Plagium (eseu)


Un şir de paradoxuri*

Foto: A.-Ch. Kuciuk, 2015
Lumea drepturilor de autor sau copyright-ul, mai ales în literatură, este una paradoxală şi plină de controverse, deşi legile care apără drepturile şi reglementează mersul lucrurilor sunt clare, inclusiv în fragmentele lor interpretabile sau de potenţiale ‘compromisuri’. Principalul paradox se datorează contradicţiei dintre nevoia firească – parte a misiunii – fiecărui autor de a-şi răspândi opera la nivel local şi global şi tendinţa altor autori (mai slabi, mai puţin inspiraţi şi / sau difuzori de carte, pragmatişti, profitori etc.) de a însuşi idei, esenţe, structuri, dar şi fragmente întregi de impact, vandabile şi producătoare de glorie, şi de a parveni prin ele. Paradoxul sus menţionat susţine indirect fenomenul plagiatului, iar acesta, în afara cauzelor arhicunoscute, poate fi generat şi de la o admiraţie exagerată, ca să nu spun idolatră, a plagiatorului faţă de autor (opera).

În terminologia de specialitate, drepturile de autor prezintă ansamblul prerogativelor de care se bucură autorii cu privire la operele create. Este vorba despre opere care întrunesc toate condiţiile de a fi considerate originale, alias opere cu un grad foarte scăzut de preluări, reformulări, replici textuale dezvoltate potrivit principiilor mitopoesis-ului. Originale sunt şi operele care, sprijinindu-se, sau inspirându-se de opere anterioare, din culturi şi limbi diferite, semnate de alţii, devin deschizătoare de drumuri, puncte de referinţă, în literatura şi mentalitatea umanităţii (e suficient să amintim de “Faust” al lui Goethe). Din acest moment, graţie dimensiunii şi impactului operelor respective, ele devin simultan proprietate a tuturor cititorilor şi imune faţă de orice plagiat. Dar asemenea opere, calificate capodopere, sunt din ce în ce mai rare, mai ales în epoca înaltei tehnologii în tipărirea şi difuzarea informaţiei cultural-artistice. Surplusul de informaţie aplicat de presă devastează neîntrerupt conştiinţa cititorului, o umple de date nefolositoare în esenţă, superficiale, uşor de uitat, consumatoare de timp activ prin inactivizarea cetăţeanului în faţa calculatorului sau a televizorului, şi astfel judecăţile de valoare privind operele şi capodoperele decad la nivelul patetismului ieftin – care se prezintă deseori idealism – şi al agitaţiei proprie marketingului.