O gramatică a exilului - eseu

"Dacă eşti cumva exilat, va veni pentru tine un moment de muţenie şi simţ acut al nimicniciei. Vei avea impresia că tot ce se poate spune despre exil a fost deja rostit, scris, filmat, pictat, jucat pe scenă, mereu de alţii, mereu pe pielea ta. De fapt, nu ai vreun motiv convingător să spui ceva, dar cu atât mai puţin ai vreun motiv să taci. Tocmai se încheie, cred, exilul individului, şi începe cel al numelui. Înţelegi că, într-adevăr a pleca înseamnă a muri un pic, dar a te întoarce (acum) înseamnă a muri un pic mai mult. La un moment dat, am ajuns la concluzia că „Exilul nu este o boală, dar nici de vindecat nu se vindecă vreodată”, nici măcar după moarte – şi asta fiindcă din exil au ieşit nişte cărţi, nişte mărturii, nişte amintiri speciale, iar în sine, pentru tine, exilul a fost, din prima clipă, acest pod şi chiar mod de a înainta, ce leagă lumea de undeva cu lumea de dincolo. Privit dintr-un colţ părăsit de metafore, boala respectivă ar palpita între cea mai nobilă schizofrenie şi cel mai productiv autism". 

”Sunt şocat să văd cum creşte kitsch-ul în urma mea...” Despre romanul ”Epocalipsa”

Epocalipsa, Librăria Syntagma, Galeriile Titan, București
Epocalipsa” de Ardian-Christian Kuciuk, Editura Librarium Haemus, 2014, 96 pag. Io şi Yo. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Prin acest roman, Ardian-Christian Kuciuk (n. 1969) ne transpune în acea perioadă de limită, de metaforă, de preludiu al morţii, când totul se diminuează şi se estompează, chiar şi numele sunt prescurtate până aproape de descărnare/sfărâmare. Şi totuşi, morţii se îngreunează, poate – cine ştie?! – cu excepţia celor care trec direct spre tărâmul metaforelor („Slăbim şi ne îngrăşăm degeaba. Că tot vom deforma oasele sărmanilor ce ne vor căra spre groapă. Asta în cazul în care nu dispărem pur şi simplu, sau dacă nu ardem în vreun incendiu, rămânem scufundaţi în vreo apă... Vorbesc la propriu, nu te gândi la metafore. În ce mă priveşte, am împlinit atâtea înfrăţiri de cruce, încât voi cântări mai puţin.”). Până să se aleagă praful şi pulberea, ceea ce nu ar fi totuşi un semn al Apocalipsei, ci numai al Epocalipsei, să ne curăţăm spaţiul de praf şi memoria de tot ceea ce e inutil: „Cine ar fi vrut să moară după atâta uitare controlată?! Întrebarea e la fel de captivantă, spuse Io. Cine poate muri după atâta memorie curăţată?!” (…) „Cu o zi înainte de a sosi meşterii, Io s-a plimbat îngândurat printre lucrurile, mobila, bibelourile, hainele şi cărţile din casă. Uneori ridica sceptrul şi dădea jos câte o chestie care se spulbera, sau doar sărea pe parchet.
– Sunt şocat să văd cum creşte kitsch-ul în urma mea, – zâmbea Io. Până astăzi eram convins că vârsta dizolvă parfumul tare al gustului ales. Bătrâneţea acceptă mai multe lucruri inutile, ba de duioşie în general, ba de lene, ba de deşertăciune... Acum observ că maturitatea mi-a umplut casa cu kitsch-uri. Uită-te şi tu: o sirenă”.

Praful ce se depune şi pe cele uşoare, şi pe cele grele, devine semn al uitării, dar şi al apropierii de esenţe, de sceptrul din mâna celor care trec dincolo ori de „briciul înfrăţirilor”, singurul semn vizibil al moştenirii de odinioară: „Yo era trează, cu ochii închişi. Era atât de uşoară şi plăcut parfumată, încât Io putea jura că ea e trează în cele două lumi simultan. Nu trebuia să te las să te lupţi cu praful, adăuga Io. Atâtea cărţi inutile, atâtea reviste, ziare, hârtii, haine învechite. Dacă le fierbeam, cred că ieşea din ele un lichid mortal, o armă biologică, ceva. Nu ne cere nimeni să facem lucruri supraomeneşti, dar uneori, în timpul acestor anotimpuri de curăţenie, mi s-a părut că misiunea asta a noastră este strict umană, nu are binecuvântare. (…) Şi ca să învingem prezentul ce părea fără capăt şi fără sfârşit, în acest răstimp am citit şi răsfoit atâtea cărţi proaste, am mâncat prin fast food-uri, am băut ce ne-a ieşit în cale, ne-am destrăbălat, ne-am atacat ficatul, rinichii, inima, maţele, oasele, nervii, în frunte cu creierul, că acela e de bază în momentul de faţă. Am dus viaţă de năpastă, cum zice romanţa, dar de o năpastă strălucitoare. Foc de artificii a fost, dar Dumnezeu ştie dacă a fost mai mult foc, sau artificii. Noroc că, pe parcurs, exact ca şi cum am fi avut un sfert din vârsta noastră, sau mai puţin, am dat uitării colegi şi prieteni, rude decedate şi încă vii, întâmplări-cheie şi neant. Uneori – sau ţi-am spus?! – îmi aduceam aminte de tribul acela primitiv care credea că sperma este un lichid otrăvitor ce se poate aduna în creier şi poate ucide.

– Da, da, mi-ai spus. La un moment dat li s-au scurs creierii, căci n-au mai avut spermă, şi erau trişti.

– Ei, a fost literatură povestea aia. Cum să fie ei trişti că nu-şi mai pot absorbi creierii înapoi din natură, cu puţa pe post de furtun, când nu mai au creieri?!”

Dihotomia greu / uşor poate fi împăcată cu destulă uşurinţă: „A spus-o unul dintre părinţii pustiei, dacă nu greşesc. Omul se uşurează când Dumnezeu îi dă ceea ce i se potriveşte, şi se îngreunează şi se lasă în jos când lipseşte ceea ce i se potriveşte.”

Fiecăruia i se potriveşte, biunivoc, numai moartea lui, dar uneori dragostea şi înfrăţirea pot înfrunta orice limită, chiar şi cea a capătului hărţii destinului: „Io şi Yo începură să plângă, dar fără a fi trişti, nici prea fericiţi, ci doar vii şi copilăreşte frământaţi; ninsoarea se înteţise, înghiţind vocile şi mirosurile necunoscuţilor care cântăreau din ce în ce mai mult, ca şi cum s-ar grăbi să devină ţărână peste Io şi Yo, iar acum mă aşteaptă mama, tata, bunicii, se îmbărbăta Io, mă aşteaptă şi iubirea vieţii mele, şi copilaşii pe care îi vom face, şi ei s-au spălat bine pe mâini, s-au îmbrăcat de nuntă sau de Paşti, şi se roagă ca eu să ajung cât mai repede. Căci eu am briciul. Şi ne vom tăia fiecare câte o linie frumoasă pe palmă, spunea Yo, lângă încheietură, acolo unde se termină harta destinului, şi vom bea din sângele unul altuia, sau din acelaşi sânge, şi asta nu va fi chiar nimic.”