Într-o noapte de noiembrie, am
aflat că o fiinţă foarte dragă mie – în hârtii o voi boteza A. – fără să mă
anunţe, îşi schimbase viaţă. Era poate – dar mai mult este
– cea mai frumoasă femeie pe care a născut-o ţara mea natală la începutul anilor ’60 şi nu numai. Suficient de frumoasă ca să sfinţească prin chip şi comportament, nu prin moarte
prematură, inspiraţia şi fiorul acestor rânduri; unică în felul în care nu trezeşti şi nu atingi cu microbul competiţiei; conştientă de acea frumuseţe, dar mai vizibil de viteza
trecerii pe această lume... Era mai frumoasă decât oraşul meu natal, poate un
pic mai frumoasă decât întreaga
copilărie şi mai frumoasă decât o potenţială noapte petrecută cu ea. Mi-a deviat calea gândurilor şi a gusturilor
în epoca neprihănirii şi frumuseţea ei – nu avea sex-appeal,
ci soul-appeal – m-a eliberat, fără
să-mi dau seama, lăsând o parte din mine încuiată pe viaţă în neprihănire. Era deja studentă la Tirana, venea ca şi mine, să-şi petrecea
toate vacanţele la Pogradec, citea doar cărţi alese cu grijă, cele mai multe
oficial interzise (Turgheniev, Remarque, Zweig, Dostoievski etc.) şi mi-a
povestit (trăindu-şi subiectele în prezenţa mea, într-o mistuire blândă, de
soartă), tot ceea ce nu puteam citi până atunci. Povestea cu acea blândeţe care
împleteşte lipsurile unei cărţi cu frumuseţe din prima tinereţe a cititorului
sau a ascultătorului, transformându-le în nişte capodopere ce nu te vor mai
dezamăgi. Nu ştiu câte suflete de scriitori decedaţi sau încă în viaţă a
împăcat cu modul ei de a le trăi cărţile. Vorbeam despre literatură şi când
înotam, şi când jucam volei, şi când mă străduiam s-o învăţ să joace şah.
Nenumărate seri superbe s-au lăsat peste discuţiile noastre, ca nişte corturi
mătăsoase de întuneric străluminos, peste atâtea cuvinte, pe care, fără a
presimţi, de la un moment de graţie numit exil, n-aveam să le folosim decât în
monologuri fără voce, în scrieri, scrisori şi vise. Uneori ne uitam în apele
din care se retrăgea lumina, discutând despre cărţi, şi ieşeam pe malul cu
pietriş când bărcile cu lămpi aprinse ale pescarilor înaintau înspre adâncimi,
orbecăind parcă în căutarea perlelor trăite de noi în apele marii literaturi.
Înfrăţirea noastră la prima vedere oglindea şi reflecta atâta linişte şi poate
chiar lumină, încât n-a circulat niciodată în oraş vreo bârfă legată de noi. Ba
chiar se poate spune că întreg oraşul, în tăcere, se ruga să nu cădem în
clişeele altor cupluri, ci să rămânem aşa,
neschimbaţi, aidoma îndrăgostiţilor ce mor tineri, cu puţin înainte de a deveni
şaşii de mierea amărăciunilor trupeşti. Ne-au lăsat mereu în colţul nostru –
asemănător colţului meu din cinematograf – şi n-am simţit nici mult după aceea
că liniştea era un antrenament pentru exilul viitor: deja înstrăinarea se dubla,
faţă de oraş, de spaţiul numit cotidian, de memoria imediată. Eram din ce în ce
mai fraţi, din ce în ce mai înstrăinaţi, din ce în ce mai exilaţi, doar cu
convingerea că totul se întâmplă acum şi nu va avea sfârşit. Deseori mai târziu
am regretat că alţii n-au putut fi eu cel de atunci, iar acum regret şi că alţii nu pot fi eu cel de acum, şi că eu nu pot fi decât în treacăt eu cel de atunci. Nu spun despre A. că
lumea n-o merita, ci că o merita pe deplin, dar nu mai mult de atât.