Un
scriitor se naşte sau devine minoritar prin
excelenţă şi, cu puţin nenoroc, moare ca majoritar, în sensul de anonim.
A fi minoritar, cel puţin pentru un scriitor născut pe meleagurile răsăritene,
înseamnă a fi minoritar la pătrat. Destinul mai multor nume de referinţă
ale intelectualităţii balcanice, cu foarte puţine excepţii, ne trimte cu gândul
la postulatul spus de Mântuitorul Iisus Hristos, potrivit căruia “Nimeni nu este profet în familia şi în ţara lui”.
Dar e exagerat să explicăm migraţia creierului artistic doar prin nevoia de a
dovedi harul profetic. Nu cred că doar dovedirea unui har anume cere mai mereu
drept plată suferinţele exilului, sau chiar revelaţiile incluse într-un
asemenea act dublu, fizic şi - mai ales - metafizic.
Un
scriitor minoritar, în Balcani, indiferent de cultura din care provine sau este
rupt, are de îndeplinit în acelaşi timp câteva obligaţii, ca să nu spun misiuni.
În
primul rând, el trebuie să conserve tot ceea ce aduce şi păstrează din cultura
de obârșie. Astfel, după cum merg lucrurile în ţările noastre, el poate fi un
adevărat salvator de esenţe,
în limba maternă, într-una de adopție, sau în ambele. Iar dacă s-ar întoarce la
locul unde aceste esenţe deja s-au dizolvat, s-ar afla în faţa unui alt exil.
În
al doilea rând, acest scriitor minoritar
(devenit minoritar și în țara din care a fost sau s-a exilat) ar trebui să
supravieţuiască aceloraşi necazuri şi încercări de care au parte contemporanii
săi străini (pe cale de a-i deveni compatrioţi întru dificultăţi) şi să
accepte, volens nolens, rolul de pod suspendat între două culturi, două
limbi, două mentalitaţi, două modalități de a metaforiza și / sau descifra
realitatea, două existenţe.
Dar
există şi poduri interne, ca să zicem
aşa, poduri care leagă, despart şi ţin într-o tensiune creativă două sau mai
multe spații ale aceleiaşi culturi. Acest gen de poduri, în afara unei
inestimabile valori istorice şi documentare, reprezintă şi un nod legat în
timp, nod care ţine fragmentele diferite ale unei culturi într-un raport
benefic, ocrotitor, faţă de căderea în nepăsare sau chiar în uitare. Cazul
albanezului exilat acum cinci sute de ani, odată cu urmaşii lui Skanderbeg,
Vinçenxo Golletti Baffa (Çivit, Italia 1924-Heidelberg, Germania 2008), este
grăitor. Doctor Golletti, fin cărturar, filosof, publicist de talie europeană,
spirit critic de o profunzime aproape revoltătoare, a scris în varianta
străveche a limbii moderne albaneze, în arbăreşă (arbërisht – al.). Putea scrie cu aceeași ușurință în limbile
italiană, germană și engleză; știa că are din ce în ce mai puţin cititori; ştia
că viitorul limbilor denumite ‘mici’ este sumbru, dar insista să nu se predea
globalizării şi nicidecum în semn de revanşă disperată faţă de atâţia zeci de
ani de scris în arbăreşă, nici pentru a se distinge cumva prin refugiul într-o
nișă a culturii (scrisului). Actul acestui intelectual este, în esenţă, o metaforă a jerftei
tăcute care învinge modele impuse de dizolvarea specificului limbilor vechi în
numele unei faime globale. Este alegerea conștientă a fiecare scriitor devotat,
a fiecărui „minoritar” care scrie întru supraviețuirea unei viziuni aparte
asupra lumii – plămădită de câteva generații – și care refuză să moară ca un „majoritar”. Cu un asemenea
devotament, Frederic Mistral (1830-1914) şi Isaac-Bashevis Singer (1902-1991) au
revigorat plenar limbile provansală şi respectiv idiş, îmbogățind fondul
capodoperelor literare, dar și tezaurul istoric universal.
Colegul
israelian Lev Berinski (n. 1939) ne-a povestit, printre altele, despre
tragismul poziţiei scriitorilor de limbă idiş astăzi. Această limbă, de o
bogăţie uluitoare şi care a parcurs prin literatură, într-un singur secol,
drumul parcurs de literaturile europene în nu mai puţin de patru sute de ani,
este acum pe cale de dispariţie. Scriitorii de limba idiş îşi
pierd treptat cititorii, fiindcă limba folosită de ei nu este decât sporadic citită. Dar
ei nu se predau. Actul scrisului, precum bine se ştie, puţin are de a face,
ezoteric vorbind, cu actul editării, cu actul perceperii sau al întâmpinării operei
scrise de către cititori și / sau critici. Actul scrisului, în vremuri de emfatiza(n)tă
deculturalizare, este actul renunţării la moarte civică, la dispariţie, la suicid
artistic. El devine un act esenţial, aproape religios, ritualistic, prin care
metafora fiinţei artistice supravieţuieşte cel puțin onorabil, prefăcând
deseori în opere de indiscutabile valori estetice și spirituale tot ceea ce
este toxic și nepoetic în cotidian.
Parabola
podului care leagă şi separă acum pare
depășită chiar şi prin faptul că, în spaţiul balcanic, încă se mai pun
întrebări de genul: Cui aparţine podul?
Al cărui mal este acest pod? Pentru care țărm lucrează? Din ce în ce mai
puțini oameni, deși înțeleg, nu acceptă că un (asemenea) pod poate aparţine mai
mult Transcendentului şi lucrează pentru nevoia noastră de a nu dispărea în
anonimatul autosuficienței. Căci există și este foarte eficient un anonimat al
autosuficienței, învelit temporar într-o celebritate deseori confun-dată cu
posteritatea.
Şi
e interesant de observat cum multe prejudecăţi cultural-literare sunt depăşite –
îndurând multe în tăcere – de către popoare întregi (deseori numite Marele Anonim), dar sunt neglijate
aproape cu fervoare de numeroși indivizi celebri care sunt considerați reprezentativi.
Este
cunoscută deja aserţiunea muzicianului Alexandru Bălănescu: “Mai bine
minoritate, decât niciodată”. Acest gând cuprinde cel puţin două faţete ale
unui mare adevăr. A fi în minoritate,
înseamnă a îndura împreună cu majoritarii,
ceea ce reduce dreptul de a te plânge de o cantitate nedrept de mai mare de suferinţă cumparativ cu
aceştia din urmă (o binevenită lecţie de smerenie) şi: a fi în minoritate înseamnă a fi în originalitate, a fi
văzut altfel, primit altfel, perceput altfel, ceea ce ar trebuie să-i îndemne pe minoritari să accepte cu
mai multă generozitate “taxele” cerute de originalitate. Această originalitate,
precum talantul din parabola creştină, poate fi înmulțită, sau îngropată.
Atunci chiar nu contează pe care dintre maluri e îngropată.
2002/2016