Anul în care s-a inventat lebăda (ediţie electronică)


Capitolul I

Ultima întâmplare zgomotoasă, ce străpunsese inima senilizată de prea mult stătut a oraşului, fusese o împuşcătură: un glonţ speriat, ieşind din prima puşcă - abia se inventase puşca - a şerpuit în aer ca un gând îngrozit şi i-a făcut pe neaşteptate un al treilea ochi unuia dintre beţivii noştri apolitici care ieşise să vadă cum pleacă, târându-se istoviţi, duşmanii. Veniseră învăluiţi într-o orgie de culori şi metale strălucitoare, cu nişte tunuri uriaşe care spulberaseră toate casele de pe marginea lacului; stătuseră aproape o jumătate de mileniu în oraş; aduseseră mâncărurile lor ameţitoare, cântecele lor, curvele lor, până când au sădit câte ceva din toate acestea şi în fiinţele noastre avide de comunicare cu străinătăţurile. Pe urmă, necazurile profund umane – şi pe care, în majoritatea cazurilor, se cade să le împarţi tocmai cu aceia cu care n-ai nimic în comun – au făcut posibil să nu se mai deosebească cine-i băştinaşul şi cine-i “străbunul nostru frate din afară”.
Aşa că plecarea lor n-a fost decât o stranie împărţire a oraşului: cei copleşiţi de plictis plecau ca duşmani; cei îndurători de toate (moştenitorii pământului şi nu numai) rămâneau pe post de patrioţi necompromişi. Această uriaşă despărţire, fără Vale a Plângerii şi fără mame, surori, soţii şi iubite îndurerate care zguduie dulapurile folclorului de pribegie, a fost mijlocită de moartea beţivului apolitic, iar glonţul - fiind şi primul glonţ al tuturor războaielor anterioare şi ulterioare - a străpuns peretele cârciumii din centru, a trecut prin perdelele pline de fluturi, trandafiri ameţiţi şi cadâne fumegânde, ca să intre - precum ne relatează registrul stării civile care a devenit scrum odată cu arderea clădirii municipiului, în anul de garanţie 1938 - în orbita oraşului, aidoma unui satelit minuscul şi de un augur încă netălmăcit.
Împuşcătura fusese una de salut, de rămas bun (poate duşmanii au intenţionat să-i arate oraşului cam de ce minunăţii ale progresului avea să se lipsească după plecarea lor); prin verdictul unui paradox însă, taina unei anumite inerţii interioare a echilibrului - care a încărunţit numeroase capete savante de mai târziu - făcuse din trupul inert al beţivului cu trei ochi (unul abia deschis întru lumea cealaltă - n. n.) un fel de statuie a indiferenţei care se trânti pe pământ imediat după ce ţipetele: “A murit, a murit, vai!” ale femeilor şi-au pierdut imediat ecoul. Mai demult moartea îşi pierduse pe aceste meleaguri cel puţin trei sferturi din ecoul ei firesc.
În acea clipă a dispărut şi cea din urmă trăsură de război a duşmanilor.
"În sfârşit, am scăpat şi de voi!" îi spusese uşurat un bătrân vizirului care-şi aduna garnizoana.
"În sfârşit, noi scăpăm de voi, replicase vizirul. Dar vai de capul vostru fără noi, căci vă veţi mânca unul pe altul precum şobolanii în butoi!"
Şi plecase.
Probabil, foamea şobolanilor închişi în butoi chinuia toate popoarele rămase temporar fără duşmani.
(...)

”Cerul dintr-un plic” (Editura Librarium Haemus, noiembrie 2011)

- poveste de filmat / film de povestit -

Coperta: Küdesign după o lucrare semnată Julia-Maria Kycyku


Scris:

Unii jură şi în ziua de azi că au descoperit gena nemuririi. Şi nu oriunde, ci într-o muscă obişnuită. Experimentul, făcut public, a fost foarte simplu şi se poate repeta de orice amator şi acasă. După ce musca, indiferent de vârstă şi dimensiuni, este strivită bine cu pliciul, se toarnă peste ea nişte sare, grunjoasă sau fină. Veţi vedea cum musca învie cu mult mai repede decât murise şi-şi ia zborul. Ea este deja pregătită, aptă, să fie din nou strivită şi înviată, ca şi cum aceasta nu s-ar mai fi întâmplat.
Adversarii realităţii sus menţionate insistă că nu este nici pe departe vorba de nemurire, ci de o murire parţială a muştei. În contact cu sarea, partea încă vie a ei se extinde, sau, şi mai probabil: partea decedată se restrânge. Turnaţi nişte sare peste vieţile noastre, a râs unul dintre sceptici, şi veţi vedea cum suntem brusc alţi oameni. Că nu viaţa sau moartea ne lipsesc, ci cantitatea de sare din ele s-a micşorat

Synopsis

(Scris şi rostit)

Într-un bloc învechit din Balcani, încă mai trăieşte un bărbat poreclit Amatorul, despre care se şopteşte că ar suferi de o boală incurabilă. Unii sunt convinşi că el a venit aici ca să-şi prelungească viaţa, deoarece blocul este ferit de moarte, fiindcă anual, unul dintre vecini taie vârful pomilor ce tind să se înalte deasupra blocului.
Nimeni nu ştie prea multe amănunte legate de boala Amatorului, deşi cele ştiute ar fi suficiente. Boala este mai veche decât toate celelalte boli cunoscute, un pic mai nouă decât omul, este incurabilă şi nu se ia uşor. Cică ar trebui să îndeplineşti nişte condiţii mai aparte, ca să poţi avea parte de ea, ca şi cum ar fi fost vorba de un dar deosebit şi nu de o boală incurabilă. De asemenea, mai puţini vecini ştiu cum se manifestă boala Amatorului, deoarece acesta duce o viaţă destul de banală, cu toate că la un moment dat, bolnavul a declarat că „N-are ceasul limbi, ca să poată povesti ce viaţă duc eu într-adevăr”.
În aşteptarea morţii sau a desluşirii definitive a misterelor de zi cu zi, Amatorul s-a deprins cu un obicei ciudat: filmează zilnic, mereu dimineaţa devreme sau cu puţin înainte de lăsarea amurgului, când bate ceasul execuţiilor, precum spune Cerşetorul din parc, câte un pătrat sau cerc de cer. Un cer obişnuit, pe care îl poate vedea, cerceta, fotografia şi filma orice alt muritor. Seara, după un proces monoton de descărcare, decupare, montaj, prelucrare, definitivare, stocare şi arhivare a filmărilor, Amatorul proiectează filmul pe un perete, într-o cameră special amenajată, şi meditează sau pur şi simplu tace, respiră şi nu gândeşte.
Pensionat pe caz de boală, cel puţin aşa lasă de mult să se înţeleagă, Amatorul îşi petrece restul timpului scriind nişte scrisori stranii şi frumoase, pe care le pune în plicuri şi i le trimite cuiva – unei femei, pare-se – cu ajutorul vecinilor. Niciodată nu duce scrisorile singur la Poştă, iar vecinii, cu timpul, abia aşteaptă să-l ajute, măcar şi numai ducându-i plicurile la Poştă.
La un moment dat, în loc de scrisoare, Amatorul pune în plic pe una dintre cele două chei de intrare ale apartamentului său, rugând un băieţel vecin să-i ducă plicul la Poştă. Cheia rămâne astfel, cel puţin temporar, în mâna copilului.
(...)

Ardian-Christian Kuciuk: "viceCartea" - frânturi de viață sau de hârtie, inspirate din Teatru


Traducere din original 
(”zv.Libri - copëza jete a letre, frymëzuar nga teatri") 
de
Acad. Kopi Kyçyku

“Fluviile Saharei” parcurg Italia



Lirico e visionario, ironico e violento, il romanzo di Kyçyku ci trascina in un vorticoso susseguirsi di voci e apparizioni, passioni divoranti e febbrili attese, in un processo di disgregazione psichica solcato dai bagliori di un arcano erotismo.

Prestigioasa editură italiană Zandonai a publicat romanul „Fluviile Saharei” semnat Ardian-Christian Kuciuk. 
Considerat „deschizător de drumuri”, „manual rafinat de stil” şi „revelaţie prin care proza albaneză îşi regăseşte rădăcini comune cu cea europeană”, „Fluviile Saharei” a fost scris în trei variante, în limba albaneză, în anii 1986, 1989 şi 1991. Având deja două ediţii (Tirana 2000 şi Bucureşti 2009) „Fluviile Saharei” este prima piesă a unei fresce compusă din patru romane ale autorului, beneficiind de peste 50 de recenzii şi cronici în presa scrisă, audiovizuală şi electronică din Albania, SUA, Elveţia, Italia, Germania, Kosova etc.