.jpg)
Am stat o dată cu părinții pe malul Lacului Ohrida, seara târziu, și se auzeau doar valurile și vântul care parcă inspecta dacă orașul s-a pustiit cum trebuie, când un stol de pasări mari a țâșnit din nevăzut și a zburat atât de aproape de noi, încât puteai jura că vor să ne scalpeze. Le-am privit speriat până când i-a înghițit cerul, iar cerul era plin de stele, neuman de clare, și mi-au picurat toate cât ai clipi din ochi și mi s-au înfipt peste tot ca niște ace fără capăt, de am simțit că sunt orb, dar viu / viu, dar orb. Părinții m-au luat apoi de mâini și am parcurs bulevardul mai mult suspendat în aer, decât cu picioarele pe pământ. La un moment dat, mi-am întors capul să văd dacă mai apar păsări: între lac, Muntele Secat și cer am zărit umbra albă a unui om cu pălărie și baston și umbra neagră a unui cățel, dar și invers. Se numea Lasgush Poradeci[1] – și pășea prin alb și negru într-un ritm ciudat: poate stelele fuseseră pliscuri. M-am simțit întru totul neputincios: Cum puteau fi ucise atâtea păsări?! Căci titlul de glorie al copilăriei noastre în acel colț de rai numit Pogradec nu erau premiile, laudele educatoarelor, admirația adulților, recitarea unor poezii sau scrierea fără greșeli a unor fraze complicate, ci să omori cu praștia o pasăre cât mai frumoasă. Dacă era și rară sau pe cale de dispariție, gloria devenea pe viață. Praștiile noastre erau adevărate opere de artă, mult superioare pistoalelor, tunurilor vechi de la Muzeu, sau tancurilor care veneau în fiecare vară să păzească liniștea Comandantului Legendar. Frumusețea praștiei, dublată de mândria că omul putea realiza ceva atât de ingenios, garantau o precizie greu de catalogat și chiar o anumită longevitate. Te simțeai nu doar mai sigur, ci și mai împlinit (în avans) când știai că poți ucide o pasăre. Umblai apoi cu trofeul prin oraș, pe la rude, și câte un necunoscut sarcastic te întreba: Ce ne-ai ucis azi, o king[2]? și îți ura La mai multe.
Dar am aflat că unii nu erau interesați să ucidă păsări, ci să scrie despre ele. Luau glorie din altă parte, cum s-ar spune. Cică Umbra văzută pe malul lacului avea deja mai multe capodopere cu păsări, iar una dintre ele chiar merita ucisă sau, în cel mai nefericit caz: măcar văzută. Se numea Nosít și bătrânii insistau că se asemuia cumva cu rățoii, doar că era un pic mai altfel. Acel pic mai altfel însă, făcea o diferență ca dintre rahat la propriu și rahat la figurat. M-am documentat. Nu puțini bătrâni îl puteau descrie pe Nosit, dar nu-l văzuseră decât vag, la adâncă copilărie, sau doar îl visaseră. E treabă din cele de sus, m-a lămurit bunicul poreclit Vrăjitorul (care, maestru de scări si ferestre fiind, vedea lumea într-un soi de dublă expunere și a cărui urare frecventă, venită din nu știu ce epocă, era: La' e më la' (Vedete-aș sus și mai sus, la însemnând lart – sus, SQ). Am găsit poezia ”Moartea Nositului” și am citit-o. Auzisem că unele texte trezeau o foame mai mare decât a mâncării, dar nu și de texte care sar să te mănânce pe dinăuntru ca niște invizibile păsări de pradă. Preț de câteva zile, m-am simțit doar propria piele atârnată-n vânt, un soi de sac golit inclusiv de aer. Pasărea din poezie nu cânta, ci vorbea. Și nu doar vorbea ”cu foc” în mijlocul apelor, dar își săpa în piept un mormânt, ca să-și ia și să-și dea speranță, apoi își sfâșia pieptul ca să-și hrănească puii, care veneau cu foame mare, iar Nosit le dădea mâncare, într-o oribilă iubire. Puii doar se satură, neavând nicio problemă în a mesteca cu fulgi cu tot bucăți din părinte, apoi lacul, înainte ca Nosit să-și dea duhul, îi spune: vezi cât e de adânc / Ah, sânul meu ce te-a născut![3]
Bizar era că Umbra, alias autorul, poreclit și Poetul Iubirii, intrase cumva sub pieile și penele Nositului și cuvânta în numele acestuia, ca și cum ar fi pasăre, nu om. Iar faptul că, după sfâșierea pieptului, Vorbitorul rămăsese în viață, amintea cumva de actorie: unele păsări puteau fi roluri, costume, chipuri etc. Altfel spus, când omorai o pasăre, nu prea știai pe cine ucizi. Am mai ajuns la o concluzie deprimantă: Nosit merita ucis incomparabil mai mult decât toate celelalte păsări, doar că se omora singur, înainte ca noi să-l putem găsi. Iar acel omor de sine era mai permis, chiar apreciat, decât orice sinucidere, și parcă un pic mai mult decât viață. Sau era o viață un pic mai altfel, ca să nu zic un alt gen de viață.
Nu știu cu câte păsări frumoase a fost pavatul drumul nostru până la locul unde stătusem cândva cu părinții și îl văzusem pentru prima oară pe Lasgush. Tocmai se înnoptase: ca de obicei toamne, soarele pică mut în spatele munților cu viteza gălbenușului dintr-un ou spart. Umbra îi ordonase legendarului cățel Cuci[4] să încremenească, își pusese bastonul pe antebraț și se pregătea să omoare o pasăre cu praștia. Avea praștie. Trecuse de șapte decenii de vânătoare de metafore și cuvinte rare, dar avea praștie. Și se pregătea să ucidă o pasăre pe care chiar n-o vedeam și care nu prea avea ce căuta în pomul desfrunzit la ora aia. Eram cinci, ultimii ieșiți de la cinematograf, unde văzusem un film cu un soldat care astupă țeava unei mitraliere cu pieptul. Nu știu unde ne-am avut inimile sau dacă aveam inimi în acele clipe. Era clar: Poetul Iubiri putea ucide și păsări invizibile. Dar dacă în ele se ascundeau alți poeți sau muritori de rând?! Magia muțeniei e fost spulberată de un milițian corpolent care i-a venit vânătorului din spate și i-a râgâit:
- Să vă fie rușine, domnule Lasgush, că…
Fără a-și schimba poziția, ca o statuie în doliu, domnul (era printre foarte puținii căruia nu i se adresau cu Tovarășe) a refăcut magia:
- Rușine să-ți fie ție, că mi-ai speriat pasărea pe care o omoram…
Am fugit ca niște păsări decapitate, neînțelegând de ce și mai ales neștiind unde aveam să ne oprim. Am bănuit abia după patru decenii de ce Poetul Iubirii țintise văzduhul cu praștia; în Kri-ji-me fëminije[5] (2021) mi-a venit o altă explicație, dar care nu o exclude pe următoarea: ultimul vers al unei poezii fără sfâșiere de piept și hrănire de pui, descria o pasăre invizibilă cu a cărui ciripit-plânset însăși viața ofta, speriată ca nu cumva moare.[6] Ucigând pasărea cu praștia, poate Poetul Iubirii spera să-i oprească însăși vieții oftatul deznădăjduit, s-o întărească, s-o oblige să nu moară, ca atunci când trăiești doar fiindcă nu dispui de un plânset pe măsura deznădejdii sau a durerii. Era una dintre acele prea dese descifrări ale mele care trezeau și la apropiați un zâmbet duios, abia perceptibil, dar nu credeam în alta. Și am rămas convins că, înmărmurit cu praștia în mână, sus și mai sus, pândind să nu-i dea vieții șansa să moară – când la doi kilometri mai spre sud, pe malul aceluiași lac, Comandantul Legendar distrugea vieți de oameni și-și scria memoriile – Lasgush Poradeci (care nu ne-a văzut) își sfâșia în tăcerea ”secretă ca noaptea” pieptul și repeta misteriosul vers:
Bukuri!
tmerrisht e dashur, llaftari! tmerrisht e bukur[7]
București, august '25
[1] Se citește Lasgúș Poradéții – pseudonimul lui Llazar Sotir Gusho (Pogradec 1899? – Tirana, 1987), poet, gânditor, doctor în filologie, traducător, poliglot, memorialist și ocazional grafician / pictor, prezență legendară înainte și după moarte a vieții spirituale albaneze. S-a școlit la Bitola, Salonic, București și Graz (unde și-a susținut doctoratul cu o lucrare despre legăturile poeziei poporane românești cu opera lui Eminescu). Primele ediții ale volumele sale principale, “Dansul stelelor” şi “Steaua inimii”, au apărut la Constanța în 1933 și 1937, sub îngrijirea marelui Mitrush Kuteli. Timp de peste patru decenii, Poradeci a fost marginalizat și tacit interzis și multă lume îl știa decedat încă din anii '30. În al optulea decenii al vieții, în ”turnul” său din Pogradec, încheie uluitorul poem de dragoste ”Kamadeva” (fără nicio legătură cu omonimul poem eminescian), 146 strofe, din care două scrise doar în puncte (cumva amara convingere înaltă a Poetului că anumite stări nu pot fi exprimate nici măcar de poezie). Este considerat cel mai important liric al literaturii albaneze moderne și primul care ”sparge” versul rimat (în poemul ”Poradeci”).
[2] Epitet urban care însemna simultan: meseriaș, deștept, descurcăreț, mândru, dandy, crai etc. Acel ne-ai, nu simplu ai exprima mentalitatea de co-proprietar (a) și co-responsabil de tot ce se mișcă sau nu în oraș.
[3] Parafraze din poemul Moartea Nositului (Vdekja e Nositit), trad. A. K.
[4] Lasgush Poradeci era singurul scriitor albanez care avea cățel. Alb ca zăpada și mai sobru decât mulți muritori, Cuci (Țúți) a fost ultimul și a decedat cu puțin timp înainte ca poetul să plece din această lume.
[5] În albaneză, cuvântul Kri-ji-me, alcătuit de autor, înseamnă și creații, și crime.
[6] Poezia Iarnă (Dimër). Ciripit-plânset este mai exact bocețel, bocet al unei vietăți de mici dimensiuni (vajtimth – SQ.)
[7] Frumusețe! groaznic de iubită, spaimă! groaznic de frumoasă – SQ, trad. A. K.
* Imaginea cu Lasgush Poradeci este din filmul documentar dedicat operei și vieții poetului, de altfel primul, realizat de Studioul de Filme "Albania Nouă" ("Kinostudio Shqipëria e Re") în anul 1976, scenariul: Kopi Kyçyku, regia: Endri Keko.