 |
| Vasile Andru (1942-2016) |
Dificultatea
de a-l vorbi de rău sau de a-l bârfi, dovedea că Andru trăieşte ca puțini
alții, iar dificultatea de a-l vorbi numai de bine rămâne acum
o dovadă că n-a murit clasic, cum obișnuiesc s-o facă cei mai mulți dintre noi.
Încă trăim într-o lume plină de oameni pragmatişti, care se grăbesc să-i considere pe ceilalți
morți, la cea mai neintenționată rănire a orgoliului, dar care nu sunt deloc
realişti, mai ales față de propria valoare. Probabil din această cauză
singurele urme pe care aceștia le lasă sunt rănile în sufletele altora. Iar
mutarea lui Andru m-a tot provocat să aprofundez una dintre numeroasele sale
întrebări aforistice (Cum să trăiască omul bine, ca să moară sănătos...),
ajungând la Cum să trăiasca omul discret pentru a muri frumos, apoi
la Cum să se mute omul dintr-un spațiu pentru a trăi frumos după
propria absență.
Citisem despre Andru
la sfârșitul anilor '80 în Albania, într-o revistă literară ajunsă la
biblioteca Facultății de Istorie și Filologie a Universității din Tirana. Și
fiindcă pe atunci știam o română destul de precară, pe care o completam cu
pagini încă nescrise în albaneză, mă convinsesem că era vorba despre un
scriitor clasic, decedat de mult, sau care scria ca și cum ar fi mort.
Într-un fel ne asemănam. Era un soi de regăsire întru empatie, dar și un
straniu mijloc psihologic care mă liniștea de câte ori eram prea convins că voi
scrie ca un mort, fără a putea publica ceva vreodată și fără a cunoaște
personal vreun scriitor de altă limbă.
Ne-am întâlnit pentru
prima oară la redacția ”Vieții Românești”, un deceniu mai târziu, după ce
rămăsesem de acord la telefon să-i duc câteva proze scrise direct în română.
Știam doar cu aproximație cum arată. Nivelul tipografic al revistelor vremii le
dădea multor scriitori chipul unora care scriu ca și cum ar fi morți, iar
altora – ca și cum ar fi vii. Nu l-am
găsit pe Andru din prima, deși ne aflam amândoi în același birou. Mi-am dat
repede seama că nu el era mic de statură, ci se lărgise spațiul. De altfel,
prezența lui, trăsăturile feței, timbrul vocii, umorul plin de o uimire aproape
copilărească, smerenia neostentativă, te puteau descumpăni: omul chiar trăia
între două lumi; niciodată nu puteai ști când se află mai mult aici sau
dincolo. Era un maestru al spațiului si al umbrei, unul dintre puținii
scriitori care, într-o discreție superioară, te învăța cum să apreciezi
dimensiunea luminoasă a umbrei, a profunzimilor, și să optezi pentru o
mediatizare autentică a propriilor cărți, dincolo de orice combinație a
tupeului cu infantilismul, respectând aproape cu sfințenie spațiul vital al
fiecărui muritor sau mai puțin muritor.
În
prezența lui Andru, spațiul se lărgea tacit – un dar neprețuit pentru orice
străin de țară, dar autohton în literatură. N-am reținut data; țin minte doar
că întâlnirea avusese ceva inițiatic, deoarece Andru m-a convins să-mi schimb y-urile
numelui (care aminteau cumva de simbolul wireless-ului) cu două u-uri,
care pentru primii modernişti reprezentau cicluri, vibrații divine-n
mări viride / înverzite (”U, cycles, vibrements divins des mers
virides”, A. Rimbaud, sonetul Vocale). Altfel riscam să devin
ilizibil, căci numele autorului, mistic vorbind, uneori poate conta la fel ca
și operele sale.
De-a lungul celor douăzeci de ani care au urmat, Andru a continuat să-mi lărgească spațiul, uneori prin prezență, alteori prin absență. Cred că era una dintre harismele sale: îi lăsa pe oameni să vorbească, dar mai ales să respire. Nu o dată am fost aproape revoltat de mărinimia cu care îi lăsa pe confrați să vorbească, deși cei mai mulți dintre ei vorbeau doar ca să se audă și apoi eventual să scrie ce auzeau. Spre nefericirea omeniei, dar spre fericirea literaturii, nu puțini au confundat respirația cu vorbirea şi nu s-au oprit nici la înmormântarea lui Andru, ca şi cum el venise pe lumea asta doar ca să ducă în lumea cealaltă biografiile lor online. Și nu păreau a avea de gând să și respire.
”Mai
era puțin şi m-aş fi convins că suntem la un târg de carte”, a spus la un
moment dat Silvia Andrucovici (soția lui Andru).
Poate
sună morbid, sau eu fusesem deja definitiv înfrânt de îndurarea lui Andru, dar
voiam să cred că vorbitorii își lungeau promovările doar așteptând un semn că
el, de fapt, nu murise, ci doar se întinsese, ca să-i asculte mai clar. Or
Andru era și la propria înmormântare neschimbat: cu chipul și prezența
înțeleptului care trăia între două lumi. Doar că nu-l văzusem vreodată
ascultând cu ochii închiși.
Și
poate fiindcă prietenia cu el îmi dăduse încă o dovadă că ilirii și
dacii chiar sunt frați de suflet, cum se convinsese el simplu, după o
emoționantă călătorie în Albania, unde avusese „senzația că-și întâlnește neamuri neştiute, deghizate în
veşminte munteneşti, neamuri regăsite spontan”*, mi-am amintit
de vechea expresie pe care albanezii de odinioară – tăcuți, fiindcă Fluviile
adânci nu turuie – o rosteau încet la priveghiul neamurilor: Era
om, s-a făcut cuvânt... Andru
se făcuse mai mult carte, decât cuvânt, nume, amintire, și începuse să-și
petreacă mai mult timp între carte și lume, decât între cele două lumi.
Nu
se aflau la capelă nici o zecime dintre confrații cărora Andru le lărgise
spațiul și pe care îi citise când n-aveau nimic de spus și îi ascultase când
n-aveau nimic de scris. Sigur, blând, acel zâmbet copilăros al ființei sale
nu-i permitea nimănui să se prefacă, mai ales în aceste vremuri, în care mulți
indivizi sunt la fel şi când se prefac, şi cand nu se prefac. M-am gândit
din nou că oameni cu discreția și profunzimea lui Andru nu pot fi marginalizați
și nici idolatrizați, oricât ar lărgi spațiul, sau tocmai de aceea.
Într-un spațiu lărgit, mai,
2017
* Vezi „Oameni care fac istoria. Şi oameni care îmbunătăţesc istoria”, convorbire cu Vasile Andru, București, aprilie 2007.