”Aşa sunat-au aminţirile” / din Empatycon
Chipul Morţii s-a schimbat în timp.
Pietrele albe m-au învăţat să nu dispreţuiesc
niciodată emfaza anumitor expresii. E un mod de a nu te maturiza precoce sau de
a-ţi amâna sinuciderea, deşi pare paradoxal. Nu mai ţin minte cine m-a iniţiat
în vorbitul cu pietre. Erau urmaşele stâncilor ce se sfărâmau de prea multă
vechime şi se rostogoleau domol în lac, de obicei noaptea, pentru a ajunge în
mâinile noastre. Trebuia să stai oarecum îngenunchiat pe nisipul subacvatic,
să-ţi ridici capul spre cer, cu ochii închişi, să ai la tine cele două pietre
vorbitoare - de mărimea unui pumn de copil - şi să începi să vorbeşti. Nimic nu
se auzea mai clar sub apă decât discuţia purtată de pietre, la fel cum se aud
bătăile maşinii de scris într-o noapte geroasă şi fără vânt. Cel mai bine
puteai vorbi când vremea era bună şi apele - calme. Altfel riscai să-ţi intre
apa în nas, în urechi, şi să nu ai liniştea necesară. Probabilitatea de a greşi
un cuvânt rostit cu ajutorul pietrelor era de cel puţin trei ori mai mare decât
putinţa unui bâlbâit de a pronunţa corect fie şi cuvântul „Moarte”. În scurt
timp, am aflat uluit că unii ajunseseră nu doar să ştie la perfecţie limba
maternă, ci să înveţe şi limbi străine. Mai era un băiat ceva mai în vârstă
care - cum se zvonea - intenţiona să treacă în scris limba pietrelor.
Iniţial, era suficient să ştii că pietrele vorbeau aceeaşi limbă străveche,
indiferent de forma, culorile şi compunerea lor. Un diamant, de pildă, nu
vorbea o limbă mai evoluată decât o piatră lipsită de sânge albastru. Important
era să ştii cum să le foloseşti. Cel mai uşor era să înveţi vocalele. Pe urmă,
vocalele se închideau în sine, se împrăştiau prin ape şi deveneau consoane.
Vrăjitorul spunea că prima limbă a lumii fusese o singură vocală, vocala-tată
(nu mamă), din care se născuseră toate celelalte sunete.
Cea dintâi frază rostită cu pietrele mele albe, a fost
o întrebare:
Subscribe to:
Posts (Atom)