Brevetarea unei insomnii

Drumul cântăreţilor


Istoria dovedeşte că Moartea şi Frumuseţea ţin într-un mod mai aparte la albanezi. Oameni mereu foarte tineri, vorbind şi slujind o limbă străveche, cu o istorie şi soartă deseori inimaginabil de crunte, albanezii nu-şi permit luxul de-a trăi în genunchi, deşi modernitatea s-a străduit să le dea numeroase lecţii de smerenie. În timp, poate încă de pe vremea când se numeau iliri şi când retragerea în munţi i-a ferit de latinizare, grecizare, turcizare sau slavizare, ei şi-au dat seama de cel puţin două lucruri fundamentale şi anume: că trăiesc pe unul dintre cele mai frumoase tărâmuri ce poate cuprinde privirea (şi logic zona va trezi puternic lăcomia străinilor) şi că, într-o asemenea frumuseţe nu prea e firesc să trăieşti mult. Poate din această cauză, întâlnirea cu Frumuseţea sau cu întruchipările ei – Zânele sau Orele Munţilor – poate fi binecuvântată, dar mai ales fatală. De obicei, cine e ales să vadă Frumuseţea, este ori mântuit, absolvit de păcate, nemurit, ori transformat în stâncă.
Numeroasele războaie, exodurile şi diferitele calamităţi spirituale năvălite peste ei, i-au întărit pe albanezi şi i-au pregătit să se comporte cu o demnitate deja proverbială faţă de Moarte. Îşi înfruntau în tăcere supremă chinurile, sărăcia, foametea, dorurile, iernile lungi ale Alpilor, pe urmă coborau ca nişte fantome prin oraşe, împărţeau diamante din înţelepciunea (aş zice chiar mistica originală) purificată în singurătate, şi dispăreau iar în înălţimi. E emoţionant să-i descoperi printre paginile uluite de admiraţie ale diferiţilor călători străini, îmbrăcaţi în costumele populare, în alb, negru şi roşu, cu puşca pe umăr, cu pistolul în brâu şi cu tăcerea cât o lume pe cap. Se poate spune că nu-şi luau lumea pe cap, ci tăcerea. Armele erau atât de bine îngrijite şi înfrumuseţate, încât nu există niciun strop de metaforă în a spune că albanezii au făcut din moarte o artă. Şi probabil pentru a reflecta într-un fel procesul tainic mai sus menţionat, purtau în jurul capului un cearşaf alb ca zăpada numit qefin şi care nu era decât sicriul lor. Era cumplit pentru un albanez să fie găsit mort fără sicriu pe el. Trecătorul care dădea de un cadavru pe stradă era şi el ajutat, din lumea cealaltă, să îndeplinească actul înmormântării. Era suficient să deschidă o groapă, să pună corpul neînsufleţit în ea, să-l acopere şi să i pună doar o piatră deasupra. Pe urmă, un uimitor mecanism al muntenilor se punea în mişcare şi izbutea să-l găsească pe cel mort.
Dar nu doar qefin-ul a apărut în Alpii Albaniei, ci, mai întâi Eposul. Zeci de mii de versuri, întrepătrunse şi legate precum atomii în structura unui cristal invizibil şi uriaş – altfel e imposibil să explici lumina orbitoare ce se cuibăreşte în cititor (ascultător) odată cu versurile. Personajele cântecelor epice sunt eroi, fiinţe legendare, ce se nasc, trăiesc pentru onoare şi mor exact ca şi cum s-ar naşte pentru a doua sau întâia oară. Curajoşi şi oneşti ca în basme, aceşti eroi au fost simpli ţărani şi au rămas la fel, doar că viaţa a decăzut, poate şi pentru a-i face puţin incredibili. Nu doar vitejiile lor sunt impresionante, ci mai ales calmul, înţelepciunea, pragmatismul învăţat poate direct de la Moarte. Vitejii eposului albanez cunosc bine jocurile soartei şi se străduiesc în acelaşi timp să nu devină mercenari ai ei, dar nici s-o supere într-atât, încât răzbunarea soartei să cadă groaznic asupra strănepoţilor. De atunci circulă în limba albaneză proverbul „Na ndjek plumbi gropave” care, într-o traducere aproximativă, înseamnă „Ne urmăreşte glonţul chiar în gropile în care ne-am ascunde”.
Când ai o relaţie deosebită cu Moartea, înseamnă că apreciezi într-un mod destul de original – şi prejudiciant sau chiar revoltător pentru alţii – viaţa. Puterea legii preselecţiei a făcut minuni în viaţa alpină. O viaţă ce se dezonorează dezonorându-i pe alţii, merită şi trebuie să fie curmată. Există legi clare, cu articole pe măsură, pentru a curma dezonoarea umană fără a atinge legile divine. O parte din aceste legi, se regăsesc în celebrul Kanun (Canon) al muntenilor. Dar cu toată admiraţia faţă de Moarte şi faţă de modul tainic prin care ea, în numele Onoarei, înlocuieşte şi chiar este Viaţă, eroii eposului albanez au fost tare dezamăgiţi de apariţia armelor de foc. Au văzut în aceste arme un semn cumplit al decăderii bărbăţiei: acum orice nechemat avea acces la puterea de a ucide fără a-şi dovedi onestitatea, darurile sau tăria de caracter. Din acea clipă, bărbaţii adevăraţi s-au închis într-o peşteră şi n-au mai ieşit nici în ziua de azi. Ceea ce n-a potolit cu nimic iubirea Morţii şi a Frumuseţii faţă de albanezi.
Limbi, gândiri şi religii diferite au trecut peste şi prin limba albaneză şi, într-un fel, au fost asimilate de ea. Mereu am avut impresia că sus în Alpi, printre lacuri şi zăpezi milenare, printre turnuri şi stânci despre care nu poţi spune dacă sunt strămoşi ai noştri sau ai oraşelor de astăzi, în sărăcia care-l învaţă pe singuratic să se hrănească cu miresme şi culori tari, în primul rând s-a păstrat şi a fost transmisă prin viu grai, din generaţie în generaţie, aplicând o preselecţie identitară mai aspră decât cea a Onoarei, credinţa supremă, primordială, dincolo de dogme, mai presus de cuvinte, credinţa ce nu poate fi cristalizată. Unii au insistat că aici a continuat să se creeze marele epos homeric, întrerupt brusc odată cu instaurarea regimului comunist. Este posibil, deşi e greu să crezi cum un regim politic oarecare, fie el şi cât se poate de antiartistic, poate amuţi gura marii poezii. Nu arta munţilor m-a atras, ci mai degrabă misterul acelui Nespus care i-a permis poeziei să coboare la câmpii, să se salveze cu mijloacele modernităţii, şi care, acceptând decăderea versului în naraţiune, i-a permis prozei să urce în Alpi pentru a salva chipul şi esenţele unei Albanii ce nu se mai repeta poate decât în alte dimensiuni, imune faţă de asaltul muritorilor.
Spre sfârşitul veacului trecut, după ce procesul adaptării lăuntrice s-a încheiat, poezia a început să urce din nou în Alpi, ca să se poată salva, iar proza a fost trimisă jos, ca să se salveze. Nimeni nu s-a gândit până acum să ridice o statuie în memoria Cântăreţului Necunoscut, a fiinţei care-şi asuma bucuros şi smerit anonimatul, cunoscând perfect tainele Memoriei, puterea reală a vocii umane, profunzimea auzului universului (văzut şi nevăzut), şi care a ştiut poate că totul va deveni cu mult mai vulnerabil, ameninţat de mediocru, odată cu apariţia textului scris. Nimeni nu s-a aplecat vreodată, decât cu o admiraţie livrească, asupra vieţii lăuntrice a acestui Cântăreţ, şi nimeni nu s-a întrebat oare ce întrebări îl frământau pe el. Ce durere simţea el când unul dintre copiii săi, sau singurul copil de parte bărbătească, se năştea fără o voce demnă de a primi tainele recreaţiei? Ce simţea el când se vedea obligat să-şi depună darul la gâtlejul unui alt neam, unei alte familii, încheind astfel un drum vocal imposibil de măsurat? Învăţa cu acea ocazie misterele deţinerii şi ale predării puterii. Căci vocea frumoasă era putere, poate mai mare decât puterea politică. Îşi descoperea pentru prima oară, în toată splendoarea plină de duioşie, muritorul din el, frumuseţea morţii după o asemenea viaţă trăită în frumuseţe, dar şi moartea frumuseţii. Oare ce moare când Frumuseţea te părăseşte pentru un altul?
Cel mai crunt au suferit cântăreţii care au primit darul şi misiunea să ţină eposul în viaţă după inventarea scrierii. Pentru ei, scrisul a fost ca arma de foc pentru viteji. Şi-au aşteptat lenta dispariţie în cântece şi tăceri imense, pline de tristeţe, convinşi că-şi dau viaţa, chiar în condiţii obişnuite, pentru Frumuseţe. Până la urmă, cine te poate ucide mai frumos?! Cu o expresivitate de neuitat, mistica orientală a dezvăluit o frântură a dialogului între Divinitate şi om. De fapt, doar Divinitatea vorbeşte:

Cine mă caută, mă găseşte,
Cine mă găseşte, îl iubesc
Pe cine iubesc, eu îl distrug”.

Trăieşte cumva cel ce nu caută?!

Oare, cântăreţii Alpilor Albaniei ieşeau din tărâmul miraculos al eposului, înveliţi în sicriul lor alb, doar pentru că nu se simţeau suficient de înălţaţi pentru a fi distruşi acolo sus de Frumuseţea, pe care o văzuseră şi poate chiar o pipăiseră nu o dată? Greu de răspuns. Unii dintre ei, totuşi, aflaţi pe alte zone ale ţării sau ale străinătăţurilor, cu sicriul înfăşurat în jurul capului, răpiţi de moarte bună, de Frumuseţe, de urât sau de arme, şi-au luat dincolo taina. Şi nu întâmplător sicriul lor alb şi moale nu seamănă cu nimic altceva mai mult decât cu un pergament uriaş care trebuie scris.
De cine?