(...)
Vocea femeii:
- Ce anume vreţi să uitaţi?
Vocea bărbatului:
- Cam tot. Aglomeraţia infernală din autobuz sau metrou, vocile
răguşite ale călătorilor, tusele sau flegmele frânte, feţele tâmpe, de morţi
treziţi la un control al fiscului, să zicem, soneriile de mobil, frânturile de
muzică execrabilă… Şi mai ales duhoarea. Adică: mirosurile devastatoare… Mereu
am impresia că bolile mortale gen cancer sau paranoia nu sunt microbi, ci
mirosuri…
Vocea femeii, în timp ce palma cu ochiul de sticlă se îndreaptă
spre locul unde se presupune a fi bărbatul:
- Poftiţi! În camera noastră veţi uita exact ce doriţi să nu
facă parte din viaţa dumneavoastră de zi cu zi. Luaţi cu încredere. Vreţi să vă
dau mai multe?
Vocea bărbatului:
- Mai multe ce?
Vocea femeii:
- Variante de ochi. Dacă se întâmplă să nu vă hotărâţi, putem
lucra şi în alb-negru. Ştiţi deja ce farmec aparte au lucrările în alb-negru.
Vocea bărbatului:
- Aş prefera, totuşi, în culori.
Vocea femeii:
- Prietenul nostru e
stăpânul nostru. Poftiţi.
Ochiul de sticlă trece pe o palmă de bărbat. Palma cu ochi
deasupra păşeşte încet spre uşa camerei de reculegere.
Vocea bărbatului:
- Ciudat. Deşi… ştiţi cum se zice: ochii care nu se văd…
Vocea femeii:
- … devin ochi de sticlă? Nu, stimate domn. Ochii care nu se
văd, ne văd mai bine. Dar nu se mai pot implica. (...)
