Comunicare in-humanum est

 Dr. Ardian Kycyku - Comunicare in-humanum est

Studii, eseuri, prelegeri pluridisciplinare.
Comunicare și Relații Publice, Imagologie, Semiotică, Jurnalism cultural, Literatură, 
Cultură și Civilizație Balcanică 



Nota autorului: Materialele acestui volum sunt exprimate în cheie metaforică şi trebuie citite cu aceeaşi cheie, sau cu una asemănătoare.

"Şi iarăşi poate sculpta cineva în lemn un porumbel, 
dar atunci când este privit la microscop, 
să apară ca o şopârlă”.
Sf. Paisie Aghioritul

O viață pur individuală este oarbă și atee. Am pierdut umanitatea 
pentru că am devenit solitari”.
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae
(Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt)


Avalanşa informaţiilor de astăzi – majoritatea reclame ce slăvesc tot ceea ce se descompune rapid şi oferă o fericire multiplă sau chiar totală, spălând creierul în aşa măsură, încât omul să nu caute decât acest gen de fericire – inoculează impresia că lumea n-a mai fost vreodată atât de spaţioasă, accesibilă, dăruită spre cizelare şi stăpânire. De fapt, astfel se ascunde micşorarea ei continuă, din ce în ce mai sufocantă. Concentrat asupra unei singure fericiri potenţiale, ce poate fi achitată în rate nedezvăluite, cumpărată sau doar cumpărată, omul conştientizează şi, în acelaşi timp refuză să accepte vremelnicia elementelor fericirii sus menţionate. Supunându-se unei căutări ce consumă incomparabil mai multe energii şi timp, decât procesul regăsirii de sine, omul şi-a împărţit atributele şi darurile cu protezele pe care le-a confecţionat pentru a-şi spori confortul şi pentru a câştiga timp. Şi totuşi, el are din ce în ce mai puţin timp de gândire, din ce în ce mai puţin spaţiu pentru a-şi ocroti luciditatea şi din ce în ce mai mult timp dizolvat în spaţiu şi invers unde/când se integrează treptat şi când/unde se dezintegrează de propriul suflet. Mistic vorbind, globalizarea este ultima fază a unui război desfăşurat între om şi propria dimensiune cotidiană, întru visul de a stăpâni realitatea, un război pierdut din clipa în care omul i-a acordat mai multă încredere entităţii ajutătoare (protezei, produsului) decât lui însuşi. Mutarea încrederii reprezintă invariabil şi mutarea puterii. Astfel, omul susţine şi se alege cu o sclavie treptată ce-l duce la pierderea codurilor de descifrare a realităţii, îl izolează şi îi impune acea spaimă existenţială care anihilează simţirea, el ajungând nu doar să se supună entităţii ajutătoare, ci şi a semăna din ce în ce mai fatal cu ea. În acest context, globalizare completă înseamnă identificarea entităţii umane cu cea materială, un fel de domnie a materiei.


Ţinta mistică a unei profesii

Într-un cadru ideal, când o profesie îşi atinge desăvârşirea, ar trebui să dispară. Misiunea ei este îndeplinită, încercările pe care le învingea se transformă în soluţii verificabile, iar cei care o slujeau sunt obligaţi să se reprofileze. Rămăşiţele unei lumi întregi sunt capturate şi conservate de muzeal, astăzi servind nu atât la păstrarea memoriei colective, încât la rafinarea exotismului uman care deseori nu depăşeşte interesele turismului.
Apărut ca cel mai complet mijloc de traducere şi descifrare a universului (vizibil şi lăuntric), oricât de paradoxal ar suna, scrisul a început să fie deformat în esenţă şi să devină altceva odată cu alfabetizarea omenirii şi cu perfecţionarea instrumentelor de scris, de tipărit şi de citit. Timpul, sau forţa lucrurilor, cum se spune (ca şi cum lucrurile ar deţine suflet şi conştiinţă) au înlocuit stiletul şi mâna (ca prelungire a creierului) cu vârful degetelor, cu vocea şi tastatura; hârtia – cu eterul; ochii – cu urechile; fantezia – cu spectacolul; intimitatea dornică de catharsis şi înălţătoare a cititului în singurătate – cu domnia de cenaclu în reţea a mass-media. O civilizaţie a învăţării prin privire a fost înlocuită de învăţarea prin auz, până când zgomotul a venit la putere. În acel moment, cuvântul a fost devastat de imagine, pierzând din ce în ce mai mult teren, apoi şi credibilitate, în spaţiile alocate educaţiei în masă. Accesul omului la comunicare s-a extins odată cu inventarea maşinii de scris, care, cu timpul, a netezit diferenţele fireşti dintre individualităţi, scoţând din circulaţie scrisul de mână.

Poziţia literelor şi a energiilor lăuntrice[1]

Se pare că există un mecanism ascuns care face din noi uneltele propriei noastre distrugeri, credea Daniel Defoe. În esenţă, în ceea ce priveşte literatura, un asemenea mecanism s-a materializat în maşina de scris. Considerată drept una dintre cele mai importante inven­ţii ale lumii moderne, stând la baza procesului de comunicare încă din secolul al XVIII-lea, având diferite forme şi dimensiuni – rotundă, dreptun­ghiulară, trapezoidală, mai lată sau mai înaltă – maşina de scris a fost reinventată de aproximativ 52 de ori. În 1714, se patentează pentru prima oară o maşinărie care putea să imprime literele una după alta, deţinută de englezul Henry Mill. Dar prima maşină de scris funcţională a fost inventată de către Pellegrino Turri, în 1808, pentru a veni în ajutorul persoanelor oarbe. E greu de precizat dacă cineva se aştepta la ieşirea la iveală şi răspândirea unei altfel de orbiri, una luată drept iluminare. Pastorul danez Rasmus Malling Hansen, a prezentat publicului în anul 1870 “globul de scris”, care semăna mai degrabă cu o pernă mare de ace. Maşina a fost ulterior transformată într-un produs comercial. Hansen a testat mai multe poziţii ale literelor pe o tastatură din porţelan, pentru a determina aranjamentul care să faciliteze scrisul şi să îl facă mai rapid decât cel de mână. Obsesia vitezei şi a timpului ce nu trebuie pierdut încă nu devenise suverană în gândirea omului. Cu toate acestea, întâia maşină de scris mai apropiată celor de astăzi, s-a născut în 1868, din dorinţa lui Christopher Latham Sholes, editor, filozof şi politician, de a produce invenţii pentru a îmbunătăţi soarta omenirii. E interesant de observat cum uneltele ce vor juca un rol ambiguu în viitorul apropiat al omenirii, pornesc de la intenţii curat idealiste şi altruiste. Ca şi în domeniul religios, alunecarea pe partea negativă a lucrurilor se produce când ai doar parţial dreptate şi crezi că deţii adevărul ultim. Sholes meşterea la o maşină care să imprime automat numărul paginilor din cărţi, când i s-a sugerat (nu ştim de către cine!) că ar putea încerca o construcţie mai complexă, care să imprime toate literele alfabetului. El şi-a extins creaţia, folosind la bază un vechi telegraf căruia i-a adăugat taste pentru tot alfabetul. Patentul Sholes & Glidden a fost vândut pentru 12.000 $, deoarece Sholes a refuzat să o mai folosească sau să o recomande pentru utilizare. Prima maşină de scris electrică a fost construită în 1902. Abia în anul 1920 maşina de scris a devenit un obiect cu design standard, fără ca firmele producătoare să propună dife­renţe foarte mari de aspect”[2]. Este cert că impactul maşinii de scris asupra existenţei umane a fost imens şi că ea a adus un progres, dar la fel de cert este că a adus un singur progres, pe cel pe care îl recunoaştem astăzi ca atare. Printr-o simplă descifrare a fenomenului, deducem că maşina de scris a economisit foarte mult timp şi a pus ordine printre litere, temperamente umane, înlesnind cititul, tiparul etc. Ordinea a cuprins în primul rând literele. Acestea au început să nu mai exercite nicio altă putere dincolo de tirania tastaturii care obligă adoptarea în timp a unui set sărac de poziţii ale trupului şi ale numărului mişcărilor, ceea ce sărăceşte, tot în timp, limbajul, gândirea şi scrisul. De subliniat că toate instrumentele ce au apărut pentru a îmbunătăţi comunicarea, de fapt au un singur scop: câştigarea şi economisirea timpului, dar nu îl canalizează decât spre activităţi preponderent trupeşti. Trupul se supune astfel şi unei "terapii" condusă de zgomotul inconfundabil al maşinii de scris. Este imitată toaca, dar maşina rămâne net inferioară, dacă nu chiar opusă, deoarece nu foloseşte ritmul sunetelor pentru a străbate şi a exorciza spaţiul vital sau mortificator, ci pentru a menţine disciplina uniformităţii. La casa unde se spun poveşti, nu intră necuratul, zice înţelepciunea populară. Se poate observa că poveştile disciplinate cu ajutorul maşinii de scris sau al computerului sunt cu mult mai accesibile pentru mulţi oameni, dar nu mai au puterea arhetipală, pentru că sunt devitalizate de acest cor nevăzut – disparat şi spontan la prima vedere – al maşinilor de scris sau al computerelor.

Acces şi agonie

Între timp, creaţia orală a Marelui Anonim, Poporul (care permitea şlefuirea neîntreruptă a operelor literare, de către generaţii, supuse cenzurii transcendentale şi a bunului simţ) a fost scrisă şi tipărită (citeşte: supusă clasicizăriimuzeificării dacă nu chiar fosilizării). Posibilităţile oricui – singura condiţie: să ştie să scrie sau doar să se simtă capabil de a transmite un mesaj, pe care, invariabil, îl crede profetic – de a-şi face cunoscute părerile etc., s-au înmiit, iar agresivitatea informaţiei a dizolvat mesajul literaturii autentice, îndepărtându-l pe scriitorulînnăscut de universul lăuntric al cititorului. Amândoi s-au trezit cu aceeaşi cantitate de acces la scris şi tipărit. Injectând o emfază stranie, Barthes proclama în anii '60 ai veacului trecutmoartea autorului, de parcă o asemenea realitate ar subînţelege mântuirea cititorului. Calea originalităţii scriitoriceşti a fost distrusă, cel puţin la nivel mediatic, de o sumedenie de teorii, în frunte cu cea a intertextului, emisă de Iulia Kristeva, iar autorul trebuia să se vadă doar ca o variaţiune dependentă a imaginaţiei cititorului, nu şi ca o potenţială treaptă superioară a conştiinţei acestuia. Moartea, de fapt: agonia autorului autentic, a impus tirania indirectă a cititorului (consumatorului) asupra soartei literaturii. În aceste condiţii, celălalt univers virtual (internetul), cu pragmatismul propriu elementelor artificiale ce se vor esenţiale, a pornit să înlocuiască universul spiritual şi să facă din om o entitate ce trebuie să se regăsească la un procent din ce în ce mai mare în toate celelalte entităţi similare, deci să nu fie de neînlocuit din punct de vedere fizic şi identitar. Scopul acesta s-a oglindit la puterea crescândă a computerului personal şi a uşurinţei cu care acesta se poate mânui de aproape oricine până când computerul să se substituie sufletului-pereche a utilizatorului. Căci computerul nu contrazice şi nu combate absolut nici un defect al utilizatorului, deci n-are şanse să fie lepădat, părăsit etc., cum i se poate întâmpla unui suflet-pereche întruchipat în om. Această pseudo-comuniune forţată şi condusă de materialism, idolatrizează comunicarea, dezvăluind totodată dramatic dimensiunea de utopie a acesteia. Nimeni nu prevăzuse că va veni o clipă după care orice reuşită a tehnologiei va lărgi pânza ereziilor şi apropierea apostaziei.

Mind Industry sau „Materie, caut creier”

Se poate observa că societatea (post)modernă foloseşte haosul ca pe un duşman comun şi cumplit al tuturor oamenilor, de câte ori vrea să impună ceva. Fenomene ce vor domina în viitor cotidianul, în primă fază par a fi doar nişte explozii naturale şi sporadice ale fiinţei umane chinuită pe nedrept de rutină şi regres sau nişte revelaţii ale ştiinţei, ceea ce, în limbajul postmodern subînţelege şi înălţarea sa spirituală. Haosul de astăzi, identificând progresul tehnologic şi bunăstarea materială cu desăvârşirea spirituală compune şi impune un limbaj care nu îl poate stăpâni şi controla, ci care amplifică necontenit tot haosul. De aici şi năvala ignoranţei sprijinite de numeroşi termeni de origine juridică gen dreptul la informare, dreptul la opinie, transparenţă, combatere a discriminării, drepturile omului, a minorităţilor de orice fel etc. Limbajul haosului seamănă izbitor cu ansamblul de obiecte rezultat după cumpărăturile la un super-market: peste 80% sunt de prisos, sunt gadget-uri, mărunţişuri ce mângâie hobby-urile sau dorinţele de moment, iar peste 10% reprezintă mâncare. Restul rămas ar reprezenta fondul lexical principal al fiecărui individ. Dar dacă acest fond este dominat de pseudo-cuvinte sau de clişee, procentele se schimbă dramatic. Din nefericire, odată cu mutarea (un soi de depunere bancară) inteligenţei umane la alte materii, nenăscute (ca trupul uman), ci compuse, haosul se străduieşte, tot pe cale artificială, într-o încercare neconvingătoare de a absorbi puteri spirituale prin metode ştiinţifice, să-şi procure un creier conducător, o inteligenţă. Puterea acestei inteligenţe creşte odată cu sărăcirea vieţii lăuntrice a omului şi cu viciul acestuia de a trăi cu şi prin viaţa altora, într-o ambianţă decăzută de voyerism şi idolatrie primară, vizibilă la succesul emisiunilor de real-tv big brother, trădaţi în dragoste, test de fidelitate, camera ascunsă etc. Exact la această străduinţă a haosului, se dezvăluie caracterul de ansamblu şi nu de sistem, al globalizării. La un moment dat al acestui proces, în care ansamblul tinde să devină sistem, imitând sistemul şi prezentându-se ca atare, ansamblul şi sistemul se vor ciocni, şi aproape toate profeţiile care sunt la modă se vor transforma în elementele infantile ale unei poveşti ieşite din maşina de scris.

Quo vidis, -omine?

Evenimentele istorice mondiale, după cum rezultă astăzi, au înlesnit plămădirea treptată a aşa-numitului Sat Global. Conflicte locale au produs tragedii planetare, care, la rândul lor, au făcut posibilă acumularea unor mânii şi frustrări locale ce se pot transforma oricând în conflicte globale, impunând un ciclu nefast al istoriei, care, de către unii gânditori este deja considerată muribundă. Pacea restaurată prin consens şi diplomaţie rămâne mereu temporară şi nu poate avea o viaţă lungă, pentru că nu este una firească. Ea se sprijină pe omiterea sau ascunderea unor adevăruri fundamentale şi pe compromisuri menite să controleze spaţiul în care pot activa acele adevăruri. Şi este cât se poate de logic: când omul duce la extremă ascunderea adevărurilor fundamentale şi crede că le poate distruge definitiv, primeşte drept pedeapsă războiul. Sfântul Maxim Mărturisitorul[3], care datorită credinţei sale a fost pedepsit cu smulgerea limbii şi tăierea mâinii cu care scria, a afirmat că Adevărul credinţei nu se ascunde de dragul păcii. De aici şi eşecul crunt (tradus într-un succes discret şi de lungă durată) a întrunirilor ecumenice. Pentru că orice război a fost precedat şi însoţit cu mari turbulenţe de natură religioasă. Tradiţiile religioase au fost chemate să facă pace sau să reducă tragediile, iar reprezentanţii lor n-au folosit decât foarte rar, în cazuri prea puţin cunoscute, mijloace religioase. Eşecul ecumenismului este ca un fel de replică la străduinţa haosului de a deveni lume (zidire). El dovedeşte încă o dată că minciuna produce autodistrugere nu doar la nivelul individului, ci şi al întregii comunităţi. Minciuna sau deformarea dogmelor dintru începuturi – adevăratele revelaţii cristalizate în cuvinte – au un impact aproape la fel de grav asupra societăţii de astăzi ca şi păcatul originar. Pe de altă parte, obsesia de a găsi un limbaj comun la nivel religios este una nefastă, deoarece deja există un mesaj clar al dreptei credinţe. Fie şi numai prozelitismul mişcărilor religioase ce se proclamă cea mai adevărată, singura, ultima revelaţie etc., te poate convinge că ortodoxia deţine adevărul suprem. De asemenea, răspândirea şi mediatizarea aşa-ziselor părţi bune, pozitive, ale mişcărilor sus menţionate, vor să sugereze că Dumnezeu poate fi şi altfel decât Cel revelat ortodoxiei şi de către ortodoxie.

Lumi de strânsă circulaţie

Năvala informaţiilor neselecţionate care relativizează constant probleme esenţiale ale omenirii, fiind puse la acelaşi rang cu mărunţişuri absurde şi fără nicio valoare reală, au impus dispariţia lentă[4] a nuanţelor de limbaj, a dialectelor, a unor limbi de strânsă circulaţie – şi este logic: dispariţia unui limbaj, a unui idiom, a unei vorbiri, a unei limbi, produce simultan dispariţia unui întreg univers.
Uniformizarea codurilor de descifrare a universului aduc uniformizarea fiinţelor umane, întăresc rutina existenţei, şi alungă orice tendinţă a omului de a-şi păstra şi a se păstra între limitele fireşti ale sistemului primordial de semne. Gândirea în reţea, întru reţea şi pentru reţea însoţeşte ca un simptom întreg procesul. Omul nu mai rămâne el însuşi fie şi pentru că se vede obligat să funcţioneze cu viteza cu care funcţionează maşinile create de el, visând la o viteză mereu mai mare, nu de altceva, ci pentru a câştiga timp. Astfel, având un suflet (încă) viu şi extrem de mult timp mort la dispoziţie, omul postmodern se identifică treptat cu timpul în care nu poate face nimic în afara respiraţiei, devenind propria umbră într-o existenţă biologică a cărui viitor nu rămâne decât decesul. Ca acest deces să se desfăşoare în condiţii cât mai bune, omului îi sunt oferite (în paralel cu singura fericire etc.) şi un ceas internetic al morţii: când mori dacă fumezi x ţigări pe zi, cum trăieşti dacă te laşi de fumat, când mori dacă depăşeşti o anumită greutate corporală ş.a.m.d. Fiecare locuitor al planetei poate consulta acest ceas la www.deathclock.com. În afara preciziei, ceasul morţii preştiute conţine şi întreg arsenalul unei înmormântări (posibilitatea să-ţi scrii testamentul, să comanzi firma de servicii funerare, groapa unde vei fi depus, jerbele etc.) şi te poţi inspira citind cum au murit diferite celebrităţi. Desigur, nu există nicio rubrică în care să-ţi poţi amâna data decesului cu argumente despre cât şi cum şi pe cine ai iubit şi iubeşti, cât de milos sau nemernic ai fost şi eşti, cât şi mai ales ce ai citit până în acea clipă.
Dar am spus că omul deja nu este indispensabil din punct de vedere fizic şi identitar. Odată cu dispariţia lui însă, nu dispare un număr, ci o variantă a lumii.

Satul Global, febra pseudo-profeţiei, ghicitori în ştiinţe, pariori…

Încă nu există o definiţie unanim acceptată sau unanim contestată a globalizării. Termenul este folosit pentru descrierea, sau, mai exact: antologarea unui proces pluri-cauzal ce include o sumedenie de procese aflate în derulare şi care, cum nu s-a întâmplat cu vreo altă ocazie în istoria umanităţii, îşi au finalul rezolvat. Temporar, evenimente ce se întâmplă într-o parte a globului, pot fi văzute, auzite, discutate, descifrate etc. în toate și/sau în orice altă parte a globului, având repercusiuni din ce în ce mai ample asupra indivizilor şi societăţilor la care ajung ca şi cum ar fi izvorât din ele. Conceptul de Globalizare se referă la micşorarea lumii şi la mărirea gradului de conştientizare a lumii ca un întreg, afirma Roland Robertson[5]. Este un instantaneu ce anihilează spaţiul şi timpul, rămânând un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate laolaltă. Pentru cultura scrisă, globalizarea înseamnă înainte de toate gloBanalizare, o decădere treptată şi fără cale de recurs a mesajului literaturii, a relaţiei scriitor – cititor – cetate, dar şi o şansă reală ca scriitorul să devină universal.
Trebuie să subliniem că Satul Global nu se poate ridica decât prin distrugerea Satului Arhetipal, deşi pare a fi o update-are a acestuia. Alcătuită după criterii demografice şi cu o bizară încercare de a identifica numărul oamenilor cu rasele pe care le reprezintă şi cu profesiile actuale, potrivit unor socoteli emise la limita unor bancuri post-apocaliptice, populaţia satului global ar fi hotărâtă de demografie: majoritatea devastează minorităţile, impune sistemul de valori, setul de profesii, modalităţile de supravieţuire, de căutare a fericirii, şi instrumentele necesare unei existenţe ce nu se vrea doar biologică, deşi se luptă să excludă orice alt element câtuşi de străin biologiei.

Viteza luminii versus viaţa Luminii

Marshall McLuhan[6] a emis paradigma devenită celebră (Global Village) în anul 1967. Vorbea despre un happening simultan, în care timpul şi spaţiul se dizolvă. „Ideea că omul nu a fost conceput să trăiască la viteza luminii este una dintre cele mai importante intuiţii ale secolului XXI“, spunea McLuhan, pe când futurologul Alvin Toffler[7], în bestseller-ul său intitulat Future Shock (1970) afirma că „Omul are o disponibilitate biolo­gică limitată către schimbare. Atunci când această disponibilitate este su­prasolicitată, rezultatul este un şoc al viitorului”. Din acest punct de vedere, dominaţia biologicului în viaţa globală n-ar dezvălui decât egocentrismul omului care, conştient de dispariţia sa mereu prematură, vrea să ia şi toate schimbările în lumea cealaltă (nu in Second Life, unde le are deja!). Pentru Toffler, şocul subînţelege o societate hiper-industrializată în care gradul de accelerare a schimbărilor tehnologice şi sociale striveşte şi deconectează vieţile oame­nilor, iar aceştia sfârşesc prin a suferi de o dezorientare şi un stres cumplite. Toffler avertiza că majoritatea problemelor sociale vor deriva tocmai din acest şoc al viitorului. Potrivit socotelilor lui, în ultimii 50.000 de ani s-au succedat circa 800 de generaţii de oameni, dintre care 650 au trăit în caverne. Doar în timpul ultimelor 70 (de generaţii, n.n.) a fost posibil să se comunice în mod eficient între o generaţie şi alta, prin intermediul scrisului. Doar în timpul ultimelor 6, masele au fost capabile să lectureze cărţi tipărite. Doar pe parcursul ultimelor 4 timpul a putut fi măsurat cu precizie. Doar pe parcursul ultimelor 2 au fost folosite motoare electrice. Iar majoritatea copleşitoare a tuturor bunurilor de consum de care ne folosim la ora actuală a fost dezvoltată de generaţia de astăzi“. Toffler observă că tehnologia se alimentează pe sine într-un soi de spirală în care distanţa dintre idei şi aplicaţii, dintre descoperiri şi invenţii, dintre teorie şi practică, se micşorează într-un ritm ameţitor. Lucidităţii lui Toffler îi scapă însă, câteva amănunte. Primul ar fi inexistenţa istoriei aşa cum o concepem noi astăzi, de-a lungul celor 650 de generaţii ale cavernelor. Această cantitate imensă de timp, folosită ca o jertfă biologică adusă raţiunii, este spulberată odată cu extinderea Satului Global. Ea devine viitorul ce găzduieşte şocul, deoarece triumful biologicului nu duce decât la inexistenţa istoriei ce se poate jertfi în continuare înspre raţiune. Triumful biologicului înseamnă, în fapt, eşecul raţiunii, deşi tocmai raţiunea, separându-se de trăire, susţine triumful biologicului.

Greşeala, omul, maşina

Potrivit lui Martin Rees[8], autorul cărţii Our Final Centuryprobabilitatea ca specia umană să se distrugă pe sine şi lumea care o înconjoară, în următorii 100 de ani, este de circa 50%.Despre iminenţa acestei autodistrugeri se consumă astăzi cam 50% din procentul rămas la limbaj după ce peste 80% sunt irosite de mărunţişuri, iar peste 10% - de mâncare. Excesul de zel intelectual în eshatologie (foarte des amatoare) funcţionează ca un spaţiu absorbant şi distrugător lent de credinţă.
Rees consideră că pericolele corelate neotehnologiilor se profilează a fi mai grave şi mai puţin controlabile, decât pericolul cu care ne-am confruntat timp de decenii, al unor catastrofe nucleare: atacurile asu­pra mediului, provocate de activităţile umane, au cauzat deja daune mult mai mari decât au reuşit s-o facă vreodată calamităţi naturale precum cutremurele, erupţiile vulcanice şi impactul asteroizilor; virusurile puternice, pe care omul le creează cu ajutorul ingineriei genetice pot anihila milioane de persoane, iar experimentele atomice ar putea declanşa o reacţie în lanţ în măsură să determine distrugerea fiecărei particule a Cosmosului. Rees îi oferă lumii doar 50% şanse să nu (se auto)sfârşească până în 2100, mai ales din cauza celor pe care-i numeşte „idioţii satului global“. Aceştia ar putea cauza catastrofe biologice din greşeală. Rees n-ar putea să greşească?! Pe site-ul american www.longbets.org – care acceptă cele mai stranii pariuri legate de viitor şi care se autodefineşte drept „o arenă pentru previziuni competitive şi responsabile“ –, Rees a pariat ca, până în 2020, bioTeroarea sau bioEroarea va provoca un milion de morţi în cadrul unui singur eveniment. Nu mă preocupă numai organizaţiile teroriste, susţine Rees, ci şi idioţii individuali care au o mentalitate similară cu a celor care proiectează viruşii pentru computere[9]. Viziunea lui Rees pare credibilă, dacă suntem de acord cu paradoxul ce domină epoca tehnologiei avansate. Potrivit acestui paradox, omenirea este împărţită în două categorii, inegale numeric: indivizi care cunosc ceea ce nu controlează şi indivizi care controlează ceea ce nu cunosc. Idioţenia care îl deranjează pe Rees este un produs şi o realitate amplificate de triumful calităţii (biologicului) asupra cantităţii, ca o reacţie la autoizolarea în raţiune a elitelor intelectuale, iar în ceea ce priveşte posibilitatea greşelii umane de a produce catastrofa Rees pare a nu cunoaşte (sau a nu rosti) unele realităţi ce reduc eminenţa greşelii umane la un procent extrem de redus chiar şi teoretic. Omul poate greşi, dar maşina niciodată. (...)



[1] "Cand ochiul citește, creierul scrie de mână. Să citești înseamnă să scrii", au explicat pentru Le Point doi cercetatori de la Centre national de la recherche scientifique (CNRS). Potrivit acestora, atunci când citești, mai multe zone cerebrale simulează actul scrierii de mână. Impulsurile sunt însă diferite atunci când avem de-a face cu scrierea la tastatură: oricare ar fi litera, gestul este același - apăsarea unui buton. Știre: Mai are rost sa iti inveti copilul sa scrie de mana? În 45 de state din America scrisul de mână va deveni de anul viitor materie opțională în școli – Hotnews.ro, 25 februarie 2013.
[2] Vezi Adela Cristina Teodorescu, Jurnalul Naţional, 31 ianuarie 2008.
[3] Monah şi mistic bizantin, autorul unor opere importante pentru teologia Bisericii răsăritene (580-662). Textele sale mistice au fost incluse în Filocalia. Tratează mai ales despre iubire ca şi concept creştin, dar are şi o importantă exegeză asupra unor autori cum ar fi Dionisie Areopagitul sau Grigore de Nazianz. Supranumele de Mărturisitorul provine din faptul că nu a cedat insistenţelor imperiale de a trece la Monotelism, în ciuda torturilor la care a fost supus.
[4] Conform statisticilor, în lume dispare săptămânal un idiom sau un dialect.
[5] Sociolog şi teoretician al globalizării, profesor la Universitatea Aberdeen din Scoţia, autor al volumelor: Globalization: Social Theory and Global Culture, 1999, Globalization: Social Theory and Global Culture, 1992, The Sociological Interpretation of Religion, 1983 etc.
[6] Herbert Marshall McLuhan, (1911-1980), teoretician canadian al comunicării şi al problemelor lumii postmoderne, autor al unor opere de referinţă precum: The Mechanical Bride (1951), The Gutenberg Galaxy(1962), Understanding Media (1964), From Cliché to Archetype (1970, with W. Watson), and City as Classroom(1977, with K. Hutchon) etc.
[7] Scriitor şi futurolog american născut la 3 octombrie 1928, cunoscut în întreaga lume pentru operele sale în care tratează problemele revoluţiilor digitale, de comunicare, de corporaţii şi de specificul dezvoltării tehnologiei într-o lume postindustrială.
[8] Profesor la Universitatea Cambridge, deţinătorul titlului «Astronomer Royal”, membru al Societăţii Regale şi al Academiei de Ştiinţe din Statele Unite, preşedinte al Royal Astronomical Society (1992-94), unul dintre cei mai apreciaţi cosmologi ai zilelor noastre. A adus contribuţii importante în studiul găurilor negre, al formării galaxiilor şi în astrofizica la energii înalte.
[9] Vezi şi Revista Descopera, 27 octombrie 2007.