Un
şir de paradoxuri*
 |
| Foto: A.-Ch. Kuciuk, 2015 |
În
terminologia de specialitate, drepturile
de autor prezintă ansamblul prerogativelor de care se bucură autorii cu
privire la operele create. Este vorba despre opere care întrunesc toate
condiţiile de a fi considerate originale,
alias opere cu un grad foarte scăzut de
preluări, reformulări, replici textuale dezvoltate potrivit principiilor
mitopoesis-ului. Originale sunt şi operele care, sprijinindu-se, sau
inspirându-se de opere anterioare, din culturi şi limbi diferite, semnate de
alţii, devin deschizătoare de drumuri, puncte de referinţă, în literatura şi
mentalitatea umanităţii (e suficient să amintim de “Faust” al lui Goethe). Din
acest moment, graţie dimensiunii şi impactului operelor respective, ele devin
simultan proprietate a tuturor cititorilor şi imune faţă de orice plagiat. Dar
asemenea opere, calificate capodopere,
sunt din ce în ce mai rare, mai ales în epoca înaltei tehnologii în tipărirea
şi difuzarea informaţiei cultural-artistice. Surplusul de informaţie aplicat de
presă devastează neîntrerupt conştiinţa cititorului, o umple de date
nefolositoare în esenţă, superficiale, uşor de uitat, consumatoare de timp
activ prin inactivizarea cetăţeanului în faţa calculatorului sau a
televizorului, şi astfel judecăţile de valoare privind operele şi capodoperele
decad la nivelul patetismului ieftin – care se prezintă deseori idealism – şi
al agitaţiei proprie marketingului.
Sistemele de semne se inversează: cartea este măsurată şi valorificată folosindu-se elemente strict economice, iar acestea din urmă sunt prea uşor acceptate ca fiind singurele în măsură să valorifice. În legătură cu aceeaşi carte, obişnuită, compilată şi care, neaducând nimic nou, susţine starea negative a unor fenomene spirituale şi sociale, poţi găsi astăzi câteva zeci de aprecieri absurde şi ridicole – prin iperbole şi altoiri necinstite cu specificul unor opere autentice din trecut – doar pentru că în acea carte s-a investit şi ea trebuie să producă câştiguri. Treptat, ridicarea auxiliarului la rang de irepetabil în literatură şi susţinerea volumelor contrafăcute – deoarece sunt mai acccesibile şi nu pun întrebări fundamentale – în detrimentul operelor originale, au diminuat catastrofal şi imaginea scriitorului ca înţelept sau Om al cetăţii, transformându-l într-un şomer / parazit care nu trebuie să scrie dacă nu vinde sau nu-şi câştigă traiul muncind în orice alt domeniu. Tot treptat, mişcarea sus menţionată a impus scăderea valorii literaturii serioase în general şi astfel, cărţile care realmente nu valorează mai mult decât suportul în care sunt tipărite (hârtia, curentul folosit de internet, CD-urile etc.) costă de câteva ori mai scump decât multe capodopere indiscutabile. Între timp, primele sunt citite de masele largi, comentate, lăudate, creând uneori psihoze globale (devin virale, se spune în jargonul erei internetului, nu întâmplător), pe când capodoperele abia sunt răsfoite şi de către cei care sunt obligaţi să le cunoască. Din lipsă de timp – absorbit deja de stresul zilnic – capodoperele sunt citite prin referatele sau cronicile realizate de alţii, din alte perioade, oameni care nu aveau între carte şi ei înşişi niciun spaţiu intermediar. Înlocuirea sistemelor de semne se oglindeşte, printre altele, şi într-un fenomen aproape banal în Balcani: după decesul unor bibliofili, moştenitorii lor, care n-au nicio legătură cu cititul, vând capodopere la kilogram. Din fericire, tot în mod paradoxal, profanarea aceasta este o modalitate a marii literaturi de a ajunge la cei devotaţi ei.
Sistemele de semne se inversează: cartea este măsurată şi valorificată folosindu-se elemente strict economice, iar acestea din urmă sunt prea uşor acceptate ca fiind singurele în măsură să valorifice. În legătură cu aceeaşi carte, obişnuită, compilată şi care, neaducând nimic nou, susţine starea negative a unor fenomene spirituale şi sociale, poţi găsi astăzi câteva zeci de aprecieri absurde şi ridicole – prin iperbole şi altoiri necinstite cu specificul unor opere autentice din trecut – doar pentru că în acea carte s-a investit şi ea trebuie să producă câştiguri. Treptat, ridicarea auxiliarului la rang de irepetabil în literatură şi susţinerea volumelor contrafăcute – deoarece sunt mai acccesibile şi nu pun întrebări fundamentale – în detrimentul operelor originale, au diminuat catastrofal şi imaginea scriitorului ca înţelept sau Om al cetăţii, transformându-l într-un şomer / parazit care nu trebuie să scrie dacă nu vinde sau nu-şi câştigă traiul muncind în orice alt domeniu. Tot treptat, mişcarea sus menţionată a impus scăderea valorii literaturii serioase în general şi astfel, cărţile care realmente nu valorează mai mult decât suportul în care sunt tipărite (hârtia, curentul folosit de internet, CD-urile etc.) costă de câteva ori mai scump decât multe capodopere indiscutabile. Între timp, primele sunt citite de masele largi, comentate, lăudate, creând uneori psihoze globale (devin virale, se spune în jargonul erei internetului, nu întâmplător), pe când capodoperele abia sunt răsfoite şi de către cei care sunt obligaţi să le cunoască. Din lipsă de timp – absorbit deja de stresul zilnic – capodoperele sunt citite prin referatele sau cronicile realizate de alţii, din alte perioade, oameni care nu aveau între carte şi ei înşişi niciun spaţiu intermediar. Înlocuirea sistemelor de semne se oglindeşte, printre altele, şi într-un fenomen aproape banal în Balcani: după decesul unor bibliofili, moştenitorii lor, care n-au nicio legătură cu cititul, vând capodopere la kilogram. Din fericire, tot în mod paradoxal, profanarea aceasta este o modalitate a marii literaturi de a ajunge la cei devotaţi ei.
La
nivel mondial, operele literare sunt protejate de „Convenția de la Berna pentru protecția Operelor Literare și Artistice”,
care datează din 9 septembrie 1886, fiind revizuită de câteva ori până în anul
1979[1],
când încă tiparul îşi păstra structura primordială şi când concepţia de bestseller încă nu îmbogăţea rapid pe
nimeni şi nu avea aproape niciun impact asupra moralităţii şi capacităţilor
criticii literare. De reţinut faptul că, până la explozia tehnologiei şi a
internetului, opera literară originală se distingea clar de copiile ei
nepermise, iar onorariile le permiteau autorilor să ducă o viaţă fără griji.
După
semnarea Convenției de la Berna nu mai este necesară indicarea faptului că
operă este protejată de drepturile de autor, deoarece „proprietatea intelectuală a unei opere literare, artistice sau
științifice corespunde autorului pentru simplul fapt că el a creat-o”.
Potrivit Convenţiei, „sunt considerate
obiecte ale proprietății intelectuale toate creațiile originale literare,
artistice și științifice exprimate prin orice mediu și pe orice suport,
tangibile sau intangibile, cunoscute acum sau care se vor inventa în viitor”.
Statul
Literar versus Statul Social
Există
comuniuni vitale, dar şi deosebiri indiscutabile între Statul de Drept (care
acţionează asupra societăţii) şi Statul
Literar (denumirea îmi aparţine şi o folosesc pentru clarificarea
contradicţiilor în viziune, legi şi funcţionare). Legile statului de drept nu
permit tocmeli şi reglementează fără echivoc toate problemele drepturilor de
autor. Statul Literar însă funcţionează după alte legi, uneori prea metaforice,
nuanţate şi chiar ilogice. De exemplu: o opera literară originală apare într-o
ţară, este difuzată, promovată, judecată de către cititori şi critici, iar
autorul primeşte remuneraţia în conformitate cu baremurile ţării respective. În
scurt timp, copiată, dar tradusă în altă limbă – intitulată altfel, însoţită de motouri, îmbogăţită
cu alte personaje, numite bineînţeles
altfel – sub semnătura unui alt autor, opera urmează un drum
similar, şi tot mecanismul de tipărire, promovare, difuzare etc., în frunte cu
pseudo-autorul, sunte remuneraţi. Criteriile legale sunt clare şi pot trage la
răspundere furtul literar, dar, din punctul de vedere al Statului Literar,
lucrurile sunt întru totul
interpretabile. Mai întâi plagiatul trebuie dovedit. În afara diferenţelor
lingvistice, tipologice, stilistice ş.a.m.d., trebuie argumentat faptul că
apariţia operei respective nu se datorează celebrului fenomen al circulaţiei subiectelor, adică:
literaturi diferite, în condiţii social-istorice asemănătoare, produc opere
asemănătoare, uneori chiar siameze.
Personal,
mi-am văzut două dintre romanele mele scrise în limba albaneză[2],
în anul 1986 şi respectiv 1992, publicate iniţial în 1999 şi 2007, ambele
bazate în întregime pe experienţe personale, în condiţii specifice şi
irepetabile, deci extrem de greu de trait de altcineva, apărute după 2010
într-o altă limbă şi literatură, fără nicio legătură cu limba şi lumea albaneze,
traduse apoi în numeroase limbi de largă sau de mai strânsă circulaţie datorită
celebrităţii autorului. Desigur, operele autentice au putere reatroactivă şi reîntronează
singure, la timpul potrivit, adevărul, dar plagiatul rafinat, aplicat şi de
nume sonore ale literaturii, se dezvoltă sub ochii închişi ai geopoliticii şi
ai mass-mediilor părtinitoare – şi nu se poate apăra nici prin evidenţa
elementelor universale din opera plagiată, nici prin circulaţia materiei
literare, şi cu atât mai puţin prin logica “cel
mai celebru este mereu primul şi cel mai original” (ceva ca în
naţionalizarea proprietăţilor sau în ius
primae noctis). Cunoaşterea adevărului întârzie; adevărul nu este încă
suficient de credibil, iar recunoaşterea lui are chipul unei decorări post
mortem.
Între
terminologia juridică şi cea literară se iveşte şi se menţine un conflict care
se poate prelungi la nesfârşit, până când autorul furat şi plagiatorul să se
obişnuiască cu situaţia, dacă nu chiar să accepte un compromis. Lucrurile se
desfăşoară la un nivel greu accesibil dreptului şi mecanismelor legale de
descoperire şi pedepsire a farudelor literare, mai ales în condiţiile în care
celebritatea cuiva se ridică peste intimitatea, autenticitatea şi dreptul de un
anume procent de anonimat ale scriitorilor devotaţi care nu permit amestecarea
actului scrisului cu mediatizarea şi marketingul literar. Din nefericire,
exemplele sunt multe, iar în unele cazuri, doborâţi de psihoze, sărăcie
materială, ignoranţă şi invidii ale confraţiilor, unii autori geniali din
Balcani şi nu numai au devenit mai apreciaţi în ochii cititorului mediu
deoarece au fost copiaţi de unii faimoşi, nu pentru că au scris ce au publicat
şi au publicat ce-au scris.
Absorbanţii originalităţii – să-i numim aşa – au activat
puternic în perioada dictatorială, pe ambele părţi ale Cortinei de Fier.
Literaturile estice erau dominate mediatic de câte un singur autor al naţiunii, geniul geniilor, sau vicegeniul, imediat sub Conducătorul
Suprem. În linii mari, Vicegeniul avea permisiunea tacită să sustragă şi să
folosească orice subiect, idee, fragment, structură stilistică sau volum întreg
întru îmbogăţirea operei. Astfel, orice reuşită literară a altuia se datora
operei Vicegeniului. O armată întreagă, un stat în stat, sau un stat mediatic
în statul literar lucrau pentru opera
naţiunii, inclusiv numeroşi traducători fideli, care au devenit oficiali.
Există date conform cărora exact unii dintre aceşti traducători, după căderea
Cortinei, au furnizat Vicegeniilor rămaşi în viaţă subiecte, idei, fragmente,
structuri stilistice sau volume întregi, pe care autori tineri sau nu,
publicaţi sau nu, le trimiteau traducătorilor respectivi cu speranţa că vor fi
traduşi şi vor da lovitura. Cuplurile Vicegenii
– traducători fideli pot fi suspectaţi şi că restricţionează spatiul de
traducere a operelor originale, iar dacă nu pot, măcar le ţin ostatice într-un
anonimat mediatic artificial, doar pentru a le însuşi mai uşor, parţial sau
total.
La
o treaptă intermediară, se situează o categorie mai puţin studiată cel puţin în
literaturile estice şi anume: scribii cu simbrie. Aceştia scriu vieţile,
memoriile, viziunile, poemele, romanele unor emigranţi, negustori sau
politicieni bogaţi şi le plasează în centrul mass-media. Având ceva din
duhurile anonime, posedând identităţi posedate de orgoliul faimei, posedaţi la
rândul lor de anonimat, scribii cu simbrie provin sau îşi au înaintaşii tot în
epoca glorioasă a dictaturi, când intrau în grup sub pieile Conducătorului şi
scriau memoriile lui, viziunile, romanele etc.
Al
doilea exemplu este legat – tind să cred – de plagiatul din admiraţie exagerată – care, în mod straniu, este însoţit
de amorţirea simţului moral şi de dispreţul cu care este tratată astăzi
literatura, mai ales de cei care o practică – şi este atât de real, încât pare
o născocire literară.
În
anul 2009, părăsea această lume un foarte bun prozator şi om al literelor
albaneze. Deoarece fusese primul care mă prezentase în presa literară şi
urmărise cu calmă admiraţie scrierile mele de mai târziu, am simţit nevoia să
scriu ceva dedicat memoriei sale, cam exact ce ocolea presa momentului. Textul
începe în felul următor:
„S-a despărţit astăzi de viaţă
unul dintre acei foarte rari scriitori, fii şi întruchipări ai bunătăţii, încât
n-aş fi profanat nimic dacă aş spune că s-a despărţit de moarte. Căci moarte
este de mult invidia şi mâniile care stau peste, prin şi sub numita viaţă
literară. Născut la Pogradec în anul 1934, an în care se spune că a ars arhiva
oraşului, Dh. Xh. a devenit unul dintre acei oameni care-şi au la fel de
luminoasă prezenţa şi absenţa şi care, din nefericire, te obligă să le
pomeneşti binele făcut doar după ce pleacă din lumea acesta. În îndepărtatul an
1987, a venit la mine acasă şi a citit câteva nuvele pe care le lăsasem
tremurând pe masa de scris. N-am izbutit să-l întâlnesc, dar aprecierea lui
(...) şi mai târziu prezentarea în ziarul „Drita”[3] m-au ajutat enorm să înving tăcerea oficială, neputinţa de a publica şi
sfaturile ucigătoare ale nechemaţilor.
A devenit aproape un viciu ca,
descriind moartea cuiva celebru, autorul necrologului să laude indirect
trăsături proprii despre care crede că nu sunt suficient apreciate. Dar cazul
Dhimitër Xhuvani alungă spontan toate ipotezele, cu acea extraordinară
solitudine a bunătăţii, în care s-a retras şi a vegheat timp de o jumătate de
veac, parcă la căpătâiul unei societăţi care nici nu trăieşte, nici nu moare,
dar care-şi pierde totuşi compasiunea şi înţelegerea faţă de sufletele alese”.
Eseul
este datat 19 octombrie 2009 şi a apărut în câteva cotidiene şi organe ale
presei literare, găsindu-se şi online. La trei ani după apariţia eseului,
citesc despre decesul unui alt scriitor albanez, pozitiv ca om, dar obişnuit ca
autor. Necrologul se intitula „Cel
care-şi avea la fel de luminoasă
prezenţa şi absenţa”. Autorul: un confrate care scrisese unul dintre cele
mai realiste eseuri despre cărţile mele şi cu care mă împrietenisem la
Pogradec, unde ajungeam după opt ani de absenţă. Proaspătul necrolog începea
cu: „S-a despărţit astăzi de viaţă unul
dintre acei foarte rari scriitori, fii şi întruchipări ai bunătăţii, încât n-aş
fi profanat nimic dacă aş spune că s-a despărţit de moarte. Căci moarte este de
mult invidia şi mâniile care stau peste, prin şi sub numita viaţă literară.
Născut la (alt oraş) în anul (actualizat), an în care se spune că a ars arhiva
oraşului, (alt decedat) a devenit
unul din acei oameni care-şi au la fel de luminoasă prezenţa şi absenţa şi
care, din nefericire, te obligă să le pomeneşti binele făcut doar după ce
pleacă din lumea aceasta. În îndepărtatul an (personalizat), a venit la mine acasă şi a citit câteva
nuvele pe care le lăsasem tremurând pe masa de scris. N-am izbutit să-l
întâlnesc, dar aprecierea lui (...) şi mai târziu prezentarea în ziarul (altul) m-au ajutat enorm să înving tăcerea
oficială, neputinţa de a publica şi sfaturile ucigătoare ale nechemaţilor.
A devenit aproape un viciu ca,
descriind moartea cuiva celebru, autorul necrologului să laude indirect
trăsături proprii despre care crede că nu sunt suficient apreciate. Dar cazul (decedatul sus menţionat) alungă spontan toate ipotezele, cu acea
extraordinară solitudine a bunătăţii, în care s-a retras şi a vegheat timp de o
jumătate de veac, parcă la căpătâiul unei societăţi care nici nu trăieşte, nici
nu moare, dar care-şi pierde totuşi compasiunea şi înţelegerea faţă de
sufletele alese”.
Restul
necrologului era copiat în întregime. Se schimbaseră titlurile cărţilor
publicate de autorul evocat şi câteva date. Oricum ar suna, uitasem de eseul
meu şi acest necrolog semnat de confrate mi-a plăcut. Apoi am crezut că poate
era reeditarea vreunui eseu mai vechi, circulat abia acum de către semnatar în
reţeaua globală de socializare, pentru prieteni şi admiratori care nu-l
citiseră la timp. Doar că moartea scriitorului lăudat se întâmplase în acea zi.
Nedumerirea ce a urmat, se baza pe câteva întrebări şi anume: câte arhive de oraş au ars în anul 1934;
câţi scriitori albanezi erau atât de buni ca oameni; câţi scriitori îşi au la
fel de luminoasă şi prezenţa, şi absenţa; câţi stătuseră la căpăptâiul
societăţii care nici nu trăia, nici nu murea?!
Lucrurile
scrise sub o puternică inspiraţie se pot uita ca şi cum le-ai scris în
colaborare cu necunoscuţii care împărtăşesc aceeaşi stare de spirit, mai ales
dacă n-ai apucături demiurgice, orgoliu maladiv şi nu te consideri mai mult
decât un sol netrebnic, dăruit şi ales să transmită. A urmat o scurtă şi
intensă stare de doliu, pe care n-o cunoscusem după niciunul dintre jafurile
aplicate anterior. Fiind online, l-am întrebat pe plagiator ce se întâmplase. Vai, a zis, ce gafă! N-am idee cum s-a
întâmplat... Repar-o, i-am spus. Cu
drag, a adăugat, dar nu prea mă
pricep la chestiunile astea ale internetului. S-a gândit câteva minute.
Apoi a venit cu o întrebare devastatoare:
-
Nu vrei să-ţi dau parola mea de cont şi să ştergi tu ce trebuie şters?
În
timp ce mă străduiam să ghicesc în ce realitate mă aruncase întrebarea
confratelui, el a adăugat întristat: Nu,
nu, că a apărut şi în presa tipărită...
Atunci
ne-am regăsit ostatici între graniţele Statului Literar, dincolo de puterea
legii dreptului de autor, într-o zonă mintală care amesteca enorm de multe
sentimente contrarii şi termeni, slăbiciuni pardonabile şi dispreţ de rataţi,
mânie şi febră de natură religioasă, lucruri imposibil de detectat sau de
măsurat, şi aproape credeam că are şi el dreptul la un mic plagiat, exact cum
eu aveam dreptul să nu fiu furat. Între timp, ambii eram de acord şi mânioşi
faţă de o societate care folosea aproape cu voluptate necrologul dedicat unuia
la decesul altuia, schimbând doar câteva litere şi numere.
Lucrurile
s-au rezolvat fără zgomot şi fără scuze publice, pentru că o societate care
tratează moartea cuiva în acest fel, duce o viaţă cu calitate extrem de scăzută
şi, implicit, reduce aproape orice la dimensiunea biologică.
“A
vinde altora sclavi furați…”
Potrivit
cercetătorilor şi juriştilor, existența plagiatului se stabilește, în
principiu, pe bază de asemănări și nu de
deosebiri. Simpla existență a unor deosebiri nu apără de învinuirea de
plagiat, dacă se dovedește existența și importanța asemănărilor. Este vorba de calitatea lucrurilor furate şi nu de cantitatea lor. Din această cauză,
produsele plagiate sunt destul de stufoase, cu multe trimiteri înşelătoare, ca
să ascundă calitatea prin cantitate. Aici se găseşte şi eşecul produselor
respective, efemerul lor, mediocritatea. În afara faptului că sunt furate, mai
sunt şi extrem de prolixe, dezlânate, aidoma unei învinovăţiri care creşte prin
dezvinovăţirea obsesivă a plagiatorului.
Stabilirea
existenței plagiatului este o problemă de fapt. Potrivit Dicţionarului
Explicativ al Limbii Române, plagiatul subînţelege însuşirea (integral sau parțial) a operei literare, artistice sau științifice a altcuiva, și prezentarea ei drept creație personală.
Etimologic
vorbind, cuvântul „plagiat“ vine din latinescul „plagium“, care se traduce prin
„a vinde altora sclavi furați, sau care
nu aparțin vânzătorului“. Termenul și-a păstrat până acum sensul originar,
pentru că el este, din punct de vedere semantic şi semiotic, sinonim cu furtul.
Autorul furat – dar şi cumpărătorul
care este la fel de furat – poate fi o persoană, o organizație, sau poate
include mai multe persoane sau organizații, inclusiv o comunitate de
contributori, precum enciclopediile sau dicţionarele online. Indiferent de
tipul autorului real și de forma de publicare a operei originale (anonimă, sub
pseudonim, sau sub numele real), preluarea creației respective fără
specificarea corectă a sursei reprezintă plagiat.
În
zilele noastre, plagiatul s-a extins datoriă accesului din ce în ce mai uşor la
internet, ușurinței cu care se pot prelua online lucrările altora, şi
convingerii că, într-o asemenea avalanşă de informaţii, şansele ca un plagiat
să fie descoperit scad în progresie geometrică, direct proporţional cu
creşterea cantităţii informaţiilor. Plagiatul bazat pe texte din rețea este
denumit în prezent plagiat online şi
este de câteva ori mai dezvoltat, mai tentant şi mai greu de sancţionat decât
plagiatul clasic.
Valoarea operei originale în
perioada globală
Haosul
societăţii de consum şi demonetizarea termenilor din aproape toate domeniile au
impus convingerea majorităţii cetăţenilor că accesul la scris şi publicare este
talent şi dreptul la viaţă este identic cu drepturile de autor. Până acum
şapte-opt decenii în urmă – mai târziu făceau excepţie doar cazurile unor
autori oficiali, susţinuţi de diferite regimuri politice – scriitori puteau
trăi din scris. Cu onorariul primit fie şi pentru o singură carte, scriitorul
îşi putea cumpăra sau construi o casă şi-şi putea asigura un confort firesc,
demn de talentul sprijinit de generaţii întregi de confraţi prin sărăcie cruntă
şi numeroase umilinţe. Iar acum se poate afirma fără nicio iluzie că e aproape
imposibil să distingi scriitorul de simplul cetăţean care ştie să scrie şi este
conectat la internet. Desigur, actualitatea literară depinde întru totul – şi când
acceptă, şi când refuză sau nu conştientizează – de marea şi adevărata
literatură, ale căror drepturi nu au nevoie să fie protejate graţie calităţii
şi originalităţii ei.
[Fragment
din lucrarea Aspecte ale dreptului de
autor în literatură, Juridica XXV, volum aniversar, Universitatea Română deȘtiințe și Arte ”Gheorghe Cristea”, București, iulie 2015]
[1] Completată la Paris
la 4 mai 1896, revizuită la Berlin la 13 noiembrie 1908, completată la Berna la
20 martie 1914, revizuită la Roma la 2 iunie 1928, revizuită la Bruxelles la 26
iunie 1948, revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967 şi la Paris la 24 iulie
1971 şi modificată la 28 septembrie 1979 - Publicat în Monitorul Oficial nr.
156 din 17/04/1998.
[2] „Fluviile Saharei” (Lumenjtë e Saharasë) şi „Sărută-mă, scheletule – roman cu copilărie” (Puthmë skelet – roman
me fëmini).
[3] Lumina, organ al Ligii Scriitorilor din Albania.