Un trib glorios și muribund

Eposul unei uitări, 1998

PARTEA BOTEZULUI CU CREIER


Harul nu este monopolul nimănui, este orb ca iubirea.
Una dintre Sfintele Scripturi apocrife ne înştiinţează că în vremurile Sfârşitului, copile abia măritate vor naşte bărbaţilor copii care vorbesc perfect şi vestesc vremurile cele din urmă şi vor cere să fie omorâţi, iar alte femei vor naşte doar spirite. Înfăţişarea vorbitorilor desăvârşiţi va fi ca şi înfăţişarea celor deja îmbătrâniţi în ani: ei vor fi cărunţi*.
Deoarece o bună parte din ei au apărut şi s-au stins deja, o mare parte a înţelepţilor sunt ispitiţi să spună că Sfârşitul deja a trecut şi că noi ne-am (fi) născut după Sfârşit.
Un uliu prins, îmblânzit, şi descoperirea unui alt gen de ac.
Drumul dintre sfânt şi rahat e veşnic pavat cu mărunţişuri.


Sevdá a Doua nu era femeia oricui, nu era o destrăbălată, nu era nici femeia nimănui. Era cea mai frumoasă femeie a oraşului şi a primului sfert de secol, ocolind câteva iubiri platonice - din acelea care zdruncină creieri - două căsnicii păgâne şi discrete cu trei ursari, nereuşind însă, să uşureze moartea cruntă a urşilor acestora din urmă. Îndată ce o vedeau, luminoasă, tăcută şi cu acel zâmbet înfiorător de dulce, de năpârcă sublimă, urşii se îndrăgosteau la prima vedere, care era în acelaşi timp şi ultima vedere trasă ca un scuipat dezamăgit acestei lumi triste cu urşi care nu pot beneficia de graţiile fiicelor pământului. Moartea urşilor o lăsase fără bărbaţi, fiindcă ceilalţi cerşetori de mână, dar lipsiţi de urşi, îi păreau blegi, reci, plicticoşi, iar, încetul cu încetul şi ea s-a obişnuit fără bărbaţi, s-a îmbolnăvit de sfinţenie precoce, cum zicea, văzând în urşii morţi nişte semne clare ale chemării divine.
Sângele prea fierbinte îi dăduse din naştere tenului ucigaşei de urşi o culoare pământie, chiar maron, şi febră, în general fără leac subit, tinereilor oraşului.
Trăia singuratică la o cocioabă din estul lacului, înconjurată de salcii bătrâne şi de pisicile ei vopsite în toate culorile, care se dezgheţaseră acum zece luni, devenind mai blânde, mai înţelegătoare.
După plecarea clienţilor, noaptea târziu, se dezbrăca şi făcea baie în apele întunecate ale lacului, ca şi cum ar înota în conştiinţa oraşului.
Ghicea în faţă, fără să învoace spiritele de rigoare, fără cărţi de joc, fără cărţi străine, pe gratis, doar când se lăsa amurgul. Se uita timp de zece minute la tine, îţi penetrea taina mai adâncă sau mai puţin adâncă a genialei păreri despre tine însuţi, te sfredelea cu acei ochi de năpârcă superbă: deodată simţeai nevoia urlătoare să te spovedeşti, să te dezbraci, să te tăvăleşti pe jos.
Avea un trup superb, sâni tari, săriţi înspre tine ca două ghiulele cu vârfuri ascuţite, dar care niciodată nu-ţi luau viaţa, doar minţile, în treacăt, rămânând veşnic oprite în faţa nasului tău înnebunit de aroma morţii dorite.
Vorbea scurt, încet, fără propoziţii încremenite de taina ocultismului, spunea totul.
Era specializată în copilaşi cu minţile zburate.
Era specialistă şi în copii fragili, prăzi uşoare pentru foamea deochiului.
A fost prima care s-a uitat la Sfârşit şi şi-a spus în gând că băiatul acesta mă va vlăgui ca eu pe bieţii urşi. Băiatul acesta are harul tăcerii, ei să nu se sperie că nu e mut, dar când avea să fie mare, avea să fie în stare să apese cu tăcerea-i pe pietre şi să le facă praf. Coace un soi de porumbel în gât, a zis, să nu vă speriaţi, că are viaţă lungă, mai mult de nouăzeci de ani va trăi, ne va petrece pe toţi dincolo.
Aceste preziceri s-au întipărit pe scoarţa creierului mohorât al lui Toacă şi, după trei ani de tăcere nelecuită a copilaşului, n-a putut să-i reziste gândului că viaţa lungă a copilului absorbea cu o insistenţă şi siguranţă revoltătoare anii celorlalţi băieţi.

Când a împlinit o săptămână pe pământ, Sfârşitul a fost dus la biserică.
Sevdá a Doua îl purta în braţe, învelit într-o pătură de lână adusă de la ea de acasă.
Preotul înfuleca o găină, înconjurat de lumânările groase ale bisericii care-i dădeau actului mâncării un tâlc nepământesc.
Preotul a început să se certe, să spună că nu fusese anunţat, nu era pregătit, unde-s naşii copilului, unde-s toate chestiile necesare, dar se simţi ca de obicei copleşit de privirea intraducti-bilă a proaspătului tătic şi acceptă să boteze copilul.
Terminându-şi găina, în timp ce bătrânica de la lumânări pregătea ligheanul şi prosoapele, Preotul se uită îndelung şi fix la misteriosul Toacă şi-şi aduse aminte de acea sămbâtă a morţilor în care Toacă ajunsese cu întârziere la slujbă, exact când Preotul încerca să alunge din minţile şi din inimile enoriaşilor, chiar cu preţul minţilor sau al inimilor, erezia adusă din străinătate, că omul chipurile se trage din maimuţă. Preotul îşi dăduse seama că după secole de tragere din cer, enoriaşii simpli, cei uşor de cumpărat şi atât de greu de răscumpărat, instinctiv abia aşteptau să se tragă din altundeva, din altcineva, din altceva. Rămăsese mut, deodată părăsit de toate argumentele convingătoare, în clipele apariţiei lui Toacă. Acesta din urmă intrase la biserică şi-şi ceru iertare, aşa se întâmplase să rămâne uituc cu un cazan neterminat, iar Preotul se simţise trăznit de revelaţia salvării situaţiei.
- Uite fratele nostru Toacă, spusese ridicând vocea.
Aproape cânta, cu inima săltată de temperatura soluţiei.
- Uite fratele nostru Toacă, o maimuţă adevărată a oraşului; spune-le, iubite frate, că nici unul dintre ei, nici eu, chiar nici matale, nu ne tragem din tine!
Toacă încuviinţase uimit.
Când şi-a terminat găina, găina devenise un schelet de argint.
Sevdá a Doua s-a proclamat naşă.
Preotul a acceptat să fie naş pentru nu se ştie a câta oară.
- Cum să-i fie numele, întrebă.
Avea o faţă mai plictisită decât a îngerului care înscrie nou născuţii în Registrele Cerului.
- Sfârşit, răspunse Sofia.
Preotul era să-şi verse găina din nas.
- Poftiim?!
- Sfârşit, repetă Sofia sfioasă.
- Sfârşit?! Cum adică Sfârşit?! Într-adevăr, eu şi Marele Dumnezeu ştim că sunteţi săraci lipiţi, dar nu şi în nume. Sunt nume în lume, slavă Domnului, de nu le putem purta pe toate. Sfârşit!? Sfinte Dumnezeule!
Privirea lui Toacă îl descântă iar.
- Dar îmi puteţi explica, spuse Preotul. Nu mai aveţi nume de străbunici, de plaiuri, de bunici, de rude, de naşi, de dealuri, de animale dragi?
Toacă negă absent.
- Păi, atunci chemaţi-l Toacă al Doilea, Tocuţ, Sofil, Sevdál, cum vreţi. Sfârşit nu e nume, e proces. E încheierea unui ciclu, a unei vieţi, a mai multor vieţi etcaetera. Tu, Sevdá a Doua ce părere ai?
- Eu n-am păreri, zise Sevdá a Doua, privindu-l ţintă şi înnodându-i limba. E un nume şi atât.
Preotul se gândi câteva minute.
- Am înţeles, spuse pe urmă. Este vorba de o veche dorinţă părintească. Sfârşit al copiilor, al necazurilor, al datoriilor, al tâmpeniilor. Nu?
Părinţii încuviinţară cu un zâmbet copilăros.
- Sfârşit, repetă Preotul. Nu sună chiar rău… Cred că va fi ceva de capul lui…
Se hotărâ să fie drăguţ cu sărăcii de ei, că mai aveau şase copilaşi, cu nume copiate de la rude şi alte procese ţărăneşti, şi probabil îşi cheltuiseră deja toate economiile de nume ale neamului.
- Hai, să fie, - zise Preotul. Dacă mai faceţi copii, faceţi singuri rost de nume, împrumutaţi-l unde vreţi, căci alt Sfârşit nu va mai fi aici cât voi trăi eu. Clar? Sunt aici ca să botez o viaţă nouă, nu sfârşiturile voastre.
(...)



* “Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos”, ediţie bilingvă, Cartea I.Despre sfârşitul lumii, VII, p.28-29, POLIROM, IaşI, 1996.