Vremea locțiitorilor

Editura Humanitas, 2003

- Despre spiritualitatea albaneză 
și nu numai

Ardian-Christian Kuciuk are două patrii literare, glorificate de el în ceea ce scrie.
Pentru Albania simte responsabilitatea pe care o ai genetic față de locul nașterii si al primelor cuvinte.

România este o opțiune spirituală pe care nu ar schimba-o cu nimic altceva.

Venit dintr-un tărâm oglindit în miticul Ohrid, și dintr-o mutilantă si sălbatică represiune ideologică, istoria prozei lui este, de fapt, triumful unui talent uriaș.

La treizeci și trei de ani abia împliniți, este conștient că Dumnezeu nu ține decât cu “cei care merg până la capăt”.

Bine ai venit în literatura română, Ardian-Christian Kuciuk!

Aceste pagini s-au născut în urma unor lungi dialoguri la Bistroul “Mofturi”.

De ce “spiritualitatea albaneză”? Din mai multe motive.

Pentru că am avut interlocutor un scriitor de excepție.

Pentru că Albania cea de numai 29.000 de Km2 a dat lumii valori incontestabile.

Pentru că cincizeci de ani nu s-a știut aproape nimic despre ea, deși era pe harta Europei și a Balcanilor.

Pentru că nu s-a lăsat îngenunchiată și a luptat să supraviețuiască spiritual.

Pentru că, oricum, istoria adevărată, chinuitor de adevărată, nu poate fi mistificată de spiritele alese.

Iolanda Malamen

Bistroul "Mofturi", de pe strada Popasului. Ora unsprezece dimineața. Ardian-Christian Kuciuk vine cu o punctualitate de ceasornic la întâlnireas fixată. Îi dau întrebările pentru interviul din "Ziua Literară", dar continuăm să vorbim despre Albania, despre literatură, despre condiția intelectualilor în comunism.

Îmi dau seama că am provocat nașterea unei cărți.

Ardian este de acord. Acest extraordinar prozator, a cărui memorie spirituală este un "jurământ de credință", vrea să pornim într-o (re)cunoaștere, forțând timpul.

Ce mai poate fi spus după treisprezece ani de bulversantă și chinuitoare tranziție? Mai interesează pe cineva monstruozitatea, absurdul, infernul unei lumi care se credea nemuritoare? Mai vrea cineva să afle lucruri de neconceput, într-o Europă a valorilor spirituale?

Răspunsul îl dăm prin chiar scrierea acestei cărți.

Octombrie 2002

*

Peste numai trei zile, în aceeași ambianță de (neostentativă) reflecție culturală, într-o calmă tăcere a meselor de bistro, înviorați de lumina dimineții care dă culoarea mierii ferestrelor, începem fără o ordine strict riguroasă lucrul la cartea despre spiritulaitatea albaneză. Accept instantaneu titlul lui Ardian-Christian Kuciuk: "Vremea locțiitorilor". Timp de patru ore, în bistro se aude numai zgomotul mașinii de scris întrerupt din când în când de vocile noastre. Un monolog "tăiat" din când în când de întrebările mele. Ardian este fără îndoială un uimitor om de dialog.

Clopoțelul de la ușă anunță intrarea primilor clienți, semn că... rămâne pe mâine dimineață.

Iolanda Malamen: Albania a fost, fără îndoială, cea mai izolată țară din Europa, timp de aproape o jumătate de veac... Foarte puțină lume putea ști ce se întâmpla între zidurile de fier ale acestei cetăți comuniste pe care regimul de la Tirana o considera invincibilă.

Ardian-Christian Kuciuk: Din nefericire, acea jumătate de veac pare a nu se fi încheiat, și poate doar aceast adevăr mă îndreptățește să spun ce cred despre perioada respectivă. Nu tind s-o mitizez sau s-o condamn. Este doar una din segmentele istoriei albaneze și, pentru încă mulți ani, va fi un fenomen prea recent. Dar zilele prea grele de atunci, cu mijlocirea timpului și a unei alchimii bizare ce amestecă doruri cu dureri, reușite cu eșecuri, ajung să funcționeze ca un șir de mine îngropate care explodează tocmai când te aștepți mai puțin. Trebuie să facem o deosebire clară între izolarea impusă de regimul comunist, între 1945-1990, și acea firească izolare, parțială, prin care orice popor își păzește imunitatea spirituală și nu se lasă asimilat de globalizare. Se poate spune că albanezii au trăit o izolare la pătrat. În cazul Albaniei, foarte rar esența celor două izolări a coinscis, iar aceste coincidențe au fost abil folosite de comuniști pentru a-i altoi regimului, în mod întru totul artificial, o longevitate imposibilă. De altfel, în acea jumătate de veac, fiecare albanez - deși condamnat la viață colectivă, adversă oricărei încercări de a contura o identitate bine definită, originală - a perceput altfel decât ceilalți izolarea, și fiecare are dreptul, uneori chiar datoria, să mărturisească. Istoria seamănă cu o imensă oglindă spartă. Ai impresia că toate bucățelele te-ar înfățișa la fel, dar nu te gândești că fondul din spatele tău se schimbă de câte ori schimbi ciobul la care te privești. După 12 ani de la deschiderea granițelor impuse, lucrurile par doar puțin mai limpezi. Și consider că acest dialog se datorează în exclusivitate izolării țării mele de baștină, curiozității celor ce nu o cunosc destul de bine, a celor ce nu vor s-o cunoască așa cum este, și, mai ales ținerii lumii albaneze într-o altă izolare, cu mult mai nefastă, aceea a prejudecăților.