Oneline

 

Oneline - An unrestored tribute to those who refuse to change their Gift. 

Opera & boala / ”Cerul dintr-un plic”

 

- poveste de filmat / film de povestit -  Coperta: Küdesign după o lucrare semnată Iulia Enkelana

Un întuneric cu nuanţele cernelii de scris se deschide ca un plic. Un perete alb alunecă de sus în jos până la un ceas de perete fără limbi, rezemat lângă colţul camerei de sub fereastră, înconjurat de câteva volume groase, ediţii de lux. Câţiva şobolani mari şi medii sunt adunaţi în faţa ceasului şi încearcă să-l roadă. 

Vocea Amatorului: Mănâncă şi rod. Cu sau fără rod. Tot timpul. Nu toţi, dar tot timpul. Chiar şi ceasul face câte o pauză tainică între bătăi, chiar şi inima, chiar şi moartea – ei nu. Dacă-i vezi, poţi jura că vor să mănânce timpul, cam cum ne zbatem noi. Poate şi ei, şi noi credem în străfundurile noastre că timpul are un capăt. Altfel n-am fi crezut că trăim o singură dată. 

Picioarele desculţe ale Amatorului se îndreaptă spre ceas.

Şobolanii rămân o clipă uimiţi, apoi pleacă. Unii ies din spatele ceasului, dovadă că erau mai mulţi.

Camera este goală şi foarte curată. Un singur fotoliu, o măsuţă rotundă, de sticlă, şi un raft plin cu CD-uri.

Peretele din faţa uşii pare uşor albastru, parcă umbrit de o apă cristalină.

Mâinile Amatorului deschid fereastra de deasupra ceasului parţial mâncat de şobolani. 

Vocea Amatorului: Le-am dat şi cărţi vechi, şi cărţi noi. Şi capodopere, şi mizerii scumpe, mediatizate, colorate. Crede-mă: le-au tratat pe toate la fel, ca şi cum ar fi fost infectate cu ceva. Sau poate hârtia conţine vreun soi de otravă pentru şobolani? De fapt, nu asta am vrut să-ţi scriu astăzi. Şi nici de dorul ce mă sfâşie mai ales în amurg, după ce mă întorc de la filmări. 

Zgomote infernale năvălesc în cameră de afară. Amatorul priveşte curtea din faţa blocului şi strada ce desparte curtea de un parc aurit şi luminos.

Câţiva oameni se ceartă între ei, urlă, ţipă, înjură, ameninţă, motivele devenind din ce în ce mai incerte. Poate se ceartă pentru locuri de parcare, poate pentru politică, poate ca să nu trăiască în linişte. Diferite maşini trec pe stradă, câţiva bătrâni traversează strada traşi de câinii lor graşi sau prea mari, enervându-se de înjurăturile şi fluierăturile şoferilor, unui troleibuz îi sar troleele: oamenii înjură şi scuipă din interior, apoi coboară supăraţi, iar conducătorul vehiculului îşi pune mânuşile parcă ruginite şi se chinuie să aranjeze firele. 

Vocea Amatorului (cu zgomotele în surdină): Acum trei seri, am fost ameninţat cu moartea. La telefon. Te vom face bucăţi, nenorocitule, mi-a urlat unul, deşi zilele şi aşa îţi sunt numărate! Sau ai răspândit vorba că eşti pe moarte doar ca să scapi de noi. De voi, m-am mirat. Mă veţi face bucăţi?! Dar cum vă permiteţi să fiţi mai grăbiţi decât moartea, l-am întrebat. Şi vom da bucăţile tale câinilor, a adăugat el. Iar pe câini – chinezoilor de la parter... Nu te cruci, că nici eu nu ştiu cine era. Nu mă simt nevinovat, dar nici n-am făcut ceva care să merite aşa o moarte cruntă. La început am crezut că nemernicul greşise numărul. Dar am fost din nou ameninţat, aceleaşi fraze, altă voce. Am impresia că este vorba de nişte vecini. Doar îi ştii pe ăia cu care nu te saluţi niciodată, dar care ştiu totul despre tine, îţi citesc scrisorile, facturile, întreţinerea, reclamele. Am avut asemenea indivizi şi când stăteam împreună, înainte să optez pentru boală... 

Mâinile Amatorului închid fereastra şi trag o perdea groasă, neagră, dar zgomotele de afară mai poposesc în cameră, ca şi cum ar căuta nişte găuri în care să se ascundă.

Amatorul scoate din raft un video-proiector vechi, îl instalează pe măsuţa de sticlă şi răsfoieşte un album de CD-uri.

Pe peretele din faţa fotoliului apare un pătrat de cer. Nu are nimic special: este doar albastru spre bleu, în apropierea asfinţitului. Pare a fi fragmentul unui film mut, înainte de începerea filmului, sau imediat după generic.

Pătratul se măreşte foarte încet, cuprinde tot peretele, perdeaua, ceasul ros, cărţile şi tavanul. Liniile, punctele, petele şi umbrele se amestecă cu formele lucrurilor din cameră.

Amatorul trage dintr-un trabuc subţire şi priveşte cerul. Nu se vede fum nicăieri.

(...)

Zâmbetul ce nu va trece


Am fost smulşi dintr-un pământ, pământul

a fost smuls din noi

În locul nostru în pământ, în locul pământului în noi

au rămas răni – şi rănile sângerează, iar sângele

nimeni nu l-a văzut, puţini l-au plâns, mulţi

l-au batjocorit.

Am răbdat.

Răniţi şi fără pământ, am bătut în lung şi-n lat drumurile lumii, ca să găsim un locşor mai puţin străin sau mai asemănător rănilor rămase în pământul de unde ne-am smuls. Am umblat fără pâine, fără apă, fără speranţe, dar cine se mai gândeşte la speranţe, la apă şi la pâine când rana le întrece pe toate?!

Am umblat în coşmaruri şi lacrimi.

Am umblat fără pământ, mistuiţi de dor.

Am răbdat când tot ce aveam şi ce n-aveam, când ce eram şi ce nu eram s-au spulberat. Am umblat în pulbere atât, încât uneori vedeam în pulbere lumina, pâinea şi speranţa. Am răbdat când pulberea rămânea pulbere şi când, de atâta pulbere, nu mai ştiam ce se întâmplă.

Ce se întâmpla, Doamne?!