Romanul ”Tatăl” primește Premiul Academiei Kult pentru Cea mai bună carte a anului

Photo: Joan Leka, Xhoel Leka
"Tatăl" – un roman despre fatalitatea răzbunării și umanismul lipsit de glorie al anonimilor 

Tatăl era atât de neprihănit, încât uneori îți venea să-l omori” – este una dintre frazele-cheie ale acestui roman scris în limba albaneză la București în anul 2003. Un tată sexagenar, soția lui și singurul lor fiu rezistă asediați de o istorie în care dictatura unei ideologii a devenit dictatură asupra soartei, a soartei asupra omului, şi, în ascuns, a fiecăruia asupra tuturor.
Când ideologiile duc numai la utopii – preschimbându-se deseori în masacre multiple – încât omul se satură cu foarte puțin și nu se mulțumește de nimic, ”Tatăl” m-a ajutat să văd lucruri cunoscute, dar despre care nu se scrie, și lucruri scrise, dar necunoscute în profunzime. Căci deseori, acolo unde viața pare insuportabilă, intensitatea trăirilor, a întrebărilor fără răspuns, este un fel de miracol”, a afirmat autorul.
”Tatăl” aduce o nouă viziune asupra fenomenului străvechi al răzbunării (luarea-sângelui / gjakmarrja - al.). Orice relație între generații conține cel puțin o tendință, uneori instinctivă, de răzbunare. Fiecare generație se simte îndreptățită să se răzbune față de generația anterioară, chipurile în numele generației următoare, și astfel rănește trei generații. Aceasta și fiindcă înlăuntrul unei societăți în care așa-numitele ”soluții salvatoare” otrăvesc aproape orice legătură de sânge, și în care folosirea masivă a criteriului biologic al selecției, mai ales în domeniul darurilor, schimbă direcția ideilor constructive. În acest context, ”Tatăl” este și un imn ridicat sacrificiilor tăcute ale părinților și în general ale înaintașilor judecați mai mereu istoric (ideologic) și nu sufletește. /

Recunoștință Editurii Poeteka, Dr. Arian Leka și Dr. Silvana Leka; mulțumiri juriului Kult pentru apreciere!

"Tubim" - textul filmului

Cuvântul Tubim înseamnă Adunare, dar poate fi citit și ca Tubi im - My Tube (EN). Cuvântul Rrëfilm (alcătuit de autor) are în același timp sensul de Spovedanie, Povestire și Film

HÂRTIA. Legată nod de cuvânt şi de litere. Una dintre primele mele amintiri: bunicii tocmai îşi zugrăviseră casa mare de chirpici şi mă puseseră să dorm în mijlocul sufrageriei. Lampa o înveliseră cu o foaie scrisă – probabil din caietele de şcoală ale mamei mele – ca lumina să nu-mi chinuie ochii. Umbrele cuvintelor se întindeau pe pereţi, în toate dimensiunile, luând forme de animale, păsări şi insecte, tremurând din cauza căldurii, altoite cu frânturi din alte umbre. Afară ningea. Ţin minte amara durere a gâtului, deoarece încă nu ştiam să citesc şi le vedeam pe toate de jos în sus, majoritatea răsturnate, dar intuiam că ceva neobişnuit mă luase ostatic. Mai târziu, când locuiam la etaj, unde bunicul Vangjel Koci zidise o fereastră pentru a o transforma în raft de cărţi, mă străduiam să descopăr cuvinte în umbrele frunzelor. Apoi scrisorile pe care le-am scris şi primit, hârtiile pe care începusem să le mănânc fără să ştiu de ce şi, mai ales, o scrisoare a anului 1960, trimisă de celălalt bunic, Llazi Kyçyku, tatei, care începuse studiile la Bucureşti: ”Mult iubitul Fiul nostru, trimite-ne cuvinte, multe sau puţine, dar mereuLa Pogradec întotdeauna au fost oameni care se hrăneau cu hârtii şi cuvinte.

CERNEALA. Legată nod de hârtie, cuvinte și sânge. Cu o noapte înainte de a porni spre București, singur în mijlocul terenului întunecat de lângă blocul în care trăiam, încineram manuscrisele pe care le consideram nevaloroase.
Era noapte, toamnă aurită de Tirana; părinții ieșeau unul după altul, sau împreună, și mă chemau de la balcon. Flăcările se jucau cu umbra mea pe câmp, o măreau, o strângeau, o întindeau peste pietre și tufișuri, în acel tărâm unde odinioară, în copilărie, ne ascundeam și spionam cuplurile de îndrăgostiți. Zidurile curților dimprejur erau pline cu rămășițe de sticle, cuie, cuțite, ca să alunge hoții. Umbra mea trecea prin ele, își pierdea ba capul, ba membrele; părinții se linișteau văzând că umbra mea e sănătoasă, intrau în casă, ieșeau din nou. Nici măcar un singur vecin n-a avut curiozitatea să afle ce fac. Nu știam că scrisesem atâtea lucruri inutile. Urmăream atent cum ardeau hârtii, litere și cuvinte, care în sine valorau, dar laolaltă nu meritau mai mult decât focul. Mă fermeca transformarea cernelii în cenușă. Îmi aduceam aminte de sciții care-și încinerau morții, apoi amestecau cenușa lor cu vin și beau pentru a moșteni și păstra virtuțile înaintașilor. Mă gândeam la mânia strălucitoare a poporului: ”Să nu-i / nu-ți mai văd cerneala!”[1] – dovadă că cerneala este mereu mai mult decât pare.

EXILUL. Legat nod de cuvinte, hârtie, cerneală, sânge, foc, cinema, dor. Fraza scrisă cu mulți ani în urmă: ”Exilul nu este boală, dar nici de vindecat nu se vindecă vreodată”. Când i se revelează dimensiunea astrală a exilului, protagonistul unui film al meu își spune: „Nici nu te-au gonit, nici nu te-au trimis. Pur și simplu ai plecat, ca să nu rămâi netot”. Exilul ca o ieșire plină de durere din prezent și ca primire în eternul unui neam, al unei limbi, al unei arte. Întoarcerile mele la Pogradec. De fiecare dată, fără a o intenționa, mă trezesc aproape integral într-o perioadă anume a vieții. Memoria capătă o exactitate și o luciditate care nu mă amorțesc, dar care nici nu-mi permit să fiu întru-totul în prezent. Poradec este complet neschimbat, cândva și acum și poimâine. Luna august când am poposit în casa, înăuntrul sau în jurul căreia altădată se ridica turnul lui Lasgush Poradeci[2]. Imaginile orașului din ferestrele acelui turn. Scriam în gând și presimțeam că o mai mare singurătate va urma, dar sunt oameni care și-ar fi dăruit multe doar pentru un gram dintr-o asemenea singurătate. Urmăream cu privirea umbrele frunzelor pe tavan și mă mutam la Cinematograful „Pojska”, unde filmele care-mi plăceau le urmăream și de trei ori pe zi. Apoi mă întorceam alergând prin străduțele pustii și le povesteam filmele bunicilor. Fragmentele neimportante le înlocuiam cu un soi de cântec milităresc: Tanana-nana-naa. Rapid, lucrurile au luat-o razna, bunicii și-au schimbat viață[3], povestirea filmelor subînțelegea să cânți într-una sau să urli. N-aveam voce pentru cântece și urlete.

IUBIREA. Legată mortal de cuvinte, cerneală, sânge, exil, dor, muzică, strigăt, rădăcini, noduri. M-a lovit foarte devreme, s-a purtat ca Moartea, m-a trez(v)it și m-a umplut cu multe cuvinte. Cuvintele erau mereu extrem de exacte și tot atât de ne-depline. Fiecare cuvânt se rostea simultan printr-un alt cuvânt și odată cu acesta (moarte – plecare, mântuire; exil – dor, nod, cinema; dragoste – descoperire a limbii, acoperire a vorbirii; cerneală – sânge, foc, cenușă etc.) Fiecare cuvânt era geamăn cu propria extindere în metaforă și vice versa. După fapte pe care le poate asculta doar literatura (și geamănul ei mormântul[4] iubirea mi-a înmulțit cuvintele, dar mi-a închis gura. Noroc că mi-a luat graiul și nu scrisul.

MOARTEA. Când sunt întru-totul singur și nu citesc umbre de cuvinte sau cuvinte din lucruri, mă rog ca Dumnezeu să nu-mi ia mintea de la moarte și nici moartea din minte, mai ales după ce mi-a alungat frica de moarte. Să te înveți cu propria moarte acolo unde ți-ai fi dorit să fii și cu propria viață acolo unde nu ți-ai fi dorit să fii. Apoi de la capăt, după fiecare plecare sau alterare de oameni dragi, după fiecare carte care apare acolo unde nu mai ești și se zbate duios să fie acolo în locul tău, sau ca un locțiitor al vieții tale. Versul ne-văzut al lui Lasgush Poradeci: ”Tu, strigăt minuscul al sunetului meu” răsturnat: ”Tu, sunet al strigătului meu minuscul[5]. Readâncirea unui vers al lui De Rada[6]: ”Cum trăiesc unde nu sunt, așa trăim noi după moarte”, adăugând: Precum mor unde trăiesc, așa...

INVIDIA. Legată nod de umbră, moarte, strălucire a încercărilor, idolatrie a altora. A fost ca o a doua umbră, deseori împrumutând culoarea ființelor și a întâmplărilor – și mereu a fost așa. Creșterea ochiului, empatia involuntară, poate ascuțită după scrierea atâtor cărți. Expresia paralizantă a unei foste iubite: ”Tu îi tulburi pe cei care te iubesc și îi faci să turbeze pe cei care te urăsc...” Invidia care a trecut până acum de la cele mai monstruoase la cele mai infantile forme. O proaspătă variantă: invitații înzorzonate de la diferite reviste și televiziuni, după ce li s-au terminat toți nemuritorii în vogă și mediocri. Dimensiune de blestem, dar atât de blestematul ”blestem”, cu ghilimelele indispensabile, te ține strâns legat de Credință și le conferă o valoare din ce în ce mai exactă ființelor, lucrurilor și sinelui.

SCRISUL. Legat de majoritatea dezlegărilor. Anul 1982, Tirana, un alfabet alcătuit în plină taină, ca să nu-mi citească nimeni scrisorile de dragoste. Îl țineam cu mine și în somn, pregătit să-l înghit, dacă riscam să mi-l găsească. Am recitit de curând una dintre acele scrisori de dragoste, în alfabetul meu. M-a luat din nou râsul: întru chinurile de a-mi ține cât mai ascunsă dragostea, uitasem că iubita respectivă nu-mi cunoștea încă alfabetul. Noaptea înșiram literele în gând și-i spuneam fără voce: ”Nu-ți face griji, frumoaso, căci pe tine te voi învăța eu personal adevărata limbă albaneză”... București, iarna anului 1993, la cămin: o descifrare extrem de poetică a literelor alfabetului oficial (de pildă: J – Fluviul udat de două prezenturi, două viitoruri, două trecuturi. Tăcerea lacrimii, a vaietului, și fericirea acestora). Apoi ispita copilăroasă de a alcătui cuvinte și fraze care pot aduce noroc bun, sau care pot repara câtuși de puțin mersul lucrurilor. 
București, septembrie 2018
______________________________
[1] Expresie albaneză intraductibilă. Cuvântul Bojë în limba albaneză are și sensul de Cerneală, și Statură de om (un fel de prezență, gust și rost al prezenței cuiva).
[2] Se citește Lasgúș Poradéții – pseudonimul lui Llazar Gusho / Llazár Gúșo (Pogradec, 27 decembrie 1899? -Tirana, 12 noiembrie 1987), considerat cel mai mare liric al literaturii albaneze moderne, format în culturile română și germanică. Bio
[3] Expresie populară albaneză, eufemistică, dar și mistică. În loc de a murit, se spune și-a schimbat viață (ndërroi jetë). 
[4] Joc de cuvinte, după expresia (asemenea grozăvii etc.) le poate asculta / suporta / înfrunta doar mormântul
[5] Intraductibil. În original: Ti, klithmëz e tingëllit tim. Poetul percepe iubirea și / sau moartea ca pe un strigăt minuscul, parte și dinlăuntrul sunetului (vieții). 
[6] Jeronim de Rada (se citește Ieroním de Ráda) Poet de expresie albaneză și italiană, publicist, estetician şi om de cultură arbăreş – albanezii emigrați masiv în Italia după decesul lui Skanderbeg – n. n, autorul unor capodopere poetice recunoscute pe plan continental (Maq / Macchia Albanese, 29 noiembrie 1814 - 28 februarie 1903). Unul dintre numeroșii săi admiratori a fost și nobelistul Frederic Mistral (“Creaţiile dumneavostră sunt pline de farmec, prospeţime şi lumină evanghelică. Vă felicit, domnule, că aţi supus muza dumneavoastră, iubirea şi toată fiinţa cultului limbii materne spre gloria ţării şi a poporului vostru. În timp ce limbile mari, oficiale, le oferă mulţi cititori scriitorilor lor, limbile naturale scot la iveală taina adevăratei poezii”).

Dearection - a very short film



Un bătrân oarecare pornește la drum cu trenul. Treptat şi rapid, aproape totul se transformă în film, iar filmul fiecăruia din noi: în viaţă. Unii poate spun: Și s-a facut film; alţii poate spun: Şi s-a făcut viaţă… Nu ne alegem amintirile care ne cuprind intr-o călătorie, poate nici în ultima călătorie. Uneori aceasta ne poate face fericiți, alteori ne poate înstrăina, alteori ne poate face fericiți prin înstrăinare sau invers. Acest gust miraculos de surprinzător al vieții mi s-a revelat și printr-o veche expresie găsită în corespondența strabunicului meu Aleksandër Kyçyku, din anul 1956: "Suflet avem, suflet nu stăpânim". Nici noi, nici ceilalți muritori.

[EN] An elder starts his journey on the train. Gradually but quickly, almost everything turns into a film, and the film of each of us, into life. Some may say, "And there was a movie" others may say, "And there was life". We do not choose the memories that make up our journey, perhaps not even on our last one. Sometimes it can make us happy, sometimes it can alienate us, sometimes make us happy by estrangement or vice versa. This miraculously surprising taste of life has also been revealed to me through an old phrase found in the correspondence of my grandfather, Aleksandër Kyçyku, in 1956: "Soul we have, soul we do not control." Neither we nor other mortals. (Translated by Corina Linte)