L'anno in cui fu inventato il cigno / videolettura

"L'anno in cui fu inventato il cigno" Romanzo tradotto dall'originale in rumeno ("Anul in care s-au inventat lebăda", Bucarest 1997) da Giuseppe Stabile

Pubblicato da Besa Muci

L'immagine in copertina: Ardian-Christian Kyçyku

Nardò, Italia 2021 

Ideazione, sceneggiatura, riprese (Pogradec, Albania; Bucarest, Romania), montaggio e voce: Ardian-Christian Kyçyku 

Musica: Frammento di J. S. Bach, Suita Francese n. 5 in sol maggiore, BWV 816: III. Sarabanda, interpretata da Vadim Chaimovich

Sono stati utilizzati anche brevi pezzi di vari materiali cinematografici

Fonte: Youtube 

RO: "Am privit oraşul. Fereastra înaltă nu-mi permitea să văd pământul, trecătorii, cuplurile de îndrăgostiţi, curvele şi nici şoaptele somnoroase ale serii. Lumina agonică a zilei ninsese peste lac, încet, mută, ca să ia forma unei piramide cristaline, înfigându-se din ce în ce mai adânc în apele întunecate. Apa se luminase fulgerător, amuţită poate datorită absenţei oricărei schimbări în ritmul veşnic, pe urmă devenise pământie, pe urmă: de un verde închis, gri, bleu marin, neagră, iar sângele acestor transformări, uimit şi rarefiat în aceeaşi muţenie supraumană, se vărsase lent de-a lungul orizontului. Nici o pasăre, nici un zbor, nici un zâmbet. Sângele a fost la început roz, pe urmă portocaliu, albastru visător, bleu. Cu ochii închişi, mă gândeam că astfel se lăsa noaptea peste tărâmurile morţii frumoase, în care trăiesc fiinţe dure şi neasemuit de iubitoare, fiinţe tăinuite în chiar deschiderea lor şocantă, în sinceritatea cumplită a celor care nu cunosc spaima falsă faţă de moarte şi nici tăria ipocrită şi otrăvitoare a oamenilor sclipitori, dar văduviţi de suflet; astfel se lasă amurgul şi noaptea peste tărâmurile morţii frumoase în care oamenii nu numai că nu se tem de moarte, ci şi visează la ea ca la o femeie, zboară cu ea, mănâncă cu ea, dansează cu ea, zâmbesc cu ea. Mă gândeam că deseori sperma era pentru trup ceea ce era lacrima pentru suflet. Şi cât ai clipi din ochi, cât ai clipi din puşcă, cerul s-a aplecat peste bolta orizontului şi-a înghiţit, într-o iubire lipsită de cuvinte, toate culorile absenţei sale, toate dorurile şi rănile logicii, toate regretele absenţei noastre în el, şi nu ştiu cine a plâns sau s-a plâns în mine; ştiam doar că suta de ani nu dura mai mult, nu durea mai mult, iar eu puteam s-o trăiesc în linişte, fără grabă, puteam chiar s-o înghit, şi să zâmbesc copilăreşte cu dorinţa de a vrăji o altă expresie sau formă a timpului. Eram singur, o piatră ar fi crăpat în locul meu, nu eram din piatră…"

[Ardian-Christian Kuciuk: "Anul în care s-a inventat lebăda", roman, București 1997]

Interview RO

Iulia Enkelana: Clipește / She blinks / Lëviz / Sie blinkt

Iulia Enkelana: Clipește / She blinks / Lëviz / Sie blinkt

Ex - roman cu dragoste & conspirație / Fragment

Capitolul II

Colegii lui erau gropari, nu tălmăcitori de vise. După aşa numitul stagiu al coşmarurilor, cei care nu evadau înspre alte meserii sau nu-şi mutau statul major în vreo clinică de dezalcoolizare – de care deveneau dependenţi – nu mai visau. Ce să facă cu visele?! Ei se considerau trimişi ai vieţii, de vreme ce nu îngropau oameni vii, ci morţi, şi nu ai morţii. Iar visele, deşi păreau a fi ale vieţii, mai degrabă erau capcane ale morţii. Pe de altă parte, se vedea clar că, în vremurile astea ale democraţiei, doar cei care visau cumpătat, cu măsura, puţin spre deloc, erau cumva mai feriţi de taina sinuciderii.

Ciolan n-a vorbit cu nimeni despre tovarăşul general înconjurat de coliva lumii. Şi probabil ar fi dat totul uitării, dacă unul dintre colegi, un tinerel mereu nebărbierit şi care de obicei dormea beat în gropile încă libere, n-ar fi povestit că avusese un vis ciudat. Cică o voce plăcută, de bunică de la ţară sau de mamă decedată în floarea vârstei, îl sfătuia în somn sau în stare de veghe: „ieşi, drăguţule, din groapa aia, că vine proprietarul gropii, şi barosanul este aşa de bogat, încât şi câinele său are proteză de aur…”.

Casting sau Cortina nu mai separă nimic / Teatru

 

II.

 

Sub acoperiş.

 

Regizorul

Actorul I este xenofobul. El nu suportă străinii. I se spune şi Hm. Porecla lui spune multe, dacă nu chiar totul... Pe parcurs, se va putea observa că nici pe ai săi nu prea îi suportă. Îi crede laşi, trădători, vânduţi străinilor.

 

Exilantul

Lucrurile sunt cu mult mai simple de atât.

 

Regizorul

Mai vorbim. Actorul II este indiferentul. I se pune şi Nea Gazdă, deoarece găzduieşte un străin, un exilant... De reţinut altoirea cuvântului exil cu azil-ant... El o face pe gazda, ca să câştige un ban şi, eventual, să fie politically correct... La cât de rapid se schimbă lumea zilelor noastre, el vrea să nu-şi piardă liniştea. E ceva de genul: şi dacă rămân ai noştri la putere, şi dacă vin străinii, eu să mor în patul meu. Mielul blând suge din două mame, zice un popor. Sau din câte mame or fi... În esenţă, nici el nu suportă pe nimeni, dar nu simte asta.

 

Exilantul

Altfel spus: mărunţişurile i se par miracole, e convins că i se cuvin din naştere şi, implicit, nu vibrează la niciun miracol adevărat. Nu?