Ardian-Christian Kuciuk: Ca sub cer [proză]

Vocile lor se auzeau ca sub apă. Ni-i imaginam închiși în balonașe oarecum de săpun, sau aidoma celor care reprezintă visele în desene, și zâmbeam. Zâmbetele noastre dispăreau tot ca niște balonașe, dar greu să le observe cineva. Ani de-a rândul, niciunul dintre ei n-avusese curiozitatea și nici nu se chinuise să traducă zâmbetele noastre. Le credeau balonașe ultime, din categoria celor ce îl părăsesc pe muribund înainte de a-și da sufletul, sau odată cu ieșirea sufletului, de parcă sufletul era doar aer închis în balonașe și nu se poate amesteca cu apa. Când amurgul se topea în noapte și, graţie albastrului profund, ca niște înţepături, stelele se adunau asupra-ne, aveam impresia că toate balonașele zilei fuseseră doar un fel de ouă străvezii. Ele se ridicau spre stratul subţire unde apele se întâlneau cu cerurile, odată cu apropierea stelelor de ape, și plesneau blând, ca într-o surzenie. Stelele se preschimbau în fulgi de zăpadă sau în flori de cristal. Totul semăna cumva cu fecundarea, dar nu atât a florilor, ci mai mult a peștilor care dansau în jurul nostru. În serile de iarnă, locul stelelor era ocupat de fulgii de zăpadă, dar fecundarea nu se schimba. Aceasta fusese și ultima uimire pe care ne-am exprimat-o în cuvinte, înainte ca ei să vină pe rând și să ne invite afară, sau la ceea ce ei numeau înăuntru, ba chiar înlăuntrul vieţii.


Când Ea și cu mine am învăţat să ne înţelegem prin balonașe, numărul celor ce ne căutau s-a micșorat. Că și bunicii, părinţii, prietenii și dușmanii obosesc într-o zi sau își pierd nădejdea. Ne rugam doar ca ei să nu ne plângă cum sunt plânși înecaţii. Poate ar fi trebuit, cu vreo două luni înainte de plecare, să ne certăm urât cu toţi, să-i dezamăgim cât mai amar, să le facem lucruri de neiertat, să le deschidem răni din cele pe care doar cineva foarte drag ţi le poate face (ca să se știe că doar Dumnezeu e Dumnezeu, îmi spusese Ea). Dar nu izbutusem. Nu știam să-i fi rămas cuiva datori în bani – și ne-a lăsat fără balonașe ziua în care bărbaţi și femei de vârste diferite, puţin după ce pleca și cea mai suportabilă rudă, veneau pe rând și ne numărau datoriile. Noi puneam cuvintele lor în versuri și ne întrebam din priviri. Poemele sunau cam în felul următor:
O ţigară fără filtru / o cafea cu zahăr / un ceai /
Un măr / două curmale / o pagină de matematică /
Zece leka noi / cinci leka noi / un dolar /
Trei cărţi subţiri / două cărţi groase / nu contează autoru' acu' /
O peniţă / o călimară / un stilou / o bomboană /
O insignă / douăzeci bucăţi timbre / câinele bălan / canarul portocaliu /
Binoclul c-un ochi, monoclul cu două lentile, pana albastră, o plimbare cu barca /
Două vârfuri de peniţă / tricoul verde / o pensulă / un caiet de desen
Inelul de argint / două lănţișoare / trei perechi de cercei / cravata cu steluţe /
Patru inele de aur / două ghiuluri cu pietre scumpe / unul cu cap de vultur /
Unul cu cap de șarpe / un sandwich / sandviș / două măsline / o cană / opt farfurii /
Terenul din vârful dealului / două găini / vaca neagră / doi cocoși /
Și așa mai departe. Doar Dumnezeu nu ne-a interpelat nici măcar o singură dată, ori fiindcă este însuși Dorul și vede totul, ori fiindcă este însăși Durerea și îndură totul, ori fiindcă nu Se termină niciodată.
Cu trecerea timpului, ultimele versuri au început să se îngroașe, să se agraveze și să ia chipul unor datorii de stat. Foarte rar, ca pentru a alunga deochiul, sau vreo magie neagră, rezulta că rămăseserăm datori și cu câte un sărut, câte un zâmbet erotic, câte o atingere în amurg, câte o respiraţie grăbită care ameţea somnul și visele, precum și câteva somnuri stricate, câteva insomnii, câteva bilete de cinema.
Nu le puteam răspunde, deoarece – culmea! – ne puteau crede nebuni, sau înecaţi. De aceea eram obligaţi să ne comportăm ca doi înecaţi. Dar cine era în stare să mulgă violent atâta dragoste, grijă, devotament, datorită înecului, mai ales de la niște oameni care, și fără să lipsească, ne dădeau totul gratis, până și invidia, ura, admiraţia maladivă, necredinţa, utopiile?!
Dacă anii nu s-ar fi scurs atât de repede, poate ne-ar fi durut faptul că ei ne înţeleg greșit, sau ne iau drept cine nu suntem. Poate am fi încercat să-i lămurim, să-i convingem că era vorba de cu totul altceva. Dar timpul curgea altfel în lumea balonașelor, a apelor și a cerurilor fără margini.
Ca pentru a ne atinge la conștiinţă, pe rând, sau și în coruri mici, altoind sunete și cuvinte subacvatice, ei au început un poem care se zbătea parcă să-l șteargă din memorie și pe Homer[,] sau pe cel mai productiv bard din alpi.
Cândva Ea m-a întrebat din priviri dacă nu cumva, în timp ce ne ocupam de traducerea acelor versuri, provocaserăm, sau ajutaserăm timpul să curgă mai repede. Sau timpul se ducea la fel și atunci când tăceai, și dacă nu numerotai oamenii și fiinţele după o rânduială care se transforma invariabil în timp?!
Vino, fiule, fiică, cutare, că te așteaptă bunicul, te așteaptă bunica, te așteaptă mami, te așteaptă tati, te așteaptă surioara, te așteaptă frăţiorul,
te așteaptă prietenii, te așteaptă prietenele, te așteaptă educatoarea, te așteaptă învăţătoarea, te așteaptă diriga, te așteaptă paznicul. Vino, fiică, fiule, că ne-a părăsit bunica, ne-a părăsit bunicul, ne-a părăsit mami, ne-a părăsit tati,
căzut-a Zidul Berlinului.
Vino, fiule, fiică, s-au deschis graniţele, că poţi vorbi liber/ă, fără să te mai temi, poţi spune ce vrei, poţi scrie cât vrei și ce vrei. Vino,
fiule (uneori suna viule), fiică (uneori suna friică), vino, că ne-am împăcat și cu America, și cu Rusia, și cu China, și cu Israelul, şi cu majoritatea ţărilor din fosta Iugoslavie şi nu numai.
Vino să vezi cum s-au înălţat blocurile, zgârie-norii, cafenelele, centrele de biznis, avioanele cât o mahala bucata. Vino, că se lungesc drumurile care unesc inimile, că s-au scos firele de telefon și acum vom avea telefoane cât cutiuţele de chibrit, pline de imagini, melodii, nume, prenume, internume și numere cât vreţi, și cu jocuri la care nici nu puteaţi visa când
aţi plecat. Vino să vezi ce rochie de mireasă ţi-am făcut, ce costum de conte vei purta la nuntă, ce pantofi din piele de șarpe, ce cravată, ce papion, ce inele v-am luat,
Vino,
tati, mami, sunt eu, nu mă recunoști?! Vino, suflete, vino, unde-ţi zboară gândul?! Vino să bem o cafea la Paris, la Barcelona, la Roma, la New York,
la Abu Dabi, unde v-
rei tu. Vino, că s-a răcit mâncarea. Vino, că trebuie plătită chiria. Vino, că ne-au tăiat lumina. Vino, că ne-au tăiat apa. Vino, că te-au înjurat și blestemat. Vino, că am leșinat. Vino, că te-au condamnat la tăcere în absenţă. Vino, că vorbește președintele. Vino,
că s-au împăcat toate partidele la putere. Vino, că mi-a intrat un ghimpe în talpă. Vino, c-ai devenit bunic, vino, c-ai devenit bunică, vino, c-ai ieșit la pensie, vino, că ţi-au apărut memoriile, vino, că te-au mânjit în noroi, vino, că te-au ridicat în slăvi, vino, că ţi s-a acordat premiul întâi, al doilea, al treilea, al treilea bis, premiul de încurajare, vino, c-ai câștigat la loto, vino, că ţi-au împărţit pământul, vino, că ţi-au luat casa, vino, că pe locul tău de veci au scris numele altuia, vino, că…
Cântecul II al poemului începea și continua cu ”Oare”, ”Nu”-uri, ipoteze, suspiciuni și lămuriri, însoţite cu oftaturi, triste împletiri de buze și palme, cu capete care se mișcă în semn de doliu și amărăciune, precum urmează:
Oare mă auzi, oare mă vezi, oare mă simţi?!
Nu mă aude, sufletul meu, nu-i ajunge vocea, nu-mi iese vocea, se topește sufletul meu steaua mea îl mănâncă peștii îl mănâncă plantele carnivore îl mănâncă cine ști ce animale cine știe unde-și are oasele cine știe când a fost mâncat/ă și eu îl caut eu o caut și bocesc și mă topesc mai rău decăt el și decât ea, și decât toţi.
Printre versuri lungi, uneori se ivea câte un rând cu:
Cum așa, de ce așa, măi, măi…”.
Numele au devenit prenume, prenumele au devenit verbe, persoanele au alunecat și s-au înmulţit, timpul verbelor s-a spulberat. Au mai fost uneori și înjurături, calomnii, surâsuri întunecate, căci noi nu știam ce pierdusem cu acea tăcere și inflexibilitate și cu acea sete unul faţă de altul. Căci trecuseră cine știe câţi ani, câte invitaţii, câte strigăte, câte bocete, câţi oameni, câte filme, câte pierderi de speranţe, și neputinţa noastră de a ne sătura unul de celălalt se putea explica inclusiv știinţific, vasăzică:
Ori dispreţ, ură inexplicabilă și răzbunare faţă de ei,
Ori boală insuficient cercetată și, implicit, fără leac, sau mai rău: incurabilă,
Ori dragoste nebună faţă de noi înșine,
Ori moarte,
Ori altceva care nu găsește răspuns.
Noi ne-am adus încă o dată aminte, fără a ne lua privirile unul de la altul, că nu se știa unde ne aveam trupurile și dacă le mai aveam undeva; ne-am amintit cu un dor necunoscut și cu o duioșie dincolo de vârstă, de începuturile acelei întâmplări și de cele mai sensibile versuri ale acelui poem. Știam doar că ultimii care rostiseră versuri peste ape, sau sub cer, erau niște oameni cărunţi și încovoiaţi care ne strigau Tati, Mami, și care ne aruncau câte o floare, iar aceasta doar cu stele, cu ochi sau cu fulgi de zăpadă nu semăna. Nu, strigam noi cu balonașe, plini de bucurie și amărăciune – fără să știm dacă, într-un caz asemănător, am fi acţionat faţă de ei așa cum se purtau ei faţă de noi – nu, flori se arucă la morţi, noi nu aruncăm flori către voi, pentru că voi n-aţi murit. Noi doar am ieșit într-o seară din cinema, atât, reţineţi bine: atât, ne-am gândit să înotăm în lac noaptea, ne-am dezbrăcat, ne-am lăsat hainele în ferestruica unui buncăr, ca să nu se ude dacă începea vreo ploaie, și ne-am scufundat să ne privim în ochi sub apă. Atât. Apoi nu știm cât am stat separaţi, ne-am apropiat ca să ne vedem mai clar, căci apele au ceva dintr-o sticlă fără margini și fără cuvinte, și ne-am spus ceva care s-a închis într-un singur balonaș. Dar poate a fost doar un zâmbet neprihănit, copilăros, fiindcă ei au început să ne caute, să strige după noi, să umble prin ape cu bărci și binocluri și scafandri. Unii au mai tras şi cu puşca, în aer şi în ape. Cine putea jura că era ma bine pe partea cealaltă a apei, pe partea cealaltă a cerului, sau pe partea cealaltă în general?! Și dacă jura cineva, ce valoare putea avea după atâţia ani?! S-a lăsat tăcerea care știa că nu aveam memorie de pești, nici inimi de piatră, ci doar suflete de copii îndrăgostiţi.

(Dintr-o nouă carte)