Plagium (eseu)


Un şir de paradoxuri*

Foto: A.-Ch. Kuciuk, 2015
Lumea drepturilor de autor sau copyright-ul, mai ales în literatură, este una paradoxală şi plină de controverse, deşi legile care apără drepturile şi reglementează mersul lucrurilor sunt clare, inclusiv în fragmentele lor interpretabile sau de potenţiale ‘compromisuri’. Principalul paradox se datorează contradicţiei dintre nevoia firească – parte a misiunii – fiecărui autor de a-şi răspândi opera la nivel local şi global şi tendinţa altor autori (mai slabi, mai puţin inspiraţi şi / sau difuzori de carte, pragmatişti, profitori etc.) de a însuşi idei, esenţe, structuri, dar şi fragmente întregi de impact, vandabile şi producătoare de glorie, şi de a parveni prin ele. Paradoxul sus menţionat susţine indirect fenomenul plagiatului, iar acesta, în afara cauzelor arhicunoscute, poate fi generat şi de la o admiraţie exagerată, ca să nu spun idolatră, a plagiatorului faţă de autor (opera).

În terminologia de specialitate, drepturile de autor prezintă ansamblul prerogativelor de care se bucură autorii cu privire la operele create. Este vorba despre opere care întrunesc toate condiţiile de a fi considerate originale, alias opere cu un grad foarte scăzut de preluări, reformulări, replici textuale dezvoltate potrivit principiilor mitopoesis-ului. Originale sunt şi operele care, sprijinindu-se, sau inspirându-se de opere anterioare, din culturi şi limbi diferite, semnate de alţii, devin deschizătoare de drumuri, puncte de referinţă, în literatura şi mentalitatea umanităţii (e suficient să amintim de “Faust” al lui Goethe). Din acest moment, graţie dimensiunii şi impactului operelor respective, ele devin simultan proprietate a tuturor cititorilor şi imune faţă de orice plagiat. Dar asemenea opere, calificate capodopere, sunt din ce în ce mai rare, mai ales în epoca înaltei tehnologii în tipărirea şi difuzarea informaţiei cultural-artistice. Surplusul de informaţie aplicat de presă devastează neîntrerupt conştiinţa cititorului, o umple de date nefolositoare în esenţă, superficiale, uşor de uitat, consumatoare de timp activ prin inactivizarea cetăţeanului în faţa calculatorului sau a televizorului, şi astfel judecăţile de valoare privind operele şi capodoperele decad la nivelul patetismului ieftin – care se prezintă deseori idealism – şi al agitaţiei proprie marketingului.
Sistemele de semne se inversează: cartea este măsurată şi valorificată folosindu-se elemente strict economice, iar acestea din urmă sunt prea uşor acceptate ca fiind singurele în măsură să valorifice. În legătură cu aceeaşi carte, obişnuită, compilată şi care, neaducând nimic nou, susţine starea negative a unor fenomene spirituale şi sociale, poţi găsi astăzi câteva zeci de aprecieri absurde şi ridicole – prin iperbole şi altoiri necinstite cu specificul unor opere autentice din trecut – doar pentru că în acea carte s-a investit şi ea trebuie să producă câştiguri. Treptat, ridicarea auxiliarului la rang de irepetabil în literatură şi susţinerea volumelor contrafăcute – deoarece sunt mai acccesibile şi nu pun întrebări fundamentale – în detrimentul operelor originale, au diminuat catastrofal şi imaginea scriitorului ca înţelept sau Om al cetăţii, transformându-l într-un şomer / parazit care nu trebuie să scrie dacă nu vinde sau nu-şi câştigă traiul muncind în orice alt domeniu. Tot treptat, mişcarea sus menţionată a impus scăderea valorii literaturii serioase în general şi astfel, cărţile care realmente nu valorează mai mult decât suportul în care sunt tipărite (hârtia, curentul folosit de internet, CD-urile etc.) costă de câteva ori mai scump decât multe capodopere indiscutabile. Între timp, primele sunt citite de masele largi, comentate, lăudate, creând uneori psihoze globale (devin virale, se spune în jargonul erei internetului, nu întâmplător), pe când capodoperele abia sunt răsfoite şi de către cei care sunt obligaţi să le cunoască. Din lipsă de timp – absorbit deja de stresul zilnic – capodoperele sunt citite prin referatele sau cronicile realizate de alţii, din alte perioade, oameni care nu aveau între carşi te ei înşişi niciun spaţiu intermediar. Înlocuirea sistemelor de semne se oglindeşte, printre altele, şi într-un fenomen aproape banal în Balcani: după decesul unor bibliofili, moştenitorii lor, care n-au nicio legătură cu cititul, vând capodopere la kilogram. Din fericire, tot în mod paradoxal, profanarea aceasta este o modalitate a marii literaturi de a ajunge la cei devotaţi ei.

La nivel mondial, operele literare sunt protejate de „Convenția de la Berna pentru protecția Operelor Literare și Artistice”, care datează din 9 septembrie 1886, fiind revizuită de câteva ori până în anul 1979[1], când încă tiparul îşi păstra structura primordială şi când concepţia de bestseller încă nu îmbogăţea rapid pe nimeni şi nu avea aproape niciun impact asupra moralităţii şi capacităţilor criticii literare. De reţinut faptul că, până la explozia tehnologiei şi a internetului, opera literară originală se distingea clar de copiile ei nepermise, iar onorariile le permiteau autorilor să ducă o viaţă fără griji.

După semnarea Convenției de la Berna nu mai este necesară indicarea faptului că operă este protejată de drepturile de autor, deoarece „proprietatea intelectuală a unei opere literare, artistice sau științifice corespunde autorului pentru simplul fapt că el a creat-o”. Potrivit Convenţiei, „sunt considerate obiecte ale proprietății intelectuale toate creațiile originale literare, artistice și științifice exprimate prin orice mediu și pe orice suport, tangibile sau intangibile, cunoscute acum sau care se vor inventa în viitor”.


Statul Literar versus Statul Social

Există comuniuni vitale, dar şi deosebiri indiscutabile între Statul de Drept (care acţionează asupra societăţii) şi Statul Literar (denumirea îmi aparţine şi o folosesc pentru clarificarea contradicţiilor în viziune, legi şi funcţionare). Legile statului de drept nu permit tocmeli şi reglementează fără echivoc toate problemele drepturilor de autor. Statul Literar însă funcţionează după alte legi, uneori prea metaforice, nuanţate şi chiar ilogice. De exemplu: o opera literară originală apare într-o ţară, este difuzată, promovată, judecată de către cititori şi critici, iar autorul primeşte remuneraţia în conformitate cu baremurile ţării respective. În scurt timp, copiată, dar tradusă în altă limbă – intitulată altfel, însoţită de motouri, îmbogăţită cu alte personaje, numite bineînţeles altfel – sub semnătura unui alt autor, opera urmează un drum similar, şi tot mecanismul de tipărire, promovare, difuzare etc., în frunte cu pseudo-autorul, sunte remuneraţi. Criteriile legale sunt clare şi pot trage la răspundere furtul literar, dar, din punctul de vedere al Statului Literar, lucrurile sunt întru totul interpretabile. Mai întâi plagiatul trebuie dovedit. În afara diferenţelor lingvistice, tipologice, stilistice ş.a.m.d., trebuie argumentat faptul că apariţia operei respective nu se datorează celebrului fenomen al circulaţiei subiectelor, adică: literaturi diferite, în condiţii social-istorice asemănătoare, produc opere asemănătoare, uneori chiar siameze.
Personal, mi-am văzut două dintre romanele mele scrise în limba albaneză[2], în anul 1986 şi respectiv 1992, publicate iniţial în 1999 şi 2007, ambele bazate în întregime pe experienţe personale, în condiţii specifice şi irepetabile, deci extrem de greu de trait de altcineva, apărute după 2010 într-o altă limbă şi literatură, fără nicio legătură cu limba şi lumea albaneze, traduse apoi în numeroase limbi de largă sau de mai strânsă circulaţie datorită celebrităţii autorului. Desigur, operele autentice au putere reatroactivă şi reîntronează singure, la timpul potrivit, adevărul, dar plagiatul rafinat, aplicat şi de nume sonore ale literaturii, se dezvoltă sub ochii închişi ai geopoliticii şi ai mass-mediilor părtinitoare – şi nu se poate apăra nici prin evidenţa elementelor universale din opera plagiată, nici prin circulaţia materiei literare, şi cu atât mai puţin prin logica “cel mai celebru este mereu primul şi cel mai original” (ceva ca în naţionalizarea proprietăţilor sau în ius primae noctis). Cunoaşterea adevărului întârzie; adevărul nu este încă suficient de credibil, iar recunoaşterea lui are chipul unei decorări post mortem.
Între terminologia juridică şi cea literară se iveşte şi se menţine un conflict care se poate prelungi la nesfârşit, până când autorul furat şi plagiatorul să se obişnuiască cu situaţia, dacă nu chiar să accepte un compromis. Lucrurile se desfăşoară la un nivel greu accesibil dreptului şi mecanismelor legale de descoperire şi pedepsire a farudelor literare, mai ales în condiţiile în care celebritatea cuiva se ridică peste intimitatea, autenticitatea şi dreptul de un anume procent de anonimat ale scriitorilor devotaţi care nu permit amestecarea actului scrisului cu mediatizarea şi marketingul literar. Din nefericire, exemplele sunt multe, iar în unele cazuri, doborâţi de psihoze, sărăcie materială, ignoranţă şi invidii ale confraţiilor, unii autori geniali din Balcani şi nu numai au devenit mai apreciaţi în ochii cititorului mediu deoarece au fost copiaţi de unii faimoşi, nu pentru că au scris ce au publicat şi au publicat ce-au scris.
Absorbanţii originalităţii – să-i numim aşa – au activat puternic în perioada dictatorială, pe ambele părţi ale Cortinei de Fier. Literaturile estice erau dominate mediatic de câte un singur autor al naţiunii, geniul geniilor, sau vicegeniul, imediat sub Conducătorul Suprem. În linii mari, Vicegeniul avea permisiunea tacită să sustragă şi să folosească orice subiect, idee, fragment, structură stilistică sau volum întreg întru îmbogăţirea operei. Astfel, orice reuşită literară a altuia se datora operei Vicegeniului. O armată întreagă, un stat în stat, sau un stat mediatic în statul literar lucrau pentru opera naţiunii, inclusiv numeroşi traducători fideli, care au devenit oficial. Există date conform cărora exatrct unii dintre aceşti traducători, după căderea Cortinei, au furnizat Vicegeniilor rămaşi în viaţă subiecte, idei, fragmente, structuri stilistice sau volume întregi, pe care autori tineri sau nu, publicaţi sau nu, le trimiteau traducătorilor respectivi cu speranţa că vor fi traduşi şi vor da lovitura. Cuplurile Vicegenii – traducători fideli pot fi suspectaţi şi că restricţionează spatiul de traducere a operelor originale, iar dacă nu pot, măcar le ţin ostatice într-un anonimat mediatic artificial, doar pentru a le însuşi mai uşor, parţial sau total.
La o treaptă intermediară, se situează o categorie mai puţin studiată cel puţin în literaturile estice şi anume: scribii cu simbrie. Aceştia scriu vieţile, memoriile, viziunile, poemele, romanele unor emigranţi, negustori sau politicieni bogaţi şi le plasează în centrul mass-media. Având ceva din duhurile anonime, posedând identităţi posedate de orgoliul faimei, posedaţi la rândul lor de anonimat, scribii cu simbrie provin sau îşi au înaintaşii tot în epoca glorioasă a dictaturi, când intrau în grup sub pieile Conducătorului şi scriau memoriile lui, viziunile, romanele etc.

Al doilea exemplu este legat – tind să cred – de plagiatul din admiraţie exagerată – care, în mod straniu, este însoţit de amorţirea simţului moral şi de dispreţul cu care este tratată astăzi literatura, mai ales de cei care o practică – şi este atât de real, încât pare o născocire literară.
În anul 2009, părăsea această lume un foarte bun prozator şi om al literelor albaneze. Deoarece fusese primul care mă prezentase în presa literară şi urmărise cu calmă admiraţie scrierile mele de mai târziu, am simţit nevoia să scriu ceva dedicat memoriei sale, cam exact ce ocolea presa momentului. Textul începe în felul următor:
„S-a despărţit astăzi de viaţă unul dintre acei foarte rari scriitori, fii şi întruchipări ai bunătăţii, încât n-aş fi profanat nimic dacă aş spune că s-a despărţit de moarte. Căci moarte este de mult invidia şi mâniile care stau peste, prin şi sub numita viaţă literară. Născut la Pogradec în anul 1934, an în care se spune că a ars arhiva oraşului, Dh. Xh. a devenit unul dintre acei oameni care-şi au la fel de luminoasă prezenţa şi absenţa şi care, din nefericire, te obligă să le pomeneşti binele făcut doar după ce pleacă din lumea acesta. În îndepărtatul an 1987, a venit la mine acasă şi a citit câteva nuvele pe care le lăsasem tremurând pe masa de scris. N-am izbutit să-l întâlnesc, dar aprecierea lui (...) şi mai târziu prezentarea în ziarul „Drita”[3] m-au ajutat enorm să înving tăcerea oficială, neputinţa de a publica şi sfaturile ucigătoare ale nechemaţilor.
A devenit aproape un viciu ca, descriind moartea cuiva celebru, autorul necrologului să laude indirect trăsături proprii despre care crede că nu sunt suficient apreciate. Dar cazul Dhimitër Xhuvani alungă spontan toate ipotezele, cu acea extraordinară solitudine a bunătăţii, în care s-a retras şi a vegheat timp de o jumătate de veac, parcă la căpătâiul unei societăţi care nici nu trăieşte, nici nu moare, dar care-şi pierde totuşi compasiunea şi înţelegerea faţă de sufletele alese”.
Eseul este datat 19 octombrie 2009 şi a apărut în câteva cotidiene şi organe ale presei literare, găsindu-se şi online. La trei ani după apariţia eseului, citesc despre decesul unui alt scriitor albanez, pozitiv ca om, dar obişnuit ca autor. Necrologul se intitula „Cel care-şi avea la fel de luminoasă prezenţa şi absenţa”. Autorul: un confrate care scrisese unul dintre cele mai realiste eseuri despre cărţile mele şi cu care mă împrietenisem la Pogradec, unde ajungeam după opt ani de absenţă. Proaspătul necrolog începea cu: „S-a despărţit astăzi de viaţă unul dintre acei foarte rari scriitori, fii şi întruchipări ai bunătăţii, încât n-aş fi profanat nimic dacă aş spune că s-a despărţit de moarte. Căci moarte este de mult invidia şi mâniile care stau peste, prin şi sub numita viaţă literară. Născut la (alt oraş) în anul (actualizat), an în care se spune că a ars arhiva oraşului, (alt decedat) a devenit unul din acei oameni care-şi au la fel de luminoasă prezenţa şi absenţa şi care, din nefericire, te obligă să le pomeneşti binele făcut doar după ce pleacă din lumea aceasta. În îndepărtatul an (personalizat), a venit la mine acasă şi a citit câteva nuvele pe care le lăsasem tremurând pe masa de scris. N-am izbutit să-l întâlnesc, dar aprecierea lui (...) şi mai târziu prezentarea în ziarul (altul) m-au ajutat enorm să înving tăcerea oficială, neputinţa de a publica şi sfaturile ucigătoare ale nechemaţilor.
A devenit aproape un viciu ca, descriind moartea cuiva celebru, autorul necrologului să laude indirect trăsături proprii despre care crede că nu sunt suficient apreciate. Dar cazul (decedatul sus menţionat) alungă spontan toate ipotezele, cu acea extraordinară solitudine a bunătăţii, în care s-a retras şi a vegheat timp de o jumătate de veac, parcă la căpătâiul unei societăţi care nici nu trăieşte, nici nu moare, dar care-şi pierde totuşi compasiunea şi înţelegerea faţă de sufletele alese”.
Restul necrologului era copiat în întregime. Se schimbaseră titlurile cărţilor publicate de autorul evocat şi câteva date. Oricum ar suna, uitasem de eseul meu şi acest necrolog semnat de confrate mi-a plăcut. Apoi am crezut că poate era reeditarea vreunui eseu mai vechi, circulat abia acum de către semnatar în reţeaua globală de socializare, pentru prieteni şi admiratori care nu-l citiseră la timp. Doar că moartea scriitorului lăudat se întâmplase în acea zi. Nedumerirea ce a urmat, se baza pe câteva întrebări şi anume: câte arhive de oraş au ars în anul 1934; câţi scriitori albanezi erau atât de buni ca oameni; câţi scriitori îşi au la fel de luminoasă şi prezenţa, şi absenţa; câţi stătuseră la căpăptâiul societăţii care nici nu trăia, nici nu murea?!
Lucrurile scrise sub o puternică inspiraţie se pot uita ca şi cum le-ai scris în colaborare cu necunoscuţii care împărtăşesc aceeaşi stare de spirit, mai ales dacă n-ai apucături demiurgice, orgoliu maladiv şi nu te consideri mai mult decât un sol netrebnic, dăruit şi ales să transmită. A urmat o scurtă şi intensă stare de doliu, pe care n-o cunoscusem după niciunul dintre jafurile aplicate anterior. Fiind online, l-am întrebat pe plagiator ce se întâmplase. Vai, a zis, ce gafă! N-am idee cum s-a întâmplat... Repar-o, i-am spus. Cu drag, a adăugat, dar nu prea mă pricep la chestiunile astea ale internetului. S-a gândit câteva minute. Apoi a venit cu o întrebare devastatoare:
- Nu vrei să-ţi dau parola mea de cont şi să ştergi tu ce trebuie şters?
În timp ce mă străduiam să ghicesc în ce realitate mă aruncase întrebarea confratelui, el a adăugat întristat: Nu, nu, că a apărut şi în presa tipărită...
Atunci ne-am regăsit ostatici între graniţele Statului Literar, dincolo de puterea legii dreptului de autor, într-o zonă mintală care amesteca enorm de multe sentimente contrarii şi termeni, slăbiciuni pardonabile şi dispreţ de rataţi, mânie şi febră de natură religioasă, lucruri imposibil de detectat sau de măsurat, şi aproape credeam că are şi el dreptul la un mic plagiat, exact cum eu aveam dreptul să nu fiu furat. Între timp, ambii eram de acord şi mânioşi faţă de o societate care folosea aproape cu voluptate necrologul dedicat unuia la decesul altuia, schimbând doar câteva litere şi numere.
Lucrurile s-au rezolvat fără zgomot şi fără scuze publice, pentru că o societate care tratează moartea cuiva în acest fel, duce o viaţă cu calitate extrem de scăzută şi, implicit, reduce aproape orice la dimensiunea biologică.

“A vinde altora sclavi furați…”

Potrivit cercetătorilor şi juriştilor, existența plagiatului se stabilește, în principiu, pe bază de asemănări și nu de deosebiri. Simpla existență a unor deosebiri nu apără de învinuirea de plagiat, dacă se dovedește existența și importanța asemănărilor. Este vorba de calitatea lucrurilor furate şi nu de cantitatea lor. Din această cauză, produsele plagiate sunt destul de stufoase, cu multe trimiteri înşelătoare, ca să ascundă calitatea prin cantitate. Aici se găseşte şi eşecul produselor respective, efemerul lor, mediocritatea. În afara faptului că sunt furate, mai sunt şi extrem de prolixe, dezlânate, aidoma unei învinovăţiri care creşte prin dezvinovăţirea obsesivă a plagiatorului.

Stabilirea existenței plagiatului este o problemă de fapt. Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, plagiatul subînţelege însuşirea (integral sau parțial) a operei literare, artistice sau științifice a altcuiva, și prezentarea ei drept creație personală.
Etimologic vorbind, cuvântul „plagiat“ vine din latinescul „plagium“, care se traduce prin „a vinde altora sclavi furați, sau care nu aparțin vânzătorului“. Termenul și-a păstrat până acum sensul originar, pentru că el este, din punct de vedere semantic şi semiotic, sinonim cu furtul. Autorul furat – dar şi cumpărătorul care este la fel de furat – poate fi o persoană, o organizație, sau poate include mai multe persoane sau organizații, inclusiv o comunitate de contributori, precum enciclopediile sau dicţionarele online. Indiferent de tipul autorului real și de forma de publicare a operei originale (anonimă, sub pseudonim, sau sub numele real), preluarea creației respective fără specificarea corectă a sursei reprezintă plagiat.
În zilele noastre, plagiatul s-a extins datoriă accesului din ce în ce mai uşor la internet, ușurinței cu care se pot prelua online lucrările altora, şi convingerii că, într-o asemenea avalanşă de informaţii, şansele ca un plagiat să fie descoperit scad în progresie geometrică, direct proporţional cu creşterea cantităţii informaţiilor. Plagiatul bazat pe texte din rețea este denumit în prezent plagiat online şi este de câteva ori mai dezvoltat, mai tentant şi mai greu de sancţionat decât plagiatul clasic.

Valoarea operei originale în perioada globală

Haosul societăţii de consum şi demonetizarea termenilor din aproape toate domeniile au impus convingerea majorităţii cetăţenilor că accesul la scris şi publicare este talent şi dreptul la viaţă este identic cu drepturile de autor. Până acum şapte-opt decenii în urmă – mai târziu făceau excepţie doar cazurile unor autori oficiali, susţinuţi de diferite regimuri politice – scriitori puteau trăi din scris. Cu onorariul primit fie şi pentru o singură carte, scriitorul îşi putea cumpăra sau construi o casă şi-şi putea asigura un confort firesc, demn de talentul sprijinit de generaţii întregi de confraţi prin sărăcie cruntă şi numeroase umilinţe. Iar acum se poate afirma fără nicio iluzie că e aproape imposibil să distingi scriitorul de simplul cetăţean care ştie să scrie şi este conectat la internet. Desigur, actualitatea literară depinde întru totul – şi când acceptă, şi când refuză sau nu conştientizează – de marea şi adevărata literatură, ale căror drepturi nu au nevoie să fie protejate graţie calităţii şi originalităţii ei.

[Fragment din lucrarea Aspecte ale dreptului de autor în literatură, Juridica XXV, volum aniversar, Universitatea Română deȘtiințe și Arte ”Gheorghe Cristea”, București, iulie 2015]






[1] Completată la Paris la 4 mai 1896, revizuită la Berlin la 13 noiembrie 1908, completată la Berna la 20 martie 1914, revizuită la Roma la 2 iunie 1928, revizuită la Bruxelles la 26 iunie 1948, revizuită la Stockholm la 14 iulie 1967 şi la Paris la 24 iulie 1971 şi modificată la 28 septembrie 1979 - Publicat în Monitorul Oficial nr. 156 din 17/04/1998.
[2]Fluviile Saharei” (Lumenjtë e Saharasë) şi „Sărută-mă, scheletule – roman cu copilărie” (Puthmë skelet – roman me fëmini).
[3] Lumina, organ al Ligii Scriitorilor din Albania.