Dulcea taină a nebuniei

--> 
-->

 

Lopata


Poate oamenii vor învia, cu slăbiciunile lor pre moarte călcând, sau vor putrezi, cu prostia lor pre înţelepciune călcând, dar farmecul oraşului de odinioară, acel parfum inconfundabil al sărăciei cumplite mistuită în frumuseţea jocului fascinant cu Moartea nu va mai adia pe acele meleaguri.
N-are nici de ce.
N-are nici pentru cine.
Acel oraş, minunat de prezenţa lacului în timpul verii şi transcedental de viscole şi ninsori în timpul iernii, în afară de sărăcia cumplită, de frumuseţea gratuită şi de nebunia cu care este înzestrat de altfel fiecare oraş al lumii, mai avea şi un poet nebun.
Oraşul era prea micuţ şi prea închis lumii, ca să aibă doi sau mai mulţi poeţi de genul acesta. Poetul nebun al oraşului era foarte atrăgător, căci nu lăsa să se înţeleagă dacă este mai mult poet sau mai mult nebun, şi nimeni nu mai ţinea minte de când începuse el să înebunească sau să scrie poezii. Trăia la parterul unei clădiri rămase după avântul creator al muncii patriotice, vecin cu hoarda mai mereu absentă a unor ursari, ale căror camere înmiresmau mahalaua cu neîntrecuta voluptate nomadă.
Era un bărbat fără vârstă, fără dinţi, fără prea mult păr pe cap, fără prea mult cap pe umeri, cu un trup foarte drept şi cu umerii parcă disciplinaţi într-un cuier invizibil. Lipsa dinţilor şi obrazul veşnic nebărbierit, dar niciodată păros, îi dădeau aerul unui animal blestemat să încremenească tocmai în clipele în care se grăbea să-şi etaleze performanţele sexuale. Se îmbrăca mereu într-un sacou de stofă pământie, într-o cămaşă cusută probabil imediat după întâia cămaşă a acestei lumi; braţele îi stăteau prea lungi, iar în loc de curea şi de fermoar îşi folosea pentru pantaloni o sârmă tunsă, cum o botezase, deci neghimpată.
Dimineaţa, cu acea dureroasă îngâmfare a nebunilor, cu un zâmbet pierdut şi cu acea strălucire captivantă a poeţilor sărăci şi nu chiar sănătoşi la cap, el trecea prin centrul oraşului, se oprea o clipă în faţa Monumentului Martirilor Neamului, îi saluta respectuos pe cei mai de seamă reprezentanţi în marmură ai lor, pe urmă îşi refăcea pentru a mia oară planul neschimbat al plimbărilor şi însufleţea cu pas încet toate străduţele oraşului. După amiază, se plimba pe malul lacului, sub privirile pline de dulce ironie şi de amară compasiune ale femeilor care se bronzau, sau sub privirile uşor duioase ale turiştilor bătrâni care-şi dezmorţeau oasele sub soare sau care iluminau ritmic plaja gri cu aparatele lor de fotografiat, în timp ce pescăruşii oraşului făceau cercuri şi alte figuri geometrice sub fulgii de zăpadă, înainte să dispară înspre ceruri mai puţin frumoase, dar şi mai puţin plictisitoare.
Poetul se plimba prin amestecătura din ce în ce mai de netălmăcit a anotimpurilor cu privirea pironită pe pământ, fără să salute pe nimeni, fără să fie salutat de nimeni, nici unul dintre ceilalţi orăşeni nu scria poezii, habar n-aveau ce-i aia poezie, credeau că e vorba de simptomul unei morţi care se ocupă exclusiv de nebuni, poetul ştiind poate că oraşul îl surghiunise de mult într-un colţ uitat al memoriei sale carnivore, un colţ în care nici măcar gunoierii nu se apropiau; doar foarte puţini oameni, majoritatea intelectuali beţivani, îl mai pomeneau uneori. Doar copiii, graţie unui ritual descoperit de acei copii care acum erau aproape bătrâni, îl opreau deseori pe stradă şi-l rugau să le recite ceva. Poetul se oprea fără să se uite la ei, se concentra ca şi cum s-ar fi trezit, incredibil de onorat, în faţa unei fiinţe sfinţită de nepăsarea oraşului, îşi mai îndrepta trupul şi aşa foarte drept şi recita. În ultimii treizeci de ani, recita poezioare care făceau parte din volumul său încă nepublicat, intitulat «Eu stau ca iarba, ei stau ca secera». Recitând, acea lipsă de dinţi, ca un soi de dor neastâmpărat al fălcilor, îl făcea să pară că mestecă ceva. De fapt, nimeni nu ştia cu ce se hrănea acest poet nebun sau nebun poet. Se zvonea că străbunicii îi lăsaseră ca moştenire o bucată de pământ, o livadă cu viţă-de-vie şi cu meri, în spatele băilor publice, vis a vis de stadion, dar nebunul, fiind singurul şi cel de pe urmă copil al unei familii neînsemnate şi aproape stinsă, nemaiavând cu cine să împartă bucata aceea de pământ, a dat-o uitării. Astfel pomii s-au uscat, roşi de viermi, strugurii au fost măcinaţi de boala numită cenuşă, iar cuplurile fără voie şi fără adăpost ale oraşului au preschimbat acea grădină mică şi dată uitării într-un fel de bordel sub cerul liber.
Poetul devenise astfel, fără ştirea şi fără consimţământul lui, proprietarul unui bordel care îşi mărturisea mai mult decât jumătatea păcatelor direct sub privirea cerului, deci un bordel ceva mai mult decât pe jumătate iertat.
Imediat după ce-şi termina versurile, zâmbind trist cu mulţumirea sau batjocura nemărturisită a copiilor, poetul mergea mai departe şi se oprea în vârful unui deal din împrejurimile estice ale orăşului. Din acel vârf privat de priviri curioase şi bârfe provinciale, deasupra lacului ce răspândea o lumină diafană, sau sub ploaia cristalină a ninsorilor, poetul nebun se descălţa, îşi scotea la lumină piciorul drept, îşi scotea ciorapul său de lână care semăna cu un coif de călău şi-şi trata prin aşteptare sub soare - de câte ori era soare - o rană albăstruie de provenienţă necunoscută.
Aşteptând, îi plăcea să rostească încet:
- Da. Vă temeţi de nişte boli care pot aduce moartea şi vă rugaţi să nu muriţi. Ce veţi face, vă rog, atunci când vor veni bolile după care veţi implora moartea şi ea nu va veni să vă ia?!
În timp ce repeta aceste propoziţii care nu aveau cum să dea la o parte fumul gros înălţat din mirodeniile nepăsării oraşului, îşi desăvârşea poeziile sale deocamdată nepublicate, pe cele nescrise, precum şi poezioarele pe care le recita copilaşilor.
Adevărul este că poeziile sale mai sus pomenite, le putea compune orice beţiv sau amator incult proaspăt îndrăgostit şi care-şi făcea veacul prin cârciumile oraşului, dar nici unul dintre aceşti rivali prin excelenţă nu era nebun ca poetul nebun, şi acesta din urmă nu se temea de nici un rival, fie el şi mai nebun sau altfel de nebun.
În tăcerile sale însă, în mod absolut, poetul nebun nu putea să aibă nici un rival.
Ani de-a rândul, orăşenii îşi bătuseră joc de el şi făcuseră din poetul nebun modelul dobitocului nepericulos care vieţuieşte înlăuntrul nebuniei sale, fiind înlănţuit de convingerea că ştie din rădăcini toate murdăriile lumii noastre înţelepte, dobitoc ce rămâne astfel o victimă comică a tuturor lumilor posibile. Unii spuneau că la început, pe vremea când era lupul fată mare sau străbunica căţel sau ceva asemănător, el nu fusese nici poet şi nici nebun. Fusese doar un simplu, chipeş, timid flăcău ce s-a îndrăgostit lulea de o fată cam ca el, reuşind chiar să se însoare cu ea. Fata fusese frumoasă şi foarte cuminte, poate chiar mai cuminte decât ar fi trebuit, şi de aceea, probabil, în orele înflăcărate şi ameţitoare ale primei nopţi de miere, viitorul poet şi nebun, o muşcase fără să vrea undeva pe gât. Proaspăta mireasă, rănită, îngrozită de acea străduinţă disperată de a-i lipi o limbă inexprimabilului, o luase la fugă înspre casa-i bătrânească, plângând şi blestemând cu voce tare. Acasă la ea, făcând cunoştinţă cu dovada vineţie a inexprimabilului - semnul semăna perfect cu un ceas de buzunar - tata şi fraţii miresei îşi dăduseră seama că mirelui îi bătuse ceasul şi porniseră în căutarea bestiei.
- Vasăzică eşti un soi de câine, căcănarule! - strigară răzbunătorii când puseseră mâinile pe bestie.
Şi i-au tras o bătaie epocală, o bătaie din acelea care te pot înzestra cu harul vorbirii în limbi.
Alţii spuneau însă, că poetul se descoperise poet din cu totul alte cauze, mult mai banale, cum ar fi de pildă plictisul profund, certurile repetate cu vecinii, lărgirea găurii de ozon, falimentul fabricii de mobilă, stricarea vinului în butoaie, moartea cutărui conducător sau a cutărei prinţese a modei, vânzarea făţişă a unor bucăţi din ţara strămoşilor etc.
Multe ierni după bătaia ceasului, deja devenită mit la balamucul oficial al oraşului, poetul apăru pe străzile întortocheate ţinând în mâini o lopată. Recitase deja pentru copiii din vremea războaielor mondiale, pentru pionieri şi democraţi, pentru eroi, eroine, veterani şi viteji, pentru giuvaeruri şi rahaţi; vremuri noi şi oarecum mai înţelegătoare, mai omeneşti, se pogorâseră pe oraş.
Văzându-l cu lopata în mână, cu toţii, conform vechiului ritual, şi-au bătut joc de el. Au zis că s-a apucat de magie neagră, albă sau gri, că pornise să reclădească oraşul de odinioară, să construiască vilele interbelice, rase de mult de pe faţa memoriei; au zis că începuse să lucreze pământul deşertuos al bordelului mai mult decât pe jumătate iertat, moştenit de la străbuni; au zis că vede în lopată o cruce, un schelet sfânt al vreunuia dintre sfinţii înlăturaţi, o armă de apărare, un medicament ocult de vindecare, o iubită bună de muşcare etc, etc.
Cu lopata în mână, nu şi-a întrerupt spectacolele poetice, nici plimbările zilnice, nici tratamentul rănii albăstrui de provenienţă necunoscută. La un moment dat, orăşenii s-au convins că poetul nebun era mai mult nebun decât poet şi că nu era un nebun simplu, ci un “poet nebun cu lopata”. Memoria oraşului a început să pălească în felul ei, a început să-l conceapă altfel, nedespărţit de enigmatica-i lopată.
Tocmai din acest moment, poetul n-a mai fost văzut în oraş.
A dispărut, determinându-i pe conorăşeni să se mai gândească şi la el, la început mai neglijent, ca să se afle în treabă, cu o uşoară ironie duioasă, cât poate fi uşoară şi duioasă ironia oamenilor cărora moartea nu prea mai are ce să le răpească, iar pe urmă: cu acea curiozitate corozivă a amărâţilor care-şi reglează buna părere despre propria lor soartă delectându-se cu amânuntele cutremurătoare ale celor năpăstuiţi. Ursarii, abia ajunşi în oraş, îmbătaţi de păreau o legiune de şaşii, într-unul dintre nenumăratele lor popasuri, i-au spart uşa apartamentului că să-i ceară nişte usturoi sau ţuică bătrână sau alcool alimentar, dar nu l-au găsit. Ca să-l scoată din beciul fricii, i-au convertit pe urşi în câini de grăniceri, dar adulmecarea câinilor fusese deja paralizată de aburii beţiei. L-au căutat, totuşi, în stilul lor de şaşii vremelnici, adică lovindu-se unul de altul, de uşi, de pereţi, de pomi, rostogolindu-se peste scări şi urşi sau câini, nu contează, pe urmă s-au lăsat de cercetări. Alţi vecini l-au căutat prin toate colţurile oraşului, pe marginea lacului, la cimitir, la balamuc, la pârnaie, la toate târfele renumite, prin apele gri ale lacului, aşteptând din clipă în clipă să-i zărească hoitul devorat de peşti, în zadar. A trebuit să mai treacă încă două săptămâni de zile, două din săptămânile minunate ale oraşului cu “poet nebun cu lopata” şi care de două săptămâni n-avea de cine să-şi bată joc pe gratis, până când cadavrul mult aşteptat a fost găsit.
Timp de trei luni, câte puţin în fiecare amurg, cu neînfricata lui lopată, poetul săpase o groapă la un colţ mai puţin bătut al bordelului moştenit din strămoşi. Într-o seară de toamnă, mai exact pe la mijlocul lui octombrie, tăcut şi profitând de lipsa cuplurilor interzise şi lipsite de adăpost, poetul intrase în groapa săpată timp de trei luni de zile şi se învelise - nimeni nu poate spune cum - cu pământul moştenit şi pe care nu avusese cu cine să-l împartă. Nici un cuplu nu suflase o vorbă în legătură cu acea groapă care se adâncea încet în fiecare amurg; unii chiar se ascunseseră acolo de câte ori trecea vreo patrulă de poliţie. Şi era destul de greu, după decesul poetului nebun cu lopata, ca orăşenii să înţeleagă cum reuşise mortul să se învelească cu pământ aproape tot atât de bine cum l-ar fi învelit un gropar de meserie sau orice alt om viu.
Orăşenii au aşteptat după aceea ca poetul să le fi lăsat vreun semn zguduitor, de geniu înţeles cu întârzere, vreun manuscris nemuritor, vreun semn care să-i ajute să se gândească la el în deplină sfântă stimă cu moartea marilor artişti sau eroi, vreun semn care să-i ajute să treacă mai uşor peste remuşcările neaşteptate şi nemiloase ale conştiinţei. De fapt, ei aceasta aşteptaseră o viaţă întreagă: un semn ca să-l venereze, să-l ridice în slăvi. Dar poetul nu lăsase nici un semn în afara lopeţii. O lopată înfiptă la pământ, lângă groapă, ca o palmă firavă şi ofilită a unui rămas bun care-şi evapora comentariile.

-->

 

 

Sărbătoare cu raci prăjiţi


Doctorul, om de o rară nobleţe sufletească şi de o stranie formă trupească, îl conduse pe preot spre masa festivă. Preotul se mişcă încet, greoi şi măreţ ca un clopot. Pentru cine bate preotul, m-am întrebat.
Doctorul înlătură cu delicateţe câţiva bătrâni încremeniţi în uimirea oamenilor simpli care nu se aşteptau la o asemenea solemnitate şi îl rugă pe preot să binecuvânteze masa festivă.
Era o masă uriaşă, imperială, dar prea moartă fără strălucirea nevăzută a binecuvântării care preschimbă, fie şi parţial, bunătăţile cereşti în gustări pământeşti.
Preotul îşi închise ochii, îşi împreună palmele groase şi roşcate, se concentră cât ai clipi din ochi şi binecuvântă masa asta simplă şi-I mulţumi Domnului pentru belşugul adus pe această masă festivă.
Masa vâslea sub scânteile palide ale lumânărilor; era plină cu raci prăjiţi.
Părea a fi mai degrabă o masă unde se desăvârşesc planurile de război, racii semănând cu nişte soldăţei de fier.
Erau aşa de mulţi şi atât de prăjiţi, încât păreau vii, de o încăpăţânare aproape geologică.
Binecuvântează, Doamne, masa oamenilor veşnic îndrăgostiţi de pămantul strămoşilor lor, masa cu raci din aceia pe care visatu-i-a Pavel, robul tău convertit la ales al tău, şi binecuvântează adunarea asta umilă şi săracă, Tu care citeşti gândurile cele mai ascunse ale muritorilor.
Vechiul obicei răsăritean de a posti înaintea oricărei întruniri în care se va şi mânca pe gratis, prelungi binecuvântarea; ea fu mai lungă decât visul de a fi potolită, al foamei, şi foamea se stinse încet în acea amărăciune deosebită a posturilor obligatorii, produse ale celui mai nemilos bun simţ posibil.
Tenul de ardei iute al preotului, vocea - somniferă în suprasexualitatea ei - şi gesturile mai mult decât comune potoliră şi cele mai neînsufleţite gânduri înfometate.
De fapt, precum scria şi pe afiş, nu ne adunasem să mâncăm, ci să ne scoatem dorul.
Bătrânii se împrăştiară prin colţurile sălii, înotând în gândurile lor asfinţite, îmbrăcaţi în fermecătoarele costume de odinioară, pe care, fiindcă moartea tot întârzia, le scoseseră din dulapuri cu speranţa copilăroasă de a nu le mai închide.
Doctorul, poreclit şi "Maestrul ferparelor" nu ştiu cum se apropie de mine şi spuse că vede moartea în fiecare gest al lor, în fiecare expresie. E oarecum dureros pentru mine, adăugă, dar nu pot să scap de intuiţia asta. Imediat după ce ne-am adunat undeva, simt cine e la rând să moară şi imediat îmi vin cuvintele cu care-l voi petrece la cimitir. Deseori m-am trezit şi după miezul nopţii să scriu. Nu se exclude aici întunecata plăcere că deocamdată nu mi-au venit cuvintele cu care mă voi petrece pe mine însumi. Ha-ha-ha.
- E bolnav omul acesta - îmi şopti Blerta.
- De ce?
- Nu ştiu… Are ceva de un copil care îmbătrâneşte fără a trece prin maturitate. Are un cap prea mare, umeri înguşti, închişi ca o scoică, iar zâmbetul lui mă sperie.
- Aşa stă scris să se sperie femeile ca tine.
O doamnă grasă, cea mai bizară replică feminină a preotului, veni spre noi ca să ciocnească paharele, bineînţeles în cinstea Doctorului, şi se uită la Blerta cu nişte ochi aidoma ouălelor sparte. Am fost mai frumoasă ca ea, îmi şopti. Dacă tu ai fi fost afemeiat pe vremea când eu eram mai frumoasă ca ea, cu siguranţă ţi-ai fi pierdut minţile după mine. Fără îndoială, îi şoptii eu. Trebuie să stăm neapărat de vorbă, îmi şopti ea. Neapărat! Am auzit că eşti scriitor notoriu, cu nu ştiu câte premii internaţionale, şi n-am linişte până nu stăm de vorbă.
Blerta se îndreptă încet spre masa festivă cu raci prăjiţi.
Doamna grasă si cu ochi sparţi îmi, suflă împreună cu mireasma romului contrafăcut o frază zguduitoare: "Trebuie să afli orice despre viaţa mea intimă şi s-o scrii cum ştii doar tu, căci trebuie să faci şi tu ceva în viaţa asta!"
Trăisem într-adevăr degeaba.
Dar mai bine niciodată decât târziu, adică: mai bine târziu decât niciodată.
O viaţă ieşită din comun, îmi şopti ea, cu iubiri înflăcărate, cu despărţiri dureroase, cu suferinţe de ordin politic şi totalitarist, chestii d-astea. Trebuie să faci şi tu ceva în viaţa asta, nu? Sigur, doamnă. Şi ca să vezi ce final fascinant ţi-e sortit cam pe la sfârşitul vieţii mele! După o aşa neîntrecută frumuseţe, au venit zile când nimeni nu se gândeşte nici măcar să mă violeze. Cum de nu mă violează nimeni pe mine, dragă geniule?
Da, doamnă, e de neconceput.
Aşa e. De neconceput. Cu fraza asta trebuie să-nchei romanul dedicat vieţii mele. Cu tirada asta.
- Un bătrân îmi face avansuri - îmi şopti Blerta cam speriată.
- Doar nu te mănâncă - îi spusei. Stai liniştită.
- E foarte simpatic - continuă ea. Numai că are mâinile cam lungi.
- Mă bucur. Să i le scurteze Dumnezeu, că de i le-aş scurta eu, nu-i mai cresc la loc.
- Chiar te bucuri?
O doamnă uscată, pe care puteai s-o vezi şi doar cu un singur ochi, se apropie de mine şi ridică un deget filosofic şi strâmb precum devierea din credinţă. Mă bucur c-aţi auzit de mine, îmi spuse. Opera mea este de mult celebră şi elogios apreciată, dar sunt într-adevăr fericită că şi-a croit drum şi spre sufletele tinerilor ca dumneata. Nu mi-o lua în nume de rău, dar am pictat din tot sufletul. Am pictat de când habar n-aveam că există şi culorile, până acum, când nu văd lumea decât în alb şi negru. Tatăl meu a fost un mare negustor venit din Revelado. S-a stins din viaţă copleşit de dorul obârşiei sale. Cu acest dor m-am hrănit de foarte mică, şi cu această hrană îmi voi da sufletul. Este o viaţă-ntreagă de povestit, şi nu vreau să vă răpesc din timp. V-am citit şi-mi plac scrierile Dumneavoastră. Sunteţi cam colţos, cam macabru, dar merge. Oricine este cam morbid în viaţa asta, nu? Ca doamna L., de pildă, care de mult se miră cum de n-o violează nimeni. Ce chestie?! Dânsa nu-şi dă seama că vremurile s-au schimbat şi împreună cu ele şi violatorii.
- E o seară ciudată - reveni Blerta. E chiar o seară minunată.
Noi trebuie să stăm neapărat de vorbă, îmi şopti doamna pictoriţă. Fără a exagera rolul meu în bunăstarea de azi a minorităţilor naţionale ale Europei, pot să-ţi mărturisesc că sunt o comoară vie. Cam toţi interbelicii au fost înnebuniţi de farmecul meu cu totul ieşit din comun, ai ce scrie. Dacă cumva eşti interesat să scrii ceva despre viaţa intimă a interbelicilor, chiar te rog să apelezi la mine. Îţi voi oferi orice informaţie inedită şi preţioasă.
Era o seară mai puţin obişnuită.
Nimeni nu se atinsese deocamdată de racii prăjiţi veniţi de foarte departe, doar preotul mesteca ceva gros şi încăpăţânat. Mă uitam la Blerta mea, îmbrăcată în rochia neagră de seară, înaltă, delicată, o vedenie luminoasă printre atâţia bătrâni fermecători şi vorbăreţi, şi-mi spuneam că totuşi îi iubeam pe toţi, deşi îşi uitaseră limba şi trebuia să-i cunosc printr-o altă limbă; îi iubeam chiar fără să vreau, fără să pricep de ce.
Fusesem invitaţi aici de un prieten care se ocupa în fiecare lună de aprovizionarea cu mâncăruri şi băuturi a Fundaţiei "Revelado" şi încă nu făcusem cunoştinţă cu toate somităţile prezente la cină.
Era aprilie, inima unei primăveri sângerânde, cu dimineţi sufocate lent de voluptatea fără răspuns a florilor exotice; eu şi Blerta eram proaspeţi îndrăgostiţi şi fericiţi, în vârtejul ameţitor al acelei luni de miere care de obicei se încheie cu o nesfârşită viaţă de fiere.
- Am aflat că fundaţia este condusă de domnul Doctor - îmi şopti Blerta.
- Am aflat că dânsul este şi maestrul ferparelor.
- Nu înţeleg.
- Fiindcă n-ai mâncat raci prăjiţi cât trebuie…
Doctorul veni spre mine cu un zâmbet impenetrabil de om al cărei faţă fără ochelari arată cu totul altfel decât cea cu ochelari. Purta nişte ochelari groşi - două funduri de borcane, şi nu îţi era greu să crezi că vede în (şi din) câteva timpuri în acelaşi timp. Capul prea mare pentru timiditatea umerilor neîmpliniţi, palmele palide şi transpirate, buzele limitate de două punctuleţe albe de salivă bârfitoare: toate umil supuse acelui zâmbet impenetrabil de om fără pământ stabil, deci: cu stăpâni nenumăraţi. Îi vibra în gesturi acea agitaţie îndelung prelucrată şi fină, proprie mitocanilor care au reuşit să pară timp de câteva decenii ceea ce nu sunt şi nu vor fi poate decât după moarte; dubios de politicos, trăda de bună voie un servilism aproape planetar şi tăcerea aceea a răzbunării feroce care stă la pândă, înfometată. Sau, cum se zice: era leu în faţa şobolanului şi şobolan în faţa tunului.
Sper să vă simţiţi bine în sânul nostru, îmi spuse.
(Sper să nu insistaţi să ne daţi şi ţâţă).
Foarte bine.
După cum observaţi, oamenii sunt simpli şi dedicaţi întru totul cauzei noastre. Sunt vechi emigranţi, veniţi de foarte departe, şi timp de o viaţă sunt mistuiţi de dorul de casă. Unii dintre ei nici măcar n-au fost vreodată la Revelado, dar abia aşteaptă să-şi viziteze pământul strămoşilor. Cinci patroni de firme mari se ocupă de finanţarea acestei excursii istorice, şi până la urmă credem că vom reuşi să ajungem acolo.
Să dea Dumnezeu, spusei.
Uneori sunt foarte trist, pricepeţi, îmi şopti Doctorul. Unii dintre ei sunt foarte înaintaţi în vârsta, cu un picior în mormânt cum s-ar zice, (iar cu un singur picior nu pot călători ca lumea, adăugai) şi eu am deja pregătite vreo zece ferpare. E dureros.
- De ce nu le adunaţi într-un volum împreună cu cele scrise mai înainte?
Tăcu.
Când îşi dădu seama că nu-mi băteam joc - şi aceasta o înţelese doar fiindcă visa de mult la un volum cu ferpare din viaţa comunităţii - aproape ţipă:
- Ce idee, domnule compatriot! Permiteţi-mi s-o consider genială!
- Cu plăcere - spusei. Am şi eu ieşirile mele.
- Îmi vine să cred că va avea un succes uriaş.
- Sunt convins. Mai ales când vede omul ce surogate şi maculatură au invadat librăriile…
- Aşa e. Cultura a decăzut mult. Oamenii se gândesc doar la sex şi la bani.
- O să se răcească racii.
- Îi vom încălzi din nou. Vroiam să vă spun că voi face tot ce-mi stă în putinţă ca să adun toate ferparele vieţii mele într-un volum. Vă promit. Dacă stai şi te gândeşti bine, le am aproape gata. Doamne, Dumnezeule: acum doi ani, am adunat unele dintre ele, ca şi cum aş fi presimţit că-ntr-o zi le voi publica…
- Viaţa e plină cu astfel de minuni mărunte. Celor care n-au murit încă, le va fi mult mai uşor să se prăpădească după ce vor ceti cât de frumos aţi scris despre ceilalţi, şi vor face poate chiar sacrificii ca să merite un ferpar de la D-voastră.
- Mai ales când te gândeşti că pe mulţi dintre ei, poate numai dorinţa de a ajunge la Revelado îi mai ţine în viaţa. Uitaţi-vă cu ce poftă mănâncă racii veniţi din patrie!
- Aşa cum ne vine să mâncăm femeile iubite.
- Ha-ha-ha, exact, exact… Dar la vreun titlu v-aţi gândit cumva?
- Nu e chiar complicat – spusei. Cum vi se pare, de pildă, “Morţi care au fost”? Sau “Moartea bună şi locul ei în economia de piaţă”? Sau poate “Cum să mori împăcat”?
- Sună interesant...
Da’ cum de nu mă violează pe mine nimeni, domnilor?! Asta e enigma vieţii mele. Tu, draga mea, trebuie sa faci un tablou măreţ dedicat acestei enigme, nu? Trebuie sa faci şi tu ceva în viaţa asta.
Dincolo de lumânările mesei se înălţa o fereastră mare. Perdelele erau de mătase albă, consistent găurite de prost gustul rataţilor deşteptaţi după căderea zidului Berlinului, găuri ce imitau o ninsoare lacrimogenă căzută în vreunul dintre Crăciunurile occidentale, pe când afară, aprilie se pogora pe pământ cu o ninsoare vie, mută, un fel de resemnare a iernii, în toată sfânta strălucire a golului din stomacurile noastre.
Doctorul se zbătea să fie cât mai uimit şi cât mai copilăreşte fericit de fericirea bătrânilor.
Simţeam cum respiră extaziat, dar cu zâmbetul necruţător al unui filozof îmbălsămat.
Preotul tot mestecă, fiind în deplin post mesianic.
Veni spre noi un băiat parcă turnat în ceară, tuns scurt, cu ochi de un albastru televiziv, în costum negru, misionar îndepărtat, fără a cărui oratorie Dumnezeu poate s-ar fi sinucis.
Sunteţi trişti, domnilor, ne spuse.
Era greu să deosebeşti tonul unei întrebări ce se dorea cât mai confidenţială de siguranţa unui om care îţi poate citi chiar şi scrisoarea pe care încă n-ai scris-o. Dar nu mai fiţi trişti, căci Dumnezeu vă iubeşte. Da? Da. N-aveţi habar cât vă iubeşte. Dumnezeu vă iubeşte mult. Vă iubeşte mai mult decât vă aşteptaţi voi. Dumnezeu e mare şi iubitor. Dumnezeu e mare şi iertător. Dumnezeu e cel care ne iartă păcatele, dar voi trebuie să vă căiţi sincer şi să nu mai păcătuiţi. Da? S-a făcut, părinte! Vă mulţumesc, mulţumi Doctorul. Să vă fac cunoştinţă. Dânsul este misionarul Bisericii Sfinţilor Zilelor Noastre de Apoi. Se află de trei ani la noi cu misiune şi participă cu regularitate la toate adunările fundaţiei. A întors foarte mulţi rătăciţi din căile necuratului. Şi pe noi ne-a ajutat foarte mult.
Dumnezeu ne-a ajutat, insistă misionarul.
Preotul se uita la noi, mestecând probabil păcatele noastre fără-de-voie.
Misionarul era un băiat tuns scurt, foarte înalt, foarte curat. Se uita la tine cu o naivitate aşa de seducătoare, de îţi venea sa-i tragi un pumn gratuit în gură numai ca să te ierte.
- E fermecător misionarul acesta - îmi spuse Blerta.
- Dar s-a încălzit mult; trebuie scos din priză.
- Nu fi cinic acum.
Melodia de la casetofon, solemna şi în deplină armonie cu stingerea lumânărilor, anunţă întreruperea discuţiilor.
Mirosul de usturoi experimentat al doamnei neviolate se apropie de noi şi spuse că trăim nişte clipe cu adevărat istorice.
Blerta îmi mărturisi ca nu trăise niciodată astfel de clipe: trăise doar clipe fericite, grele, murdare, neutre, amestecate sau fără rost.
Am tăcut şi noi sub tensiunea istorică a acelor clipe.
Pe peretele stâng al sălii, apăru pe neaşteptate un pătrat alb, ciupit de muşte negre, apoi un castel blocă cerul de pânză, pe cănd vocea mieroasă a Doctorului ne înştiinţă că ne aflam în faţa celui mai faimos castel balcanic, scut străvechi al Europei în faţa invaziei otomane.
Era un castel străvechi, glorios, în ale cărui temelii nu numai că se zidise o femeie superbă, ci şi-şi sfărâmaseră capetele toţi cotropitorii patriei de baştină.
De la castel am trecut la o biserică străveche, împrejmuită de chiparoşi. Era o biserică minunată, plină de icoane rare, făcătoare de minuni, pe care turiştii şi miliardarii din străinătate vroiau să le cumpere cu orice preţ, dar istoria glorioasă din Revelado nu le vindea. Dragi mei, spuse Doctorul, istoria este mai deşteaptă decât credem noi. Ea nu iartă, nu fură, nu se compromite. Uitaţi-vă la acest oraş de piatră. Se pare că viaţa în el nu există, că murit-a sub scoarţa pietrei, dar nu-i adevărat.
Revelado trăieşte, chiar dacă oraşele-i sunt construite în piatră, în chirpici, în lemn, sau în gând.
Revelado reprezintă o enigmă a lumii contemporane, nu numai prin poziţia sa geografică şi politică, ci şi prin trăsăturile caracterului poporului sau. Avem de a face cu un popor străvechi şi împlinit, care vorbeşte o limbă străveche şi foarte deosebită, popor ce nu s-a asimilat timp de sute de războaie, oşti, ocupanţi, bătălii civile, greutăţi de ordin social, material, spiritual.
Pe pânză apăru un parc.
Uitaţi-vă ce pomi cresc în Revelado, comentă Doctorul.
Nişte pomi cu totul ieşiţi din comun. Trebuie sa acceptăm că şi războaiele, fără voie, au jucat un rol important în creşterea prestigiului acestei ţari. Au venit latinii - au sădit câte ceva. Au venit osmanlâii - au sădit câte altceva. Vorba lui Dumnezeu: tot răul spre bine.
Simţii cum Blerta plânge în tăcere.
O sărutai pe frunte.
Plânse mai grav.
Strămoşii noştri au fost obligaţi de vicisitudinile istoriei ca să părăsească acest pământ de vis. Au venit aici, si au găsit linişte şi ospitalitate, pace şi dragă inimă, iar noi suntem recunoscători la toata lumea. Vedem acum un drum care trece printr-una din pădurile magice ale ţării noastre de origine. Acolo se găsesc multe păduri. Natura nu s-a gândit să se răzbune pe oameni, căci purtarea oamenilor a fost pe măsura aşteptărilor naturii.
Uitaţi-vă ce splendoare! Ce păduri imense, ce verdeaţă, ce lacuri alpine! Pini, stejari, piersici, rodii, munţi înzăpeziţi, cartofi, cer dumnezeiesc, capre deştepte, păstori înţelepţi, costume populare de o frumuseţe de-a dreptul răpitoare. Printre munţi, se găsesc castele şi cetăţi, în care zac documente istorice de o valoare fără pereche. Zac poeme epice, folclorice şi lirice, pe care alte popoare le-ar invidia pe bună dreptate. Bisericile şi geamiile arată ca nişte degete nonconformiste.
Oraşele sunt mici şi fascinante.
Imediat după ce ai trecut pragul unui oraş, cum se află că vii de departe şi cine eşti, toată lumea te-nconjoară cu multă înţelegere şi iubire, te invită la o cafea, la o ciorbă de burtă, la o discuţie de duh, şi nu te lasă să plăteşti. Oamenii chiar se supără dacă încerci să faci cinste. Sunt nişte oameni frumoşi, calmi, de o rară nobleţe sufletească şi de un sânge ales, pe care nici o alchimie a necuratului n-a reuşit să-l tulbure.
Apăru harta ţării Revelado.
Tăiată de văi ciudate, de munţi cenuşii, de fluvii, prăpăstii şi pârâiaşe; cìle ferate şi podurile parcă erau nişte zăvoare.
Am o colecţie întreagă cu tablouri din Revelado, îmi şopti pictoriţa. Aţi fost vreodată acolo, doamnă? Nu, dar ştiu pe dinafară cum e. E minunat. Colecţia mea a fost ridicată în slăvi de nenumărate personalităţi artistice; am să vă aduc şi revista unde s-a scris despre asta.
Să punem nişte muzică patriotică, strigă o voce.
Fără muzică, peisajele sunt cam palide, nu?
Aveţi dreptate, doamnă, sărut mâna, răspunse Doctorul.
Cineva puse o casetă cu muzică populară din Revelado.
Era cam strâns aerul sălii (al călătoriei), ameninţat sufleteşte de atâta dor ce se evapora din trupuri în formă de oftat.
Pe aici vom trece, dragii mei, spuse Doctorul.
Era o stradă gri. Împrejur: numai stâncă şi trunchiuri groase.
O cioara zbura în orizont.
E vultur, îmi şopti pictoriţa. Uitaţi-vă ce vultur cuceritor! Ăştia se pogoară pe pământ precum nişte săgeţi, pun ciocul pe vreo oaie şi-o sfârtecă înălţându-se spre vârfurile munţilor. Ăsta zic şi eu mascul.
Mi-e cam frig, zise Blerta.
Mai rabdă.
Drumul şerpui spre un tunel.
Sala se scufundă în tunel.
Întuneric. Mistuit de parfumuri cumpărate cu cel puţin zece ani în urmă.
Soare.
Orbitor.
Uitaţi-vă ce soare, doamnelor şi domnilor! Lumina lui este o reală binecuvântare, fără să vorbim de binefacerile asupra tenului feminin. Din cauza lui, femeile curajoase şi superbe din Revelado, poartă-n sânge o puritate absolută, sunt cuminţi întocmai cum visează un bărbat care se respectă; şi dispun de o pasiune covârşitoare în iubire. Dacă o femeie din Revelado te va iubi, nimeni altcineva nu va mai reuşi să te cucerească.
Deci, să ne rugăm ca una din ele să ne iubească, şopti o voce masculină, ca să nu devenim homosexuali!
Câteva râsete slabe.
Linişte, vă rog, rugă Doctorul. Am ajuns la mare.
Am ajuns la mare-e-e!
Nu-mi vine să cred că afară ninge, îmi şopti Blerta. Aş fi vrut să fim la hotel, în camera noastră, şi să facem dragoste. O să ajungem şi acolo. Te doresc mult, te iubesc mult. Si eu. Marea acolo nu e poluată, e plină de peşti şi de animale marine care de mult au dispărut de pe piaţa europeană. Acolo ozonul n-are gaură ca în restul lumii. Iodul te vindecă de orice boală, în afara Sidei şi bătrâneţii, bineînţeles, (Dar de exil te vindecă, întrebă un bătrân bărbos), iar asfinţitul e de o frumuseţe de-a dreptul cumplită.
Am mai străbătut o porţiune întunecată de drum.
Apăru malul mării, cenuşiu, cu o nuanţă de miere, câteva cupluri se topeau în orizont. Navele erau oprite, parcă ruginite, valurile şi spuma ştergând urmele îndrăgostiţilor.
O, farmec nemuritor al chestiunilor filmate, şovăi un bătrân. Chiar că-n astfel de clipe istorice omul are nevoie de o inimă de lemn.
Aerul deveni fierbinte.
Feţele spectatorilor erau slab luminate, încremenite, uimite. Vârsta dispăruse de pe acele priviri, copilărindu-se brusc sub greutatea dorului.
Tăcere.
- Vai! - oftă o doamnă.
La acest hotel ne vom odihni, spuse Doctorul.
Un sunet abia auzibil de uşurare.
Ne putem descărca de emoţii şi de bagaje. Este aprilie, primăvară, nici prea frig, nici prea cald, o perioadă fericită chiar şi pentru cei mai sceptici dintre noi. Odihniţi-vă, dragii mei, am ajuns.
Barul hotelului era gol.
Chelneriţele, în nişte salopete albe, stăteau de vorbă cu portarul. Portarul era un bătrânel scund şi bărbierit la sânge, fost participant la războiul mondial anterior.
La mese era loc pentru toată lumea, fotoliile arătau ca nişte urşi îmblânziţi de prea multă plictiseală.
Poftiţi, ne invită o chelneriţă blondă.
Nu intră nimeni.
Chelneriţa zâmbi cu expresia omului simplu care-i prins pe neaşteptate în chestiile astea cu televiziune, reclame, faimă. Musafirul invizibil intră într-un culoar. Era un culoar cafeniu şi mut. O femeie se uită la el uimită. Zâmbi şi ea. Invizibilul tăcu în continuare. Era de un farmec irezistibil, căci toate drumurile, toate uşile, toate feţele, toate gurile se deschideau în faţa lui.
O cameră pentru voi, spuse Doctorul.
Are cadă, dom' Doctor?
Are duş, cadă, prosoape şi săpun de toaletă. Are fereastră şi balcon, o cutie de şah şi de table, precum şi o minge de fotbal. Camera mai are şi multă linişte, şi e vizitată de primele raze neprihănite ale zorilor de zi, plus micul dejun care este servit în cameră, la comanda noastră.
Nu mai plânge, îi spusei Blertei. Când tu plângi, mă doare că de mult nu mai pot plânge.
Iartă-mă, iubitule.
Nu vreau să mă simt impotent nici măcar în domeniul plânsului, adăugai.
Suntem la Revelado, dragii mei!
Suntem chiar la Revelado. Fiecare-şi poate face de cap, poate merge unde vrea, poate vizita orice doreşte, ce mai!? Eu mă duc la Galeria Naţională de Artă, zise pictoriţa. Vine cineva cu mine? Vin eu, răspunse un domn. De mult nu mai ştiu cum arată un tablou pictat la Revelado. Data trecută, galeria era în renovare.
Eu mă duc la cimitirul musulman, zise doamna neviolată. Străbunicii părinţilor mei zac acolo, şi vreau să depun o coroană de flori, căci au fost mari patrioţi, Dumnezeu să-I aibă în pază; sper să nu coste coroanele ca aci.
În general, spuse un domn răguşit din întuneric, oamenii care au trăit acum o sută cincizeci de ani sunt mari patrioţi.
Trei domni s-au dus la stadion.
Un ofiţer ieşit la pensie a fost vrăjit de bunkerele faimoase din Revelado; trei doamne au stat la bar să bea o cafea din acelea renumite; un diabetic s-a hotărât totuşi să spargă gheaţa cu un parfait marca “Revelado”; doi medici plecat-au spre o crescătorie de păsări (nu de pradă, n. n.); sala se pustii în trei minute.
Dar noi unde ne ducem, îmi şopti Blerta mea, şi mă cutremură spaima ei nemaiîntâlnită: ziceai că într-adevăr nu ştia încotro s-o luăm.
- Noi vom pleca în străinătate - îi spusei.
Vreţi cumva sa vă cununăm, se auzi vocea tămâioasă a preotului.
Dumnezeu vă iubeşte, se apropie şi misionarul: nu e nimic rău dacă v-aţi căsători astăzi.
S-a mai întâmplat, întrebai.
Cum să nu: în fiecare luna.
Cineva se duse la masa cu raci prăjiţi, unde racii vegheau muţi şi supuşi ca nişte figuri de şah.
Erau raci veniţi de foarte departe.
Ne-am dus la Revelado, dar racii prăjiţi i-am lăsat aci. Dar vom prinde alţi raci, la momentul şi la locul potrivit. Şi îi vom prăji acolo. Şi s-au cununat în prezenţa atâtor raci prăjiţi, în toiul sărbătorii; s-au cununat într-o a treia limbă. N-aveau nimic din patrie, decât pe ei înşişi şi pe raci (prăjeala era tot străină). Apoi racii au fost mâncaţi de participanţii la sărbătoare, şi ei au rămas singuri. Era suficient? Erau raci foarte mici, şi nimeni nu se gândea încă la aşteptarea lor de a fi ciopârţiţi, înghiţiţi, digeraţi, căci toată lumea îşi vizita ţara străbunilor.
Am găsit o scoică, strigă o doamnă de la malul mării. O scoică minunată, vă rog aprindeţi o lumânare, că nu văd. Vreau să văd dacă are vreo perlă. Scoicile din Revelado sunt toate pline cu perle, o linişti Doctorul. Doamne ajută, spuse doamna invizibilă. Dacă găsesc vreo perlă, o voi vinde ca să plătesc mormântul bietului meu soţ. Îi va face plăcere să se simtă înmormântat regeşte de o perlă din ţara sa natală. Nu? De atâtea ori i-am spus: nu mă lăsa singură, că n-am cu ce să-ţi plătesc mormântul! Vinde o perlă din alea, îmi spunea. Găseşte-o şi vinde-o! Parcă a ştiut, sărăcuţul, că voi găsi perla asta. În călătoriile trecute, şi el deschidea scoici, dar n-a găsit nici o perlă. Cine ştie câte scoici a deschis până a murit…
Desigur, doamnă.
Cineva aprinse o lumânare, afară ningea încet, tăcut, se putea auzi clar scrâşnitul subtil al dinţilor prin care racii mici şi prăjiţi, veniţi de foarte departe, nu putură trece decât sfărâmaţi. Mă iubea nebuneşte, nebuneşte, şoptea doamna încă neviolată. Era un prinţ de felul lui. A plecat într-o altă străinătate, deşi îmi făgăduise că ne vom căsători şi ne vom cumpăra o casă în Revelado. Această iubire a vieţii mele va ocupa primul capitol, intitulat "Emigrare, mânca-te-ar ciorile!" Capitolul va fi însoţit de nişte desene foarte reuşite ale pictoriţei noastre, dominate de capodopera ei "Plâns subacvatic". Capitolul doi se va-ntitula… Toată lumea venea după mine, mărturisea Doctorul. Dom' Doctor, munca voastră patriotică ne aminteşte de marii noştri luptători, renascentişti, ne aminteşte de marii noştri nemuritori. Singur acolo în străinătate, neînfricat, de neînvins, D-voastră faceţi acestui pământ nişte servicii care vor fi tipărite cu litere de aur în paginile încărcate ale istoriei noastre. Ce să mai pomenim mai întâi: operele fără-de-moarte, sutele de articole şi comunicări, decoraţiile şi medaliile, congresele şi simpozioanele unde ne-aţi reprezentat cu un nivel ştiinţific foarte înalt? Şi când stai şi te gândeşti că pe atunci încă nu apăruse volumul meu cu ferpare din viaţa comunităţii noastre… Dom' Doctor… Un peisaj copleşitor. Îmi venea să mor că nici una dintre nopţile mele cu iubiţii n-avusese o astfel de putere, de intensitate. Cutremur, cutremur, soro… Te implor să mă duci la hotel, zise Blerta. E straniu, e frumos, dar voi muri aici. Te implor.
Chiar şi racii plecaseră de pe masă. Zăceau în stomacurile nostalgice ale participanţilor la sărbătoare, topiţi şi fără memorie, pe când împuşcăturile sticlelor de şampanie ne însoţeau spre ieşire.
Sub ninsoare, răsuflând ciudat, avui impresia că mă duc să fac dragoste cu o fantomă frumoasă, iar Blerta se uita uimita la reclamele magazinelor, la chemările încremenite într-un servilism pervers, ale manechinilor, spunându-mi că totuşi noi trăisem aproape un sfert de secol în Revelado, iar aceşti bătrâni drăguţi ajungeau în fiecare lună în patria noastră îndepărtată, descoperind nişte chestii pe care noi, navigând în apele fierbinţi şi mereu neatinse de farmecul bucuriilor simple, ale supravieţuirii zilnice, nu le observasem. Nu ştiam nici măcar cât de gustoşi puteau fi racii noştri de baştină. Doar că de atunci trecuse cam tot atâta vreme cât le-ar fi trebuit racilor deja mâncaţi să ajungă pe jos până la noi, prăjindu-se în fiecare pas de arşiţa nemiloasă a unui vis bătrân şi niciodată, nicăieri împlinit…