Identitatea persoanei și a personajului între rol și fatalitate socială

(Studiu de caz: O descifrare interdisciplinară a fenomenului Virginelor Jurate în două texte dramatice și un roman scrise de autori din Balcani, în relație cu mentalitatea spectatorului contemporan de teatru) 

Fragment

Introducere 

Odată cu căderea Cortinei de Fier, grăbindu-se să ajungă la nivelul mediatizării globale și să recupereze ceea ce considerau că li s-a sechestrat de către regimurile dictatoriale și metoda realismului socialist, unii autori ai literaturilor din Balcani au tratat masiv și obsesiv, în limbi de circulație mai largă, tema Virginelor Jurate, cel mai des adaptând realitățile în funcție de interesul unor psihoze ce vizau fluidizarea identităților sau creșterea vizibilității prin etalarea obiceiurilor ”barbare”. 

Studiul aduce noi date legate de acest fenomen care, incomparabil mai mult decât o mișcare ”profetică” privind genurile și clătinarea dominației patriarhalismului, a fost o auto-exilare și o asumare a fatalității identitare într-un context în care supraviețuirea numelui, a onoarei și siguranța zilei de mâine, surclasau orice interpretare subiectivă. 

Se poate observa că, intrând în contact cu acest fenomen prin proză, teatru și presă, masa largă a (cititorului) spectatorului contemporan, obișnuită deja să refuze vibrațiile înalte ale tragismului autentic (indispensabil mijloc artistic de a cunoaște și a se cunoaște) și să confunde actul teatral conținut de existență cu participarea la unele compilate stări de teatru, nu și spectacole propriu-zise, are posibilitatea să înțeleagă sau cel puțin să presimtă că una dintre problemele fundamentale ale omului este dacă poate, dacă trebuie și cât poate cunoaște – inclusiv ameliora sau deteriora prin percepții intelectualizate – soarta Celuilalt. În acest context, studiul încearcă să facă două distincții clare: 

- dintre creație artistică autentică și compilație;

- dintre insolit, exotic și scoop. 

Copy versus paste

Casa în care am copilărit mai mult, se construise cu un veac înainte de cutremurul din 1907. Acesta n-a lăsat nimic afară şi nimic demn de refolosit înăuntru. Din fericire, n-a murit nimeni. Bărbaţii familiei au reclădit casa după aceleaşi dimensiuni, din chirpici, chiar şi partea ei decorativă, într-un fericit copy-paste, dar totul din memorie, negăsindu-se informaţii certe că s-ar fi ghidat după vreo carte. Cam aşa ceva face la început şi scriitorul exilat (cu sau fără vrerea lui) – şi ei erau cumva nişte scriitori fără cărţi, exilaţi brusc, de cutremur, în propria ţară. Poate credeau că simbolurile folosite pe pereţi (porumbei, struguri, fragmente de vulturi, săgeţi, cruci) vor ţine casa cel puţin un veac, sau măcar timp de vreo două-trei cutremure. Şi casa a fost moştenită de fratele mamei mele, singurul băiat al bunicilor. Acesta a vrut să studieze actorie, dar l-au trimis la agronomie. Statul făcuse din genul acesta de repartizări o modă unde nu încăpea loc de tocmeală. Şi unchiul a făcut agronomia. După studii, având părinţii grav bolnavi, a întocmit o cerere către Comitetul de Judeţ, ca să fie repartizat cu serviciul, dacă se poate, într-un un sat mai apropiat. Mai ales că, potrivit unei lozinci, trebuia „să transformăm munţii în câmpii fertile”. L-au trimis unde era mai multă nevoie – că asta era misiunea: să fim primii în sacrificii şi ultimii în pretenţii – într-un sătuc în care erau mai mulţi lupi, decât oameni, şi el n-a insistat să lămurească oficialităţile că agronomia nu include şi veterinaria. S-a chinuit odată pe atunci să-mi explice cum de într-un loc relativ apropiat în linie dreaptă, puteai ajunge mai greu decât în China pe linie strâmbă. În câţiva ani, s-a dus şi s-a întors pe linia aceea, şi oamenii de acolo erau extrem de drăguţi, generoşi, de treabă, ba chiar şi lupii, iar cârciuma satului putea fi considerată un buric al universului. Şi linia aceea a devenit dreaptă, că ce linie poate rămâne strâmbă în faţa fernetului... 

Martor ocul(t)ar

 

Am stat o dată cu părinții pe malul Lacului Ohrida, seara târziu, și se auzeau doar valurile și vântul care parcă inspecta dacă orașul s-a pustiit cum trebuie, când un stol de pasări mari a țâșnit din nevăzut și a zburat atât de aproape de noi, încât puteai jura că vor să ne scalpeze. Le-am privit speriat până când le-a înghițit cerul, iar cerul era plin de stele, neuman de clare, și m-au picurat toate cât ai clipi din ochi și mi s-au înfipt peste tot ca niște ace fără capăt, de am simțit că sunt orb, dar viu / viu, dar orb. Părinții m-au luat apoi de mâini și am parcurs bulevardul mai mult suspendat în aer, decât cu picioarele pe pământ. La un moment dat, mi-am întors capul să văd dacă mai apar păsări: între lac, Muntele Secat și cer am zărit umbra albă a unui om cu pălărie și baston și umbra neagră a unui cățel, dar și invers. Se numea Lasgush Poradeci[1] – și pășea prin alb și negru într-un ritm ciudat: poate stelele fuseseră pliscuri. M-am simțit întru totul neputincios: Cum puteau fi ucise atâtea păsări?! Căci titlul de glorie al copilăriei noastre în acel colț de rai numit Pogradec nu erau premiile, laudele educatoarelor, admirația adulților, recitarea unor poezii sau scrierea fără greșeli a unor fraze complicate, ci să omori cu praștia o pasăre cât mai frumoasă. Dacă era și rară sau pe cale de dispariție, gloria devenea pe viață. Praștiile noastre erau adevărate opere de artă, mult superioare pistoalelor, tunurilor vechi de la Muzeu, sau tancurilor care veneau în fiecare vară să păzească liniștea Comandantului Legendar.* Frumusețea praștiei, dublată de mândria că omul putea realiza ceva atât de ingenios, garantau o precizie greu de catalogat și chiar o anumită longevitate. Te simțeai nu doar mai sigur, ci și mai împlinit (în avans) când știai că poți ucide o pasăre. Umblai apoi cu trofeul prin oraș, pe la rude, și câte un necunoscut sarcastic te întreba: Ce ne-ai ucis azi, o king[2]? și îți ura La mai multe.

Confrați și alte texte de nelepădat

(...) 

Ne-am întors în staulul de dormit spre seară. Parcă ne luaseră creierii foc. Înfuriat că ofiţerii nu se ţinuseră de cuvânt – chiar promiseseră că ne organizează o serată de dans, după ce zdrobim duşmanul – cineva dăduse foc saltelelor. Mirosea a vomă şi a regrete de sinucigaş. Am avut totuşi luciditatea să nu ne trântim peste saltelele aprinse. Primul care a căzut sub ele, a fost munteanul Amintire H., băiat înalt şi drept ca stejarul. Drept şi-n suflet, precum Legea Munţilor. Vrând să măsoare tăria glonţului, în fragedă copilărie, răpise din cuiul Odăii Bărbaţilor puşca superbă a străbunicului, puşca placată-n aur de nenumărate karate, înfipsese ţeava pe palma dreaptă, şi trăsese trăgaciul. Se alesese cu o gaură frumoasă, în formă de garoafă, pe care şi-o flutura cu devotament de câte ori oficialităţile urcau în munţi, ca să vadă cum nu mor de foame urmaşii vechilor barzi. Un poet smulsese chiar o metaforă pe atunci, o chestiune cu „rănile noastre de ieri se făcură garoafe-n pălmuţele copiilor”. Detesta în mod deosebit, poate genetic, pierzându-şi tot calmul alpin, băşinile glumeţe ale camarazilor. O astfel de ciupercă invizibilă era la un pas să-l trimită în carceră. Nefericitul în a cărui burtă crescuse ciuperca aia, pesemne după una dintre lungile ploi ale capitalei, şi-o scosese pe neaşteptate în aerul prea strâns al biroului militar, unde ofiţerii ne ţineau cuvântări mai subtile. Aşa de puturoasă fusese ciuperca respectivă, încât făcuse să dispară fulgerător în uitare numele trăgătorului. Dar nu şi trupul lui, chipul, soarta.

Creații și cr-at-ime

Un băiețel albanez al anilor ‘80 e îngrozit când află că un vultur a aruncat de sus o broască țestoasă peste capul lui Eschil, crezând că este o piatră, și l-a ucis pe geniul antichității. Băiețelul înființează un grup de paznici ascunși și începe să păzească capetele scriitorilor realismului socialist care veneau în vacanță la Pogradec.

Cartea urmează îndeaproape modalitățile cum unele dintre întâmplările copilăriei se transformă mai târziu în metafore și mai ales viceversa. ”Reînviind” fragmente-cheie ale limbajului și ale percepției poetice din mentalitatea zonei Pogradec, naratorul meditează asupra sălbaticei lupte a limbii de lemn, atunci și acum, împotriva Limbii Superioare (spirituală); împotriva creației artistice ca expresie a idealismului, și împotriva cunoașterii corecte a sinelui, cunoaștere care deseori îi separă pe scriitori autentici de ceilalți.

[Autorul despre “Creații de copilărie” (Kri-ji-me fëminie)”, sau ”Limba ca cea mai înaltă expresie a respirației” – o convorbire cu Bajram Sefaj, 2021. * Notă: cuvântul Kri-ji-me are dublu sens: Creații și crime: Krijime / Krime, SQ]

Fragment/e

Strălucirea vulturului a pălit când am aflat că-l omorâse pe Eschil. Știam doar că fusese un scriitor renumit al Greciei antice; patruzeci de ani mai târziu, într-una din acele perioade în care ești arhiplin de literatură (ce ți se pare viață) și te convingi că n-a mai rămas vreun lucru esențial de gustat sau uitat, cu cap de bărbat și minte de copil, m-am gândit că nu vulturul, ci inspirația, jignită sau deja prea obosită, luându-și trup și gheare de vultur, îl pedepsise pe Eschil din motive cunoscute doar de Moarte.

Fraţi de înstrăinare

Într-o noapte de  noiembrie, am aflat că o fiinţă foarte dragă mie – în hârtii o voi boteza A. – fără să mă anunţe, îşi schimbase viaţă. Era poate – dar mai mult este – cea mai frumoasă femeie pe care a născut-o ţara mea natală la începutul anilor ’60 şi nu numai. Suficient de frumoasă ca să sfinţească prin chip şi comportament, nu prin moarte prematură, inspiraţia şi fiorul acestor rânduri; unică în felul în care nu trezeşti şi nu atingi cu microbul competiţiei; conştientă de acea frumuseţe, dar mai vizibil de viteza trecerii pe această lume... Era mai frumoasă decât oraşul meu natal, poate un pic mai frumoasă decât întreaga copilărie şi mai frumoasă decât o potenţială noapte petrecută cu ea. Mi-a deviat calea gândurilor şi a gusturilor în epoca neprihănirii şi frumuseţea ei – nu avea sex-appeal, ci soul-appeal – m-a eliberat, fără să-mi dau seama, lăsând o parte din mine încuiată pe viaţă în neprihănire. Era deja studentă la Tirana, venea ca şi mine, să-şi petrecea toate vacanţele la Pogradec, citea doar cărţi alese cu grijă, cele mai multe oficial interzise (Turgheniev, Remarque, Zweig, Dostoievski etc.) şi mi-a povestit (trăindu-şi subiectele în prezenţa mea, într-o mistuire blândă, de soartă), tot ceea ce nu puteam citi până atunci. Povestea cu acea blândeţe care împleteşte lipsurile unei cărţi cu frumuseţe din prima tinereţe a cititorului sau a ascultătorului, transformându-le în nişte capodopere ce nu te vor mai dezamăgi. Nu ştiu câte suflete de scriitori decedaţi sau încă în viaţă a împăcat cu modul ei de a le trăi cărţile. Vorbeam despre literatură şi când înotam, şi când jucam volei, şi când mă străduiam s-o învăţ să joace şah. Nenumărate seri superbe s-au lăsat peste discuţiile noastre, ca nişte corturi mătăsoase de întuneric străluminos, peste atâtea cuvinte, pe care, fără a presimţi, de la un moment de graţie numit exil, n-aveam să le folosim decât în monologuri fără voce, în scrieri, scrisori şi vise. Uneori ne uitam în apele din care se retrăgea lumina, discutând despre cărţi, şi ieşeam pe malul cu pietriş când bărcile cu lămpi aprinse ale pescarilor înaintau înspre adâncimi, orbecăind parcă în căutarea perlelor trăite de noi în apele marii literaturi. Înfrăţirea noastră la prima vedere oglindea şi reflecta atâta linişte şi poate chiar lumină, încât n-a circulat niciodată în oraş vreo bârfă legată de noi. Ba chiar se poate spune că întreg oraşul, în tăcere, se ruga să nu cădem în clişeele altor cupluri, ci să rămânem aşa, neschimbaţi, aidoma îndrăgostiţilor ce mor tineri, cu puţin înainte de a deveni şaşii de mierea amărăciunilor trupeşti. Ne-au lăsat mereu în colţul nostru – asemănător colţului meu din cinematograf – şi n-am simţit nici mult după aceea că liniştea era un antrenament pentru exilul viitor: deja înstrăinarea se dubla, faţă de oraş, de spaţiul numit cotidian, de memoria imediată. Eram din ce în ce mai fraţi, din ce în ce mai înstrăinaţi, din ce în ce mai exilaţi, doar cu convingerea că totul se întâmplă acum şi nu va avea sfârşit. Deseori mai târziu am regretat că alţii n-au putut fi eu cel de atunci, iar acum regret şi că alţii nu pot fi eu cel de acum, şi că eu nu pot fi decât în treacăt eu cel de atunci. Nu spun despre A. că lumea n-o merita, ci că o merita pe deplin, dar nu mai mult de atât.

Trialog [SQ]

[Eseu(ri) interdisciplinar(e) privind legăturile literaturii cu exilul și cu limbile pe care ea le alege pentru a ocroti Memoria și Metafora / AL]

Synopsis

“Trialog” intenționează să transmită o imagine cât mai cuprinzătoare, explicată și în mod comparativ, a stării lumii, a cărții și a scriitorului astăzi, privită din perspectiva unei literaturi devotate care nu acceptă să se altereze. Literatura nu este punctul de sosire al cărții, ci principalul punct de pornire pentru a descoperi calitatea vieții în această frântură de timp care se prezintă ca fiind definitivă și de neuitat. O calitate care depinde întru totul de credința în Creator și de ocrotirea limbii scrise și vorbite.

Având simultan natură parabolică, enciclopedică și antologică*, alcătuită cu scopul deloc patetic de a îmbunătăți calitatea vieții („Improving the quality of life”) al European Academy of Performin Arts**, folosind polemica drept reacție a fiecăreui echilibru amenințat și intenționând să păstreze ritmul cu care se împrospătează în mod firesc enciclopediile și dicționarele literare, cartea:

- aduce informații necunoscute, sau nesatisfăcător exprimate, din două culturi asemănătoare și cu destine apropiate, precum cea albaneză și română, pentru a re-lega și / sau reîmprospăta câteva fire rupte ale unei vechi colaborări care, din nefericire, momentan este închis în chestiuni extraliterare;

- privește Răsăritul ca pe o formă culturală extinsă a spațiului balcanic, și Occidentul – ca pe o formă politică restrânsă a Europei dintotdeauna;

O gramatică a exilului - eseu

"Dacă eşti cumva exilat, va veni pentru tine un moment de muţenie şi simţ acut al nimicniciei. Vei avea impresia că tot ce se poate spune despre exil a fost deja rostit, scris, filmat, pictat, jucat pe scenă, mereu de alţii, mereu pe pielea ta. De fapt, nu ai vreun motiv convingător să spui ceva, dar cu atât mai puţin ai vreun motiv să taci. Tocmai se încheie, cred, exilul individului, şi începe cel al numelui. Înţelegi că, într-adevăr a pleca înseamnă a muri un pic, dar a te întoarce (acum) înseamnă a muri un pic mai mult. La un moment dat, am ajuns la concluzia că „Exilul nu este o boală, dar nici de vindecat nu se vindecă vreodată”, nici măcar după moarte – şi asta fiindcă din exil au ieşit nişte cărţi, nişte mărturii, nişte amintiri speciale, iar în sine, pentru tine, exilul a fost, din prima clipă, acest pod şi chiar mod de a înainta, ce leagă lumea de undeva cu lumea de dincolo. Privit dintr-un colţ părăsit de metafore, boala respectivă ar palpita între cea mai nobilă schizofrenie şi cel mai productiv autism". 

A.-Ch. Kuciuk, O gramatică a exilului - în două limbi 'străine', ediție digitală