”Epocalipsa” - roman

Epocalipsa (eBook)
"Lumea asta a ajuns atât de jos, - rosti Io încet, - încât nu merită s-o locuieşti nici ca bătrân, nici ca tânăr. De fapt, nici nu mai e loc. Oriunde te-ai întoarce, dai peste o invitaţie, o gură, o lozincă, o dantură, un slogan, o pastilă, un chip, un cur, o ţâţă, un afiş, un selfish… N-o să mai avem loc nici să murim, darmite să fim îngropaţi. Poate nici moarte nu vom avea, dar nici viaţă. Înţelegi?! Că ăştia, sau ăia, sau împreună, nu mai lasă loc nici pentru viaţă, nici pentru moarte. E ca într-un lift înghesuit, unde te simţi ca respiraţia maladivă a necunoscuţilor, ca să nu zic putoarea lor… Dar tu mi te-ai arătat în viaţa asta, pe lumea asta, şi pot muri liniştit. Mă auzi?"




Exilul cultural, sau literaturi globale în limbi locale...


La 4 septembrie 2014, în plăcuta ambianţă a Literaturhaus, Berlin a avut loc o întâlnire culturală prilejuită de lectura autorului de expresie albaneză şi română Ardian-Christian Kuciuk. Autorul a citit din romanul său "Home", publicat vara aceasta de editura PA, condusă de Dna. Feride Berisha. Întâlnirea deschide un şir de manifestări literare din cadrul proiectului "Exilul cultural, sau literaturi globale în limbi locale", conceput şi lansat de Librarium Haemus şi PA.


Synopsis: Se pare că limbile albaneză și română au legături mai vechi decât poate observa cititorul de astăzi, deși aceste legături au fost descoperite și descrise de celebri lingviști germani, români, albanezi etc. Poate ca un semn ce tinde să atragă atenția, spațiul mioritic a fost principalul în care cel puțin albanezii din Sud emigrau nu doar din cauze economice, ci și culturale. Printre ei fac parte scriitori, gânditori, oameni de stat, negustori, cântăreți și actori, constructori, diplomați, ziariști și editori care ocupă locuri de onoare în istoria albaneză modernă.
În acest context, o importanță deosebită are poetul LasgushPoradeci (pseudonimul lui Llazar Gusho, Pogradec 1899-Tirana 1987), considerat cel mai mare liric al literaturii albaneze din secolul XX, care și-a publicat principalele sale volume în România și care teza de doctorat, susţinută la Universitatea din Graz, i-a dedicat-o operei lui Mihai Eminesku (“Der verkannte Eminescu und seine volkstümlich-heimatliche Ideologie”). Strălucit cunoscător și admirator al limbii și culturii germane, Poradeci și-a susținut doctoratul la Universitatea din Graz. Poezia lui Poradeci, scrisă într-o albaneză aleasă, fină, conține inspirație, teme și structuri stilistice românești și grație comuniunilor dintre lumea românească cu cea albaneză.
Feride Berisha şi A.-Ch. Kuciuk
Un alt autor despre care încă rămân multe de spus este MitrushKuteli (pseudonimul lui Dhimitër Pasko, Pogradec 1907-Tirana 1967) – prozator, eseist, critic literar și distins traducător. În memoriile sale, Kuteli mărturisește că începuse să scrie pentru a-și potoli dorul de țara natală. Volumele de proză ale lui Kuteli sunt considerate esențiale pentru proza albaneză modernă și stilistic au asemănări cu literatura scrisă de Ion Creangă, Ioan Dragoslav şi alţii. Aşa cum Creangă, de pildă, a scris într-o limbă română ”de rădăcină”, și Kuteli a folosit o albaneză ”eternă”, dublând vorbirea populară cu o profundă cultură europeană.
În perioada totalitaristă, Poradeci și Kuteli au fost izolaţi şi au suferit condamnarea la tăcere, iar Kuteli a înfruntat și câțiva ani de detenție la răufamata mocirlă de la Maliq. Ambii scriitori au fost obligați să supraviețuiască traducând literatură cu norma, fără a mai avea voie să călătorească în străinătate, și i-au dăruit cititorului albanez pe unele dintre capodoperele literaturilor română, germană și rusă (Eminescu, Creangă, Caragiale, Ispirescu, Goethe, Heine, Schiller, Gogol, Pușkin, Turgeniev, Maiakovski etc), ceea ce a făcut posibila intrarea lor în conștiința cititorului albanofon.
În cazul lui Poradeci și Kuteli nu se poate vorbi decât despre un exil cultural, sau literar. Spre nororcul lor și al literaturii europene, amândoi emigraseră într-un spațiu aproape geamăn cu cel de origine. Din acest punct de vedere, exilul și dorul rămân cheile misterului supraviețuirii lor ca autori. Trebuie revelat aici un paradox fericit: asemănarea ambianței exilului cu cea de origine nu potolește dorul, ci îl crește, îl face capabil să producă literatură superioară, de talie globală, deși autorii scriu și traduc în  și din două limbi de strânsă circulație.

A.-Ch. Kuciuk
Exilul cultural a luat un alt avânt și un alt sens la începutul anilor ’90, odată cu cărțile – scrise în albaneză și română – ale lui A.-Ch. Kuciuk, cu Revista Haemus şi cu Editura Librarium Haemus, în care, din anul 1998 sunt publicate cărți și fragmente din creația a peste 250 de autori și gânditori europeni și nu numai. Arhiva Revistei Haemus numără până în momentul de faţă peste 5.000 pagini, cele mai multe fiind accesibile gratuit pe internet. 

Câteva imagini din Berlin

(HaemusPress, All Rights reserved. Photo: Julia-Maria Kycyku)

"Home" la Berlin - lectură şi întâlnire, LiteraturHaus, 4 septembrie 2014

l.o.l.

Vă zbateţi cam în zadar, dragii mei, surâdea Proful, de vreme ce nu puteţi schiţa nici măcar haotic nişte chestiuni extrem de simple, cum ar fi moartea. Sau nici moartea nu mai e la fel de simplă ca în copilăria mea?! Trecuseră deja trei ceasuri din alea balcanice şi nicăieri pe perete nu se vedea nici umbră de moarte. Dar nici de vreo viaţă demnă de curiozitate nu se vedea. Era o zi prea încărcată, de altfel. În doar 24 de ore, omenirea (îşi) serba ziua mondială şi / sau internaţională a: Teatrului de păpuşi, Copiilor străzii, Sindromului Down, Luptei pentru eliminarea discriminării rasiale, Luptei pentru combaterea insomniei, şi a Poeziei. În acest răstimp, unii dintre ei îi schimbaseră pe nesimţite porecla şi îi spuneau Veghe (de la Supraveghetor).
- Vă place, Profule? - întrebă unul.
Proful îşi aranjă ochelarii şi privi peretele.
- Dacă-mi spui şi cam ce ai vrut să spui…
Artiştii stăteau înşiraţi în faţa peretelui dat la exorcizare şi se chinuiau. Nu se ştie de unde anume venise ideea asta de a umple pereţii încă liberi (de reclame şi afişe) ai cartierului cu desene şi semne, dar omuleţii păreau chiar inspiraţi. Şi nu era acea inspiraţie provenită din vreo revoltă adolescentină, nici măcar de vreuna ereditară. Pereţii mai pustii, mai mizerabili, mai crăpaţi şi dezolanţi trebuiau pictaţi. Că, vorba aia: creierul devine ceea văd ochii. Cu timpul, aproape niciun perete n-avea să mai rămână gol, mut, monocolor sau ”tâmp”. În locul vechiului perete, creierii trecătorilor, mai ales ai celor ce nu vorbeau singuri, puteau zări chiar de pe acum o stranie pictură, ce trebuia doar descifrată. În ea şi în jurul ei, printre scări de zugravi şi mânuţe murdărite de culori ce nu evocau nici vreo crimă şi nici nevoia cuiva de a se spăla pe mâini, generaţia viitoare, cea care avea să ne plătească pensiile, cum spuneau adulţii, se străduia să se exprime cât mai clar. Or dacă era adevărat că Dumnezeu vede lumea prin ochii copiilor, precum spusese cândva o sfântă, gândi Proful, era uşor să simţi groaza şi suferinţa lui Dumnezeu. Căci nu puteai crede că lumea ajunsese să fie atât de indescifrabilă. Pe de altă parte, chiar şi numai pentru a participa, oricât de scurt şi omeneşte, la suferinţa lui Dumnezeu, ziua îşi merita tot chinul.
- Europa, - spuse băieţelul.
- Europa?!
- Da, Europa. Acum. În plină criză…

Outism și insomnie

 Ardian Kycyku - Outism si insomnie
Citește

Intro-vertire

Outismul este un cuvânt pe care l-am inventat sau descoperit după aproape trei decenii de trai în lumea literară. Nu este autism și nici marginalizare, deși, în timp, dacă autorul vizat, sau chiar o întreagă literatură nu ajung la trezvie și nu rezistă, vor necesita mai mult un tratament de natură medicală, decât filozofică. Unii dintre noi trăiesc într-o epocă în care denumirile bolilor seamănă din ce în ce mai mult cu cele ale medicamentelor. Din această cauză, poate pentru a alunga sau a ocoli niște fenomene distrugătoare – lente, programate, pe care deseori individul le adoptă chiar negându-le ciclic – cuvintele reale tind să se unească între ele și să creeze compoziții care nu au nicio legătură cu jocurile morfologice sau metaforice. Cuvinte precum globanalizare, demoncrație, triplomație, iudologie, empatycon, oralfabetism, trialog, bidentitate, semiotycon, gunivers, fuckultate, eutori, aproximeză etc., au apărut în scrierile mele instantaneu, dincolo de orice intenție de a fermeca cititorul, sau de a mă rafina prin originalitate ostentativă. În mod straniu, ele desemnează câteva fenomene destul de asemănătoare cu unele boli, dar de data aceasta sociale, culturale și etno-psihice. 

"My last Million" - antologie / spectacol

 My last Million
onLine

Un singur ochi și, poate, ultimul...


Bărcuţe şi câteva solniţe de hârtie - de diferite dimensiuni – împrăştiate pe jos. Unele, mai mici, atârnă împreună cu câteva foi mari – scrise pe alocuri, sau nescrise –, cu fragmente şi suluri de papirus şi cu câteva volume (colorate sau alb-negru).

În centru, se vede un cearşaf care aminteşte fin şi de o carte deschisă, şi de pânzele unei corăbii. Imaginile pot fi proiectate pe acest cearşaf, uşor distorsionate, mai ales când vântul bate din spatele cearşafului, parcă ar fi nişte imagini-steaguri.

În celelalte colţuri ale scenei: fragmente ale unei lumi calde, făcută după asemănarea Cărţii: fotolii mici, rafturi, interioare, cărţi, o măsuţă, trei scaune, veioze, farfurii - toate au forma Cărţii sau sunt compuse din cărţi.

Un ochi luminos se mişcă încet prin şi peste obiectele descrise. Uneori se opreşte în spaţiile în care nu se află nimic. Atunci actorii încep să recite. Actorii sunt „dezveliţi” şi „acoperiţi” de întuneric după fiecare poem interpretat (rima: a-b-a-b).

La un moment dat, în faţa cearşafului-carte o să apară un amfiteatru în miniatură, făcut tot din cărţi. Unul dintre actori, în timp ce (se) recită, va aprinde în centrul amfiteatrului, o lumânare. Aceasta va rămâne acolo până la sfârşit, iar după ce se va stinge va fi înlocuită cu una identică, dar care nu va fi aprinsă.

Din când în când, actorii se vor plimba pe scenă – uneori mărşăluind, dansând, sau mergând în genunchi – hrănindu-se cu bucăţi de hârtie.

Trei actori – care pot forma împreună Corul
Corul – poate fi (şi) doar o voce din „nevăzut”

Poemele pot fi tipărite în hârtii ce seamănă cu bancnotele, smulse fiind din cărţi.
Ultimele poeme, cele rămase, pot fi aruncate înspre spectatori, în timp ce de sus „ninge” cu alte „bancnote”. 

Hârtii nemâncate


Corul: Există oameni care au supravieţuit hrănindu-se cu hârtie. Există chiar scriitori care mănâncă hârtie. Precursorul acestora este acel călugăr anonim care, cu mâna dreaptă scria, iar cu stânga mânca. Se spune că, într-o dimineaţă revelatorie, şi-a dat seama că mâncase tot ce scrisese.