Aproximeză
Short Eastory
I-am uitat numele, dar țin minte că, în mare
secret, mulți dintre noi îi admirau pe dușmanii din filme și spectacole, poate
fiindcă ei rosteau lucruri pe care nici în vis nu îndrăznea să le gândească
cineva. Cu prețul vieții, dar puteau.
Eram în clasa a șaptea. Profesoara noastră de
literatură se numea Libertate* și n-o ducea prea bine. Rămăsese văduvă și putea
purta negru doar o zi pe săptămână, căci Partidul nu-i permitea Morții să
umbrească culorile învingătoare ale vieții noastre. Alesese de
undeva o piesă și o rescrisese pentru noi.
Când am tras la roluri, cum s-ar zice, Shórti** m-a ales să fiu Spion(nul). Replica-cheie a rolului meu era:
- Ehee,
maestre, ăștia nu te iartă!”,
Ăștia fiind tinerii care
omorau dușmani.
Maestre era un coleg ales ofițer străin, cotropitor, la
fel de dușman ca mine.
A repetat fiecare acasă, fiindcă nu era timp
până la premieră. Piesa asta fulgerase peste noi ca o moarte sau fericire
năprasnică.
Nu aveam emoții, ba eram chiar exaltat, căci
aveam să mor, deși cumplit și doar pe scenă, dar să mori era
de pe atunci pentru mine o dovadă că ești ales, fie și doar pentru a afla
înaintea altora dacă există lumea cealaltă.
M-au ucis la Vatra de Cultură a cartierului,
o clădire aproape pariziană. Am așteptat să-mi sune ceasul în culise, într-un
costum negru pe care Libertatea îl micșorase în așa fel, încât să nu difere
mult de un vechi coșciug plouat.
Am început să mă învârt pe scenă, dar
negăsind nimic în centrul ei, a trebuit să mă învârt în pătrat. Cândva am
rostit cu o voce necunoscută:
- Ehee, maestre, ăștia nu te iartă!”
– și
brusc au năvălit pe scenă patru din ”Ăia”, l-au sugrumat pe Maestre și au
îndreptat spre mine câteva puști de lemn.
Am căzut înainte ca gloanțele invizibile să
mă ciuruiască, dar nu de frică și nici ca ei să se omoare între ei.
O fetiță a țipat sau a sughițat la moartea
mea. Una singură, ca o prevestitoare a monogamiei.
Dar undeva greșisem, fiindcă Libertatea ne
ordonă tacit să repetăm scena, poate ca eu să nu mor înainte de a fi ucis.
Sala încremenise.
Mi-am reluat învârteala în pătrat, am rostit
replica cu limbă de moarte, ”Ăia” au năvălit iarăși, dar acum opt, nu patru, și
înainte de a-l sugruma din nou pe Maestre și a mă ciurui pe mine, au urlat în
cor:
- Niciodatăăă!
Avusese/m dreptate:
ăia nu te iertau, de cel puțin două ori.
Aplauzele au continuat și afară. Dădeam și eu
din palme – fusesem ucis, dar mai murise un trădător! – rugându-mă să fi murit
exact cum stabilise Partidul, ca o javră, porc și alte vietăți
proscrise de lozinci. Dar nu mă opream din aplaudat și fiindcă una dintre
spectatoare, precum am văzut cu ochii scoși de moarte, lăcrimase.
La doar patru decenii mai târziu, m-am
aplecat în gând asupra celui ucis și i-am spus: ”Ehee, ăștia te
decorează, maestre martir al integrării”.
2020
* Lirí – în limba albaneză.
** În albaneză are sensurile de sorți, soartă, destin.
Omniprezentul déjà vu al omului / fragment din romanul "Asediu" (2003)
Tati insista mereu, mai ales când se făcea mangă la ţară cu bunicul, că un scriitor care n-a murit sau n-a înnebunit pâna la 30-35 de ani, nu este bun de nimic. E de-a dreptul secătuit, de prisos. Având o viaţă tumultoasă, dusă deseori pe muchie de cuţit, Tati mai fusese tentat să devină şi scriitor, dar, din păcate, ispita aceasta începuse să-i zbârlescă spiritul doar după ce trecuse de treizeci de ani şi nu intenţiona să moară la un an doi după semnarea primei capodopere. Potrivit socotelilor lui Tati, domnul scriitor V. Botezu, unde Helio a fost ascuns după stagiul deja militar satisfăcut la cuibul lui Năframă, putea fi considerat la cea de-a doua tinereţe a sa. O tinereţe glorioasă, cu trei căsnicii destrămate şi cu doi copii părăsiţi la activ. O tinereţe cu mai multe cărţi editate, şocante, comentate, bârfite şi elogiate, decât ani. Printre manuscrisele sale încă nepublicate, un loc de frunte ocupau tratatul filosofico-semiotic «Critica cacofoniei pure» şi uluitoarea teză de doctorat, nesusţinută, «Omniprezentul déjà vu al omului mileniului III şi clişeul ca dimensiune a Apocalipsei». Frânturi scânteietoare din cele nouăzeci şi nouă (şi... concluzii) ale acesteia din urmă, Helio avea să înveţe din belşug.
L'anno in cui fu inventato il cigno / videolettura
"L'anno in cui fu inventato il cigno" Romanzo tradotto dall'originale in rumeno ("Anul in care s-au inventat lebăda", Bucarest 1997) da Giuseppe Stabile
Pubblicato da Besa Muci
L'immagine in copertina: Ardian-Christian Kyçyku
Nardò, Italia 2021
Ideazione, sceneggiatura, riprese (Pogradec, Albania; Bucarest, Romania), montaggio e voce: Ardian-Christian Kyçyku
Musica: Frammento di J. S. Bach, Suita Francese n. 5 in sol maggiore, BWV 816: III. Sarabanda, interpretata da Vadim Chaimovich
Sono stati utilizzati anche brevi pezzi di vari materiali cinematografici
Fonte: Youtube
RO: "Am privit oraşul. Fereastra înaltă nu-mi permitea să văd pământul, trecătorii, cuplurile de îndrăgostiţi, curvele şi nici şoaptele somnoroase ale serii. Lumina agonică a zilei ninsese peste lac, încet, mută, ca să ia forma unei piramide cristaline, înfigându-se din ce în ce mai adânc în apele întunecate. Apa se luminase fulgerător, amuţită poate datorită absenţei oricărei schimbări în ritmul veşnic, pe urmă devenise pământie, pe urmă: de un verde închis, gri, bleu marin, neagră, iar sângele acestor transformări, uimit şi rarefiat în aceeaşi muţenie supraumană, se vărsase lent de-a lungul orizontului. Nici o pasăre, nici un zbor, nici un zâmbet. Sângele a fost la început roz, pe urmă portocaliu, albastru visător, bleu. Cu ochii închişi, mă gândeam că astfel se lăsa noaptea peste tărâmurile morţii frumoase, în care trăiesc fiinţe dure şi neasemuit de iubitoare, fiinţe tăinuite în chiar deschiderea lor şocantă, în sinceritatea cumplită a celor care nu cunosc spaima falsă faţă de moarte şi nici tăria ipocrită şi otrăvitoare a oamenilor sclipitori, dar văduviţi de suflet; astfel se lasă amurgul şi noaptea peste tărâmurile morţii frumoase în care oamenii nu numai că nu se tem de moarte, ci şi visează la ea ca la o femeie, zboară cu ea, mănâncă cu ea, dansează cu ea, zâmbesc cu ea. Mă gândeam că deseori sperma era pentru trup ceea ce era lacrima pentru suflet. Şi cât ai clipi din ochi, cât ai clipi din puşcă, cerul s-a aplecat peste bolta orizontului şi-a înghiţit, într-o iubire lipsită de cuvinte, toate culorile absenţei sale, toate dorurile şi rănile logicii, toate regretele absenţei noastre în el, şi nu ştiu cine a plâns sau s-a plâns în mine; ştiam doar că suta de ani nu dura mai mult, nu durea mai mult, iar eu puteam s-o trăiesc în linişte, fără grabă, puteam chiar s-o înghit, şi să zâmbesc copilăreşte cu dorinţa de a vrăji o altă expresie sau formă a timpului. Eram singur, o piatră ar fi crăpat în locul meu, nu eram din piatră…"
[Ardian-Christian Kuciuk: "Anul în care s-a inventat lebăda", roman, București 1997]
Ex - roman cu dragoste & conspirație / Fragment
Capitolul II
Colegii lui erau gropari, nu tălmăcitori de
vise. După aşa numitul stagiu al coşmarurilor, cei care nu evadau
înspre alte meserii sau nu-şi mutau statul major în vreo clinică de
dezalcoolizare – de care deveneau dependenţi – nu mai visau. Ce să facă cu
visele?! Ei se considerau trimişi ai vieţii, de vreme ce nu îngropau oameni
vii, ci morţi, şi nu ai morţii. Iar visele, deşi păreau a fi ale vieţii, mai
degrabă erau capcane ale morţii. Pe de altă parte, se vedea clar că, în
vremurile astea ale democraţiei, doar cei care visau cumpătat, cu măsura, puţin
spre deloc, erau cumva mai feriţi de taina sinuciderii.
Ciolan n-a vorbit cu nimeni despre tovarăşul general înconjurat de coliva lumii. Şi probabil ar fi dat totul uitării, dacă unul dintre colegi, un tinerel mereu nebărbierit şi care de obicei dormea beat în gropile încă libere, n-ar fi povestit că avusese un vis ciudat. Cică o voce plăcută, de bunică de la ţară sau de mamă decedată în floarea vârstei, îl sfătuia în somn sau în stare de veghe: „ieşi, drăguţule, din groapa aia, că vine proprietarul gropii, şi barosanul este aşa de bogat, încât şi câinele său are proteză de aur…”.
Casting sau Cortina nu mai separă nimic / Teatru
II.
Sub acoperiş.
Regizorul
Actorul I este xenofobul. El nu suportă străinii. I se
spune şi Hm. Porecla lui spune multe,
dacă nu chiar totul... Pe parcurs, se va putea observa că nici pe ai săi nu
prea îi suportă. Îi crede laşi, trădători, vânduţi străinilor.
Exilantul
Lucrurile sunt cu mult mai simple de atât.
Regizorul
Mai vorbim. Actorul II este indiferentul. I se pune şi
Nea Gazdă, deoarece găzduieşte un străin, un exilant... De reţinut altoirea
cuvântului exil cu azil-ant... El o face pe gazda, ca să câştige
un ban şi, eventual, să fie politically
correct... La cât de rapid se schimbă lumea zilelor noastre, el vrea să
nu-şi piardă liniştea. E ceva de genul: şi dacă rămân ai noştri la putere, şi
dacă vin străinii, eu să mor în patul meu. Mielul
blând suge din două mame, zice un popor. Sau din câte mame or fi... În
esenţă, nici el nu suportă pe nimeni, dar nu simte asta.
Exilantul
Altfel spus: mărunţişurile i se par miracole, e convins că i se cuvin din naştere şi, implicit, nu vibrează la niciun miracol adevărat. Nu?
Oneline
Oneline - An unrestored tribute to those who refuse to change their Gift.
Concept, script, shooting and editing: A.-Ch. Kyçyku. All rights reserved.
Opera & boala / ”Cerul dintr-un plic”
Un întuneric cu nuanţele cernelii de scris se deschide ca un plic. Un perete alb alunecă de sus în jos până la un ceas de perete fără limbi, rezemat lângă colţul camerei de sub fereastră, înconjurat de câteva volume groase, ediţii de lux. Câţiva şobolani mari şi medii sunt adunaţi în faţa ceasului şi încearcă să-l roadă.
Vocea Amatorului: Mănâncă şi rod. Cu sau fără rod. Tot timpul. Nu toţi, dar tot timpul. Chiar şi ceasul face câte o pauză tainică între bătăi, chiar şi inima, chiar şi moartea – ei nu. Dacă-i vezi, poţi jura că vor să mănânce timpul, cam cum ne zbatem noi. Poate şi ei, şi noi credem în străfundurile noastre că timpul are un capăt. Altfel n-am fi crezut că trăim o singură dată.
Picioarele desculţe ale Amatorului se îndreaptă spre
ceas.
Şobolanii rămân o clipă uimiţi, apoi pleacă. Unii ies din
spatele ceasului, dovadă că erau mai mulţi.
Camera este goală şi foarte curată. Un singur fotoliu, o măsuţă
rotundă, de sticlă, şi un raft plin cu CD-uri.
Peretele din faţa uşii pare uşor albastru, parcă umbrit
de o apă cristalină.
Mâinile Amatorului deschid fereastra de deasupra ceasului parţial mâncat de şobolani.
Vocea Amatorului: Le-am dat şi cărţi vechi, şi cărţi noi. Şi capodopere, şi mizerii scumpe, mediatizate, colorate. Crede-mă: le-au tratat pe toate la fel, ca şi cum ar fi fost infectate cu ceva. Sau poate hârtia conţine vreun soi de otravă pentru şobolani? De fapt, nu asta am vrut să-ţi scriu astăzi. Şi nici de dorul ce mă sfâşie mai ales în amurg, după ce mă întorc de la filmări.
Zgomote infernale năvălesc în cameră de afară. Amatorul
priveşte curtea din faţa blocului şi strada ce desparte curtea de un parc aurit
şi luminos.
Câţiva oameni se ceartă între ei, urlă, ţipă, înjură, ameninţă, motivele devenind din ce în ce mai incerte. Poate se ceartă pentru locuri de parcare, poate pentru politică, poate ca să nu trăiască în linişte. Diferite maşini trec pe stradă, câţiva bătrâni traversează strada traşi de câinii lor graşi sau prea mari, enervându-se de înjurăturile şi fluierăturile şoferilor, unui troleibuz îi sar troleele: oamenii înjură şi scuipă din interior, apoi coboară supăraţi, iar conducătorul vehiculului îşi pune mânuşile parcă ruginite şi se chinuie să aranjeze firele.
Vocea Amatorului (cu zgomotele în surdină): Acum trei seri, am fost ameninţat cu moartea. La telefon. Te vom face bucăţi, nenorocitule, mi-a urlat unul, deşi zilele şi aşa îţi sunt numărate! Sau ai răspândit vorba că eşti pe moarte doar ca să scapi de noi. De voi, m-am mirat. Mă veţi face bucăţi?! Dar cum vă permiteţi să fiţi mai grăbiţi decât moartea, l-am întrebat. Şi vom da bucăţile tale câinilor, a adăugat el. Iar pe câini – chinezoilor de la parter... Nu te cruci, că nici eu nu ştiu cine era. Nu mă simt nevinovat, dar nici n-am făcut ceva care să merite aşa o moarte cruntă. La început am crezut că nemernicul greşise numărul. Dar am fost din nou ameninţat, aceleaşi fraze, altă voce. Am impresia că este vorba de nişte vecini. Doar îi ştii pe ăia cu care nu te saluţi niciodată, dar care ştiu totul despre tine, îţi citesc scrisorile, facturile, întreţinerea, reclamele. Am avut asemenea indivizi şi când stăteam împreună, înainte să optez pentru boală...
Mâinile Amatorului închid fereastra şi trag o perdea
groasă, neagră, dar zgomotele de afară mai poposesc în cameră, ca şi cum ar
căuta nişte găuri în care să se ascundă.
Amatorul scoate din raft un video-proiector vechi, îl
instalează pe măsuţa de sticlă şi răsfoieşte un album de CD-uri.
Pe peretele din faţa fotoliului apare un pătrat de cer.
Nu are nimic special: este doar albastru spre bleu, în apropierea asfinţitului.
Pare a fi fragmentul unui film mut, înainte de începerea filmului, sau imediat
după generic.
Pătratul se măreşte foarte încet, cuprinde tot peretele,
perdeaua, ceasul ros, cărţile şi tavanul. Liniile, punctele, petele şi umbrele
se amestecă cu formele lucrurilor din cameră.
(...)
Zâmbetul ce nu va trece
Am fost smulşi dintr-un pământ, pământul
a
fost smuls din noi
În
locul nostru în pământ, în locul pământului în noi
au
rămas răni – şi rănile sângerează, iar sângele
nimeni
nu l-a văzut, puţini l-au plâns, mulţi
l-au
batjocorit.
Am
răbdat.
Răniţi
şi fără pământ, am bătut în lung şi-n lat drumurile lumii, ca să găsim un
locşor mai puţin străin sau mai asemănător rănilor rămase în pământul de unde
ne-am smuls. Am umblat fără pâine, fără apă, fără speranţe, dar cine se mai
gândeşte la speranţe, la apă şi la pâine când rana le întrece pe toate?!
Am
umblat în coşmaruri şi lacrimi.
Am
umblat fără pământ, mistuiţi de dor.
Am
răbdat când tot ce aveam şi ce n-aveam, când ce eram şi ce nu eram s-au
spulberat. Am umblat în pulbere atât, încât uneori vedeam în pulbere lumina,
pâinea şi speranţa. Am răbdat când pulberea rămânea pulbere şi când, de atâta
pulbere, nu mai ştiam ce se întâmplă.
Ce se întâmpla, Doamne?!
Shadow's Theoreme - animation
Concept, script, original graphics, editing: A.-Ch. Kyçyku. All Rights reserved
De virus illustribus
- mărturiile unui scriitor de literatură paralelă -
"Revedeam „Persona” lui Bergman și, ca de obicei, completând parcă o declarație pe proprie răspundere, repetam că, în limba etruscă, persona însemna mască, iar „etrusca poate fi tradusă astăzi numai cu ajutorul limbii albaneze”. Nu știam să spun în ce limbă putea fi tradusă masca. Sau sticla. Sau oglinda, ochelarii, paharele, ferestrele. Într-un joc ciudat de cuvinte, îi mărturiseam Sufleurului că defectul care i-a dat mereu multe bătăi de cap Poetului este privirea în ochi a oamenilor, iar bătăile de cap n-au reușit să-i clatine nici privirea, spre gurile lor, de exemplu, nici convingerile, încât Poetul poate nici nu a observat că acum se poartă masca.
Virus illustribus ne-a ajutat să descoperim ce ochi au ceilalți și să nu
primim o informație trunchiată, ca atunci când urmărim filme în limbi
necunoscute, pierzând din integritatea imaginilor în timp ce citim
subtitrările.
Spre dimineață, un alt personaj, în albaneză sau într-o etruscă virusată de traduceri neautorizate, mă trezește cu o știre de ultimă oră: „Amendat un actor, prins fără mască”. Era un actor necunoscut, dintre cei despre care afli doar dacă presa le face vreo necrologie de ziua morții. Dar devenise celebru fiindcă fusese prins fără mască. N-am reținut care personaj a întrebat jignit:
- Dar de ce atâția oameni poartă măști o viață întreagă și nu devin niciodată celebri?!
Trebuia masca potrivită la momentul potrivit. Ca la intersecțiile nevralgice ale destinului. Dacă actorul ar fi fost un mascat de la jandarmerie prins fără mască, a adăugat Sufleurul, putea fi doar recunoscut, dar nicidecum atât de celebru. Chestiune de meserii..."
În curând onLine
Suferințe din linia a doua
Interviu. Despre romanul ”Anul în care
s-a inventat lebăda” apărut în limba italiană ("L'anno in cui fu inventato
il cigno", Besa Muci Editore, martie 2021)
Anna Lattanzi: Vorbim despre romanul „Anul în
care s-a inventat lebăda”. De ce ai decis să-l scrii?
Ardian-Christian Kuciuk: Este prima mea carte scrisă direct în limba română. Se fac 25 de ani de atunci. Am scris-o între 7 și 18 februarie 1996, la București. A avut o primire extraordinară și nu doar datorită faptului că era scrisă de un autor străin. Au urmat ”Dulcea taină a nebuniei” (33 proze) și ”Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări”. Ele pot fi citite separat, dar și ca o trilogie considerată de critică ”o nouă mitologie balcanică”.
"Parallel literature" - a conversation
"Before it is a need, it is an almost a childish desire, but not to amaze anyone. It's like an invitation to discover, eyes closed, together with someone (whom you often neither know, nor see, nor will ever meet) things that are extremely vivid and yet invisible, neglected for entirely ordinary or even unjust reasons. I have started writing very early, but I always distinguish the winter of 1985 in Poradec. That setting reminds me of a beautiful death, which seemed to surpass even life itself in many ways. Looking through the eyes of experience, it seems to me that the events that insist on being narrated are those whose ‘longevity’ in the memory is not guaranteed. This also awakens a compassion without which literature cannot live a very long life..." Continuare
Lost masterpieces
Concept, script, original graphics, editing: A.-Ch. Kycyku.
All Rights reserved. www.arkycyku.info
Subscribe to:
Posts (Atom)