, ni s-a înfăţişat schimbată. Puteai jura că fusesem mutaţi în somn în altă parte. În faţa armelor noastre, în locul căsuţelor cochete de o zi în urmă, zăcea un complex de morminte imense. Era o tăcere înfricoşătoare. Câţiva soldaţi aleşi au fost trimişi să tălmăcească situaţia. Au venit înapoi încremeniţi, spunând că asemenea pietre, asemenea ziduri nu văzuseră niciodată. Toate pietrele şi toate zidurile erau mâzgălite. Linii, cerculeţe, pătrăţele, triunghiuri, puncte, puncte care plâng, virgule ce se opresc din plâns, săbii mici, mânere, schelete minuscule de păsări, de câini, de oameni, punctuleţe care semănau cu ochi de femei, de bărbaţi, firicele în loc de bărbii – un adevărat imperiu de mâzgăleli. Prorocul orb care ne însoţea la toate campaniile militare, a zis că poate fi vorba de un blestem sau de un mod tainic de a alunga duşmanii. Dar noi nu eram duşmanii lor, noi nu eram decât proprietarii orbirii noastre, în care ei trăiau de când nu ne cunoşteam şi pe care o numeau patrie. Iar dacă cineva trăieşte în teritoriile orbirii tale şi le consideră patrie, adică loc de naştere, loc de trai, loc în care zac mormintele strămoşilor lui, acesta din urmă nu poate fi decât urmaşul tău. Nu?
A fost necesar să-i măcelărim, ca să pricepem că, de fapt, pietrele şi zidurile acelea albe, luminate pe dinăuntru şi pline de semne ciudate, reprezentau biblioteca satului. Adică: toate cărţile scrise de ei şi de strămoşii lor de când nu ştiau că sunt urmaşii noştri. Iar semnele, după cum ne-a lămurit poetul lor cel mai apreciat, însemnau scrisul.
- Scrisul?! - m-am mirat eu atunci. Ceiăsta[1]?
Interpretul meu personal avea mari dificultăţi în a-mi înlesni discuţia cu Poetul. Deja le dăduse nenumărate porunci femeilor şi bătrânilor pe care, deocamdată, nu hotărâsem să-i măcelărim, şi i se cam amorţiseră încheieturile.
În ziua următoare, cu ajutorul unor pietre rupte din fostele ziduri de apărare ale lor, Poetul s-a străduit să-mi explice istoria scrisului, şi fiindcă nu-mi ştia bine limba, iar eu ştiam şi mai puţin limba lui, s-a străduit să-mi explice bătând din pietricele de ale zidurilor, adică sperând ca anumite cuvinte universale, cum se numea arătându-mi cerul, pământul ş.a.m.d., erau mai corect pronunţate de lovirea pietricelelor, decât de orice alt mijloc de înţelegere. Era uluit să descopere că şi un militar ce nu ştie nimic legat de existenţa şi puterile scrisului, poate fi la fel de genial ca şi cel mai bun cunoscător al scrisului. Nu trebuia să se mire, căci eu eram cel ce făcea istoria şi nu-mi lipsea decât scrisul, ca s-o pot înveşnici. Iar el, fără a putea face istorie, ce putea face doar cu scrisul?! Mi-a mărturisit că scrisul era descoperit de cei mai vechi locuitori ai satului, de un stră(la-puterea-stră)bunic al lor. Povestea scrisului, sau istoria lui, putea fi citită pe pietrele nesfârămate, deoarece începuse şi se dezvoltase odată cu scrisul. Satul deţinea o bibliotecă imensă în acest sens. Se speriaseră de apariţia noastră şi fuseseră obligaţi să-şi scoată cărţile din case şi să clădească ziduri de apărare. Poate sperau ca noi să ne apucăm de citit poeziile lor şi să uităm de ce am năvălit aici. De altfel, ocupându-se mai tot timpul cu scrisul, nu doar că n-aveau timp să producă arme, ci uitaseră complet cum pot fi ele folosite. Cică nici în coşmaruri nu mai ştiau să omoare pe cineva, nici să fie omorâţi. De fapt, nu prea mai aveau ei coşmaruri sau vise urâte. Poate de aceea nu erau în stare să facă istorie. Lipsa de timp făcuse posibil ca în sat, de vreo sută şi ceva de ani, să nu fi fost nimeni executat. Şi, miracolul zeilor: cum dispăruseră armele şi executările, dispăruseră şi răufăcătorii.
Nu-mi venea să cred. Însemna că scrisul ăsta avea puteri ascunse, magice, poate chiar tămăduitoare, de vreme ce ei acceptau să trăiască în spaţii din ce în ce mai restrânse, doar ca să scrie mai mult. Iar cei mai prolifici scriitori ajunseseră să trăiască înghesuiţi în nişte cămăruţe cu nimic mai mari decât sarcofagele.
M-am sfătuit cu Prorocul nostru privind viitorul situaţiei. Cele mai multe case zăceau acum sub volume întregi de poezie epică, sub cărţi de istorie, de geometrie, de ştiinţe ascunse nechemaţilor, de medicină, sub cărţi despre şi pentru copilaşi. Nimeni nu era în stare să refacă paginile. Trebuia găsită o soluţie. În primul rând, trebuia scrisă de la capăt istoria scrisului şi istoria noastră. Istoria după care, în numele zeilor, trebuia să le oferim urmaşilor adevărata imagine a lucrurilor. Într-un colţ binecuvântat de orbire, ne aştepta scrisul. Oare, ce ne aşteaptă în celelalte colţuri? Oare, ce minune îi aşteaptă pe urmaşii noştri? Iar dacă era să ne stabilim definitiv în această parte a orbirii noastre, puteam scrie în continuare pe pietre. Dar dacă ne hotăram să mergem mai departe, să luăm înapoi alte fragmente de orbire, istoria trebuia scrisă pe altceva. Cine căra după el atâtea pietre?! Cred că numai faptele mele ar fi cântărit cât un palat. Darmite numele soldaţilor noştri, datele lor personale, descrierea bătăliilor, a obiceiurilor recucerite, a planurilor de război, hărţile...
Înţelepţii militari, în frunte cu mine şi cu Prorocul orb, ne-am aşezat pe atunci în amfiteatrul unui palat improvizat, construit din fragmente mai întregi de ziduri, şi am început să căutăm o cale de ieşire. Între timp, soldaţii au făcut curăţenie în fostul sat, au incinerat cadavrele bărbaţilor ucişi, s-au culcat cu femeile bărbaţilor ucişi, le-au lăsat gravide, i-au luat pe bătrâni şi i-au închis într-un câmp înconjurat de sârmă ghimpată, şi au stat să ne păzească şi să vadă ce fel de prunci se grăbeau să iasă din burţile fostelor sătence. Zic foste, deoarece o femeie gravidă este o cu totul altă femeie în comparaţie cu ce a fost înainte de a fi gravidă, chiar dacă a mai fost gravidă şi cunoaşte cât de cât taina naşterii.
Alţi soldaţi au început să reclădească micile căsuţe de altădată, dar cu alte pietre, nescrise, scriind astfel, în treacăt, alte poveşti. Apoi, cele scrise erau sfărâmate, amestecate cu apă şi noroi, erau trecute prin foc, şi serveau ca pietre de temelii. Ne-am clădit satul pe fosta bibliotecă a urmaşilor noştri necunoscuţi. Când Prorocul nostru orb a propus să mutăm semnele de la pietre şi ziduri la piei de bovine, bineînţeles prelucrate şi întărite satisfăcător, i-am dat ordin Poetului să înfiinţeze un curs intensiv de învăţare a scrisului. În acea zi s-a născut şi primul prunc de mamă şi tată diferiţi, iar Prorocul nostru – a cărui inteligenţă uneori mă smerea violent – mi s-a adresat într-un limbaj mai puţin nobil, spunându-mi:
- Ce faci, Majestate?! Nu vezi că am început să-nvăţăm limba lor?!
Chiar aşa. Din cauza scrisului, începusem să rostim din ce în ce mai multe cuvinte în limba barbarilor, deşi majoritatea lor era deja cenuşă. Auzi: să-ţi spună orbul „Nu vezi”! Şi am văzut lucruri deosebite după ce i-am ordonat Poetului să treacă semnele de partea limbii noastre. Mi-a venit să-i tai capul şi să fac din el potir, când s-a prefăcut că-i trist, deoarece înalta noastră limbă – pe care izbutea s-o vorbească la perfecţie, de jurai că-i al nostru – cică are prea puţine cuvinte şi cam trei sferturi din semnele lor rămâneau libere. Nu prea am înţeles. I-am ordonat să subjuge toate semnele, chiar dacă era nevoie să folosească acelaşi semn la repetiţia aceluiaşi cuvânt, de pildă. S-a grăbit să râdă într-un fel anume, necunoscut, jignitor. Am avut impresia că are de trei ori vârsta şi înţelepciunea mea, dar nu i-am făcut capul potir, şi bine am făcut. Am dat ordin doar să i se smulgă ochii, ca astfel să vadă mai bine lucrurile şi să folosească toate semnele scrisului său: unele pentru cuvintele celor ce se văd, şi altele pentru lucrurile ce nu se văd. Orb, avea să se înţeleagă mai bine cu Prorocul nostru, căci cum te înţelegi perfect cu cineva, dacă nu eşti la fel de orb ca el, sau la fel de văzător. De aceea, îmi făcea mare plăcere să-i văd cum merg amândoi de braţ spre câmpul unde se desfăşurau cursurile intensive de învăţare a scrisului nostru. Cu ocazia asta, am făcut economie de însoţitor de orb, fiindcă Poetul ştia cărările satului pe dinafară şi nu exista riscul să-i pierd. Mărturisesc, totuşi, că nu o dată m-am temut ca nu cumva încep să mă urască sau să mă subaprecieze, să-şi bată joc de puterea şi înţelepciunea mea, încercând să fugă în nevăzut şi să mă pârască acolo. Dar n-au făcut abuz de daruri, cum s-ar zice. Cu timpul, amândoi au devenit învăţători. Poetul Orb le învăţa scrisul soldaţilor, iar Prorocul Orb – copilaşilor ce ieşiseră din mame străine. Am stors tot laptele din toate bovinele fostului sat, i-am alăptat pe copilaşi, le-am ucis mamele – ca să vadă şi ei, ba chiar să crească convieţuind cu starea de a fi mereu străin în propria ta orbire – iar din pieile bovinelor am făcut suluri de scris. Singura diferenţă era că sulurile păreau ceva mai vulnerabile în faţa focului şi a ploilor, exact cum erau pietrele în faţa dălţilor şi ciocanelor. Pe bătrâneii şi bătrânicile ce rămăseseră în viaţă i-am pus să ardă oase de bovine şi de morţi, să amestece bine cenuşa cu diferite ceaiuri, şi să producă cerneala cu care scribii noştri să poată scrie istoria. Atunci chiar m-am lăudat solemn că nu-i tăiasem capul Poetului. I-am împărţit timpul în două. Direct de la cursuri, era dus într-un sarcofag ridicat în picioare, aşezat pe un scaun, pus în faţa unor piei noi-nouţe şi i se dădea timp din belşug. Ca să scrie. Să scrie istoria. Istoria noastră. Toată istoria noastră. Cu toate semnele pe care le ştia, dar şi cu altele ce se puteau impune eventual pe drum, să scrie istoria noastră încă de pe vremea în care noi nu ajunsesem pe acest pământ al nostru. Dar s-o scrie corect. Cu numele adevărate ale participanţilor. O comisie special înfiinţată, condusă de Prorocul nostru ales, se întrunea săptămânal, cerceta evenimentele propuse de Poet, le tâlcuia, le cântărea în toate părţile, le selecta. Întâmplările corecte îi erau trimise Poetului, ca să le transforme în versuri. Căci de aia era poet, că scria în versuri. Absolut totul. Aflasem între timp că lumea era tare ciudată şi că unele lucruri, adică cuvinte, intrau în legături bizare, mai rău ca oamenii, cu alte cuvinte sau lucruri total diferite, uneori adverse, opuse, creau cupluri, tripluri şi versuri (rime, le numea Poetul), deschizându-ne nouă alte orizonturi[2]. M-a atras enorm această treabă şi nu pierdeam ocazia să fac şi eu rime, dar nu îndrăzneam să le scriu. În primul rând, pentru că nu ştiam să scriu mai bine decât Poetul şi Prorocul, şi, în al doilea rând: pentru că ceva sau cineva mă împiedica. Dar într-o dimineaţă, Poetul a cerut audienţă la mine şi plânsu-mi-s-a. Cică nu prea are inspiraţie.
- Inspiraţie?! - m-am mirat. Ce-i asta?! Cuvântul ăsta nu înseamnă nimic în limba noastră.
A încercat să-mi explice şi m-a liniştit. Mi-a spus că inspiraţia asta era o stare aleasă, foarte fină, nu pentru sclavi şi muritori de rând. Nu putea fi comandată, cumpărată, injectată etc., şi nici conservată. Venea de sus, direct de la zei. De aceea, oamenii puteau scrie şi de la dreapta la stânga, şi invers, din toate direcţiile înspre toate direcţiile, precum privirea înăuntrul unei orbiri, dar, în principiu scriau şi citeau de sus în jos. Inspiraţia se pogora de sus, prefăcea viaţa în scris, în rânduri, şi mergea în jos exact cum merge memoria în istorie, tinereţea în bătrâneţe, memoria în uitare, zilele în neant, ş. a. m. d. M-a convins. Însemna că şi eu, făcând tot ce făceam, eram inspirat de sus, adică: sfătuit, îndrumat, corectat cu blândeţe, discret, de către zeii noştri personal, or aşa ceva nu-i era permisă oricărui muritor de rând. Însemna că sunt oarecum iertat pentru anumite lucruri. Eram iertat, pentru că eram mereu inspirat. Şi l-am întrebat pe Poet cu ce anume îl putea ajuta puterea. Vroia femei, băutură, mâncăruri alese, altă cerneală, piele de urs, de câini, de pisici? Era suficient să ceară.
- Nu, Majestate, - mi-a zis. Aş vrea doar să scriu în limba mea.
- Dar în limba ta scrii, dragule, - i-am replicat. Nu-i a ta limba asta a mea?!
Şi i-am scos limba, ca să-şi dea seama că nu-i nici o diferenţă. Dar nu prea a gustat gluma. Atunci i-am propus altceva. El să scrie în care limbă îi e mai uşor, pe urmă sulurile toate să le treacă la limba noastră, că altfel îşi irosea timpul şi anii în zadar. Cine te va citi pe tine, dragule, dacă noi toţi abia izbutim să citim şi în propria limbă?! I-a vorbit gura înaintea minţii şi i-a pomenit pe copilaşii armatei. Ceva de gen limba mamei, mama-i limba, mama nu se uită. Eram de acord. Tocmai de aceea copilaşii armatei noastre nu mai aveau mame. Nici eu nu mai aveam mamă de mult, de pe vremea nescrisului. Iar dacă eu n-aveam mamă, de ce altcineva să aibă?! Nici eu nu-mi cunoscusem vreodată străbunicii, bunicii. Iar pe părinţi aproape că nu-i ţineam minte.
- Ia să-mi scrii tu mie aici cum se scrie numele meu! - i-am ordonat.
Mi-a scris numele.
- În limba ta, sau în limba mea?
- În limba noastră, Majestate.
Părea mai degrabă o socoteală, decât un nume. De aceea, am căzut pe gânduri şi i-am invocat pe cei care mă călăuzeau de sus ca să mă inspire să găsesc ceva extraordinar, un set de semne magice, semne care să nu pună problema unei limbi, a altei limbi, a limbilor diferite. Pesemne vorbeam cu voce tare, deoarece Poetul mi-a spus în şoaptă:
- Astea sunt numerele, Majestate.
- Poftim?
- Numerele.
- Numerele? Ce-i asta?
Sfatul înţelepţilor s-a adunat de urgenţă. Treizeci de soldaţi au fost trimişi să aducă înapoi din alte zone ale orbirii noastre, cucerite sau nu, toate semnele care nu necesitau trecerea de la o limbă la alta. Iar când ei porneau la drum, mi-am dat seama că şi numerele astea bizare şi extrem de ingenioase, fuseseră descoperite tot de noi. Am reuşit foarte repede să-mi pot scrie numele şi să aleg semne care să corespundă numerelor. Poetul încă nu ajunsese cu istoria în zilele noastre. Încă scria despre un rege orb căruia un proroc orb îi spune că, de fapt, când era un nimeni, un niciun, îşi ucisese tatăl, se însurase cu mă-sa şi făcuse chiar copii cu ea. Poate Poetul o luase razna de atâta semne, cuvinte, numere. Dar numerele astea rimau în vreun fel?! Şi poate nu se potolise după smulgerea ochilor, că tot băgase ceva din viaţa-i particulară, şi anume: regele ăla criminal, în semn de pedeapsă, îşi smulge ochii. Doar aşa se calmează oarecum.
- Dar ce-i cu tine, Poetule?! - i-am zis. Te-ai culcat cumva cu mă-ta? Ţi-ai ucis cumva tatăl? Ia linişteşte-te şi nu te crede buricul pământului, că pe mă-ta şi pe tac-tu i-am ucis noi. Nu mai ţii minte?!
După acest eveniment – primul pe care l-am scris în rime cu mâinile mele – timiditatea mea a dispărut complet. I-am lăsat Poetului doar partea incredibilă a istoriei şi am luat să scriu singur partea ei cea mai serioasă, importantă, nemuritoare. De fapt, nu scriam, ci vorbeam. Scria unul dintre soldaţii noştri care absolvise cursul limbii scrise cu rezultate excepţionale, meritând pentru asta Coarnele de Aur. Şi i-am dictat încornoratului până la adânci bătrâneţi. Am îmbătrânit amândoi şi, ce-i drept, mai mult timp ne-am petrecut împreună, decât cu femeile şi treburile statului. Am descoperit deja că treburile statului nu-i nevoie să le conducă cineva. Ele merg singure, aşa cum singure merg demenţa şi barbaria ce ne însoţesc. Are un farmec deosebit haosul. Doar rimele şi istoria merită o oarecare atenţie, dacă tot murim într-o zi. Uneori m-am gândit să-mi smulg şi eu ochii. Poate astfel îmi şopteşte inspiraţia. Poate, fără ochi, voi deveni capabil să ocolesc moartea. Dar cum este să nu fii undeva, cândva? Pentru că eu am fost mereu cândva şi undeva, şi nu pot percepe cum se poate să nu fii. Scribul nu răspunde. Mâna lui dreaptă – că n-a nimerit stângaci – pare a fi de fier. Moartă, neutră, mută. E de mirare cum pot ieşi lucruri atât de vii şi veşnice dintr-o mână atât de moartă.
- Ce-ar fi să-ţi tai eu mâna asta moartă acum, Scribule? - îl întreb.
- Nimic, - zâmbeşte el. Voi scrie cu cealaltă. Fără o mână pot trăi, dar fără scris...
- Şi dacă ţi le tai pe amândouă?
- Înseamnă că va trebui să-mi fac rost de un scrib, căruia să-i dictez.
Sorbim fericiţi din paharele de aur cu vin roşu şi ne vedem de eternitate. Am ajuns exact în ziua de astăzi a istoriei noastre milenare, exact în aceste clipe, şi nu-mi rămâne decât să-i dictez primele fraze. Sună astfel: Dacă victimele noastre n-ar fi ştiut să scrie, nimeni n-ar fi aflat niciodată despre măreţia imperiului. Nici măcar copiii noştri. Înainte de a învăţa să scriem, să descriem, să corectăm, ucideam mai uşor, dormeam mai plăcut după orice baie de sânge (a altora).
[1] Încă nu apăruseră pauzele dintre cuvinte, semnele de punctuaţie etc., dar agramatica era aceeaşi.
[2] De genul: fin - chin; mine - bine; mut – fut, lut, strănut; har – chiar, habar, zadar; mor – dor, clor, zăvor, cotor; carte - parte, moarte; pulă – hulă, bulă, nulă; soţie – sosie, vecie; vastă – nevastă, năpastă; scris - vis, mis, culis; număr - umăr; inspiraţie - respiraţie, felaţie, transpiraţie, creaţie; faimă - spaimă; uitare - salvare; eu - zeu; doliu - orgoliu; iubire - mărire; armată - bucată; sapă - groapă şi multe, chiar multe, altele - n. a.