Vocile lor se auzeau ca sub apă. Ni-i imaginam închiși în balonașe
oarecum de săpun, sau aidoma celor care reprezintă visele în desene, și
zâmbeam. Zâmbetele noastre dispăreau tot ca niște balonașe, dar greu să le
observe cineva. Ani de-a rândul, niciunul dintre ei n-avusese curiozitatea și
nici nu se chinuise să traducă zâmbetele noastre. Le credeau balonașe ultime, din categoria celor ce îl
părăsesc pe muribund înainte de a-și da sufletul, sau odată cu ieșirea
sufletului, de parcă sufletul era doar aer închis în balonașe și nu se poate
amesteca cu apa. Când amurgul se topea în noapte și, graţie albastrului
profund, ca niște înţepături, stelele se adunau asupra-ne, aveam impresia că
toate balonașele zilei fuseseră doar un fel de ouă străvezii. Ele se ridicau
spre stratul subţire unde apele se întâlneau cu cerurile, odată cu apropierea
stelelor de ape, și plesneau blând, ca într-o surzenie. Stelele se preschimbau
în fulgi de zăpadă sau în flori de cristal. Totul semăna cumva cu fecundarea,
dar nu atât a florilor, ci mai mult a peștilor care dansau în jurul nostru. În
serile de iarnă, locul stelelor era ocupat de fulgii de zăpadă, dar fecundarea
nu se schimba. Aceasta fusese și ultima uimire pe care ne-am exprimat-o în
cuvinte, înainte ca ei să vină pe rând și să ne invite afară, sau la ceea ce ei
numeau înăuntru, ba chiar înlăuntrul vieţii.
