The Elegant Manners of the Unseen
That noisy team of bear
tamers had finally gone, after the bears, neglected by their drunken owners,
had pulled the only keeper the town cemetery had ever had to pieces. He was the
only living man left out, because all the towns folk, frightened by the eerie,
unprecedented color of the sunset, as if they had changed their human brains
for an ostrich mind, had decided to stay indoors. The keeper couldn’t see very
well – people even said his sight had been absorbed, in so many years of honest
service, by the bizarre luster of the tomb marble – so that he could barely
move; but it seemed he had still loved life on the earth, which he saw
increasingly blurred, because, a few seconds before he was caught in the bears’
avalanche, he had cried out:
“Oh, Lord, a great
hunger is coming my way!”
So the dead were left
without protection, and after the keeper was buried two other disasters
followed: most of the wealthier tombs were stripped of their marble (which was
used to erect barricades on the walls facing the direction the end of the world
was expected to come from, on the names, numbers and old tear-inspiring poems
were erased, so the marble could be used later as brand new), and the wheat
silos caught fire. The rich got out of their houses at the same time they got
out their minds, and walked around and around the staggering fires, until the
smell of well-done toast turned, painfully persevering, into a smell to ashes.
Our giant daily and nightly bread became flying, hot ash, and one would have
thought the ghost of mandatory humbleness was hovering over the grim roofs of
the town.
“It’s clear there is a
curse on this town,” the priest stated.
But this was much the way it had always been: when we didn’t have a town we had the curse of the town, and the other way round. By curse, most people meant not only the curse of God pronounced somewhere at the beginning of time – and which, esoterically speaking, had done nothing else but preserve the divine hierarchy – but a curse embodied in man, in an ill-omen animal, or in a witch that even hell spits out. An inquisitorial investigation was conducted into the dreams of the town’s inhabitants to find out as much as possible if any of them had tried to time travel, to escape his own body, to resurrect dead men, to fly to the moon, to do foolish things against nature etc. Long services held by the three religions, as well as the private exorcising incantations of conjurors, astrologers, card gamblers etc, somehow chased out the sadness of the bread ashes; they were paralleled by a magician who came in from far away. It is impossible to calculate from how far, because the sadness that had nestled in the souls of the people was so deep that everybody could only feel very far away from everybody else: which is terribly abandoned, terribly lonely.
Empatycon sau Cartea vieții preMature [Semyotic film]
[RO]
O carte scrisă între 2005 și 2026, ”citită” prin imagini. Cartea ca o roată.
Motto
Era tot mai convins că viaţa aceasta seamănă izbitor de mult cu o bombă, explodată nu se ştie când şi de ce, iar nimic nu mai poate reface bomba asta cum era ea înainte de a fi o bombă. Or, de ce să refaci, până la urmă, o armă de distrugere în masă, nu?
Fragment
”Şi a continuat să mănânce hârtii, până când n-a mai rămas nici măcar vreo inimă de lemn în care să se poată odihni. Imediat după aceea, Întunericul Străluminos, Domnul vieţilor şi Al cărţilor, Izvorul şi omega empatiilor, a făcut ca toată deznădejdea, mult trâmbiţata înţelepciune, metaforele, copiii îmbătrâniţi şi cei nenăscuţi, metaforele, fobiile, orgoliile, animalele cu două sau mai multe picioare, capete etc., păsările în frunte cu corbii, papagalii şi porumbeii păcii sau ai compromisului, dar şi berzele vlăguite de şomaj, scânteile de glorie sau de uitare, dar şi lacrimile de puţine karate să rămână doar în cărţi şi în cuvântări înghiţite de eter – unele ca în iad, altele ca în rai, altele ca în out(ism).”
Cuvintele ”Empatycon” și ”outism” – alcătuite de autor.
Muzica: sursa YT
[EN]
A book written between 2005 and 2026, “read” through images.
The book as a wheel.
Motto:
He was becoming increasingly convinced that this life resembled, with startling precision, a bomb that had exploded – no one knew when or why - and that nothing could ever restore that bomb to what it had been before becoming a bomb. But then again, why restore, after all, a weapon of mass destruction, right?
Fragment
“And he continued eating sheets of paper until there was not even a wooden core left in which he might rest. Immediately afterwards, the Luminous Darkness, Lord of lives and of Books, Source and Omega of Empathies, caused all despair, the much-trumpeted wisdom, the metaphors, the children grown old and those yet unborn, the metaphors, the phobias, the vanities, the animals with two or more legs, heads, etc., the birds – with the ravens, parrots and doves of peace or compromise at their head – as well as the storks weakened by unemployment, the sparks of glory or oblivion, and the tears of little carat value, to remain only in books and in speeches swallowed up by the ether – some as in hell, others as in heaven, and still others as in out(ism).”
The words “Empatycon” and „outism” was coined by the author.
Empatycon sau Cartea vieții preMature [Ediție definitivă]
Synopsis
Empatycon sau Cartea vieții preMature descrie,
dezvăluie și uneori descifrează
neostentativ tainele vieţii unui scrib din Balcani şi al cărui mesaj
textual şi vital îl obligă să trăiască mai mult în empatie, decât în realitatea
imediată.
Viaţa protagonistului este străfulgerată
ciclic de parabole şi nuvele ce constituie capitole de sine stătătoare ale
romanului și care uneori devin singurele sale oaze de normalitate într-o luptă
la sânge (și la cerneală) pentru a nu se lăsa pustiit de haos.
Exilul cultural; competiţia deseori
invizibilă dintre rase şi indivizi reprezentativi ai diferitelor comunități, dincolo
de stereotipii, literatură programată și psihoze de import; umorul împotriva
paranoiei şi invers; paradoxurile produse de extinderea bruscă a spaţiului
răsăritean după 1990; segmente din viaţa dictaturii şi a dictatorilor (în
societate şi în literatură); călătoria nu doar în timp, ci şi în texte și
fiinţe; evidențierea cu duioșie a unui absurd inedit, deseori sursă de
energii artistice nebănuite; reconsiderarea inevitabilului şi asumarea acestuia
în numele unei mari literaturi – sunt doar câteva dintre chestiunile transmise
de textele din care este compusă sau descompusă cartea.
Călătoria Scribului, inclusiv
stilistică, se desfășoară în spațiul aflat dintre două ipostaze ale acestuia, ca
”fiu al timpului său” spre ”orfan al epocii altora”.
O surprinzătoare galerie de
portrete și destine insolite apar exact ca în viața de zi cu zi a Balcanilor, purtându-și
taina înspre transformarea în personaje memorabile, simultan cu întruchiparea
unor personaje în anonimi vii. Regăsirea, înfrângerile sau înălțările lor, inclusiv
ale Scribului sunt misterioase și se pot înțelege mai clar doar prin empatie,
ca și cum ei s-ar afla în culisele lucrurilor
ce se văd și din care primim doar semne și sugestii uneori insuficient de
legate între ele. Acest gen de flux semiotic îl convinge pe unul dintre contemporanii
atinși de text că „Viaţa aceasta seamănă izbitor de mult cu o bombă,
explodată nu se ştie când şi de ce, iar nimic nu mai poate reface bomba asta
cum era ea înainte de a fi o bombă”.
În notele sale, autorul mărturisea:
O carte care poate trebuie ciclic rescrisă,
fie și în gând, uneori chiar de cititor(i), ca viața din ea să devină matură.
Prima versiune a romanului a fost scrisă la București în anul 2005.
[EN]
Empatycon,
or The Book of Premature Life describes, reveals, and at times
unobtrusively deciphers the mysteries of the life of a Balkan scribe whose
textual and existential message compels him to live more in empathy than in
immediate reality.
The protagonist’s
life is cyclically pierced by parables and short stories that constitute
self-contained chapters of the novel and which, at times, become his only oases
of normality in a bloody – and ink-stained – struggle not to be laid waste by
chaos.
Cultural
exile; the often invisible competition between races and individuals
representing different communities, beyond stereotypes, programmed literature,
and imported psychoses; humour against paranoia, and paranoia against humour;
the paradoxes produced by the sudden expansion of the Eastern European space
after 1990; fragments of the life of dictatorship and dictators (in society and
in literature); journeys not only through time, but also through texts and beings;
the tender evocation of an unprecedented absurdity, often a source of
unsuspected artistic energies; the inevitable reconsideration of what is
inevitable and the assumption of it in the name of great literature – these are
only some of the issues conveyed by the texts from which the book is composed,
or decomposed.
The Scribe’s
journey, including its stylistic dimension, unfolds within the space between
two states of being: from that of a “son of his time” to that of an “orphan of
other people’s age.”
A surprising
gallery of portraits and unusual destinies emerges, much as in the everyday
life of the Balkans, carrying its mysteries toward their transformation into
memorable characters, while simultaneously turning characters into living
anonymous figures. Their rediscoveries, defeats, or ascents – including those
of the Scribe – remain mysterious and can be understood more clearly only
through empathy, as though they existed behind the scenes of the things
that can be seen, from which we receive merely signs and suggestions, at
times insufficiently connected to one another.
This kind of
semiotic flow convinces one of the contemporaries touched by the text that “This
life bears an astonishing resemblance to a bomb, exploded at an unknown time
and for an unknown reason, and nothing can ever restore this bomb to what it
was before it became a bomb.”
In his notes,
the author confessed: A book that perhaps needs to be rewritten cyclically,
even if only in thought, sometimes even by the reader(s), so that the life
within it may become mature.
The first version of the novel was
written in Bucharest in 2005.
Se citește sau nu o singură dată
La fix trei decenii de când scriu și în română, am tradus / adaptat din
albaneză / cumva rescris povestea tatăl (Ati – SQ,
scris la București în februarie 2003), poate fiindcă mi se pare textul perfect
tipic și atipic în același timp, reprezentativ și străin, realist
și inventat, ușor de admirat și greu de acceptat. Este un text venit parcă din
alte vremuri și tărâmuri, când Literatura încă nu fusese migălos împinsă să
iasă din propriul sistem de semne și când cărțile făcute nu
ajungeau decât la cititori pe măsură. Poate din această cauză tatăl se
citește sau nu o singură dată. Presupusul gen Poveste / spovedanie provine
din cuvântului albanez rrëfim care înseamnă și poveste,
și spovedanie.
Cu apariția tatal-ui online și pe hârtie (îmi) voi serba treizeci de ani (de neuitat, deseori de nedescris) și în limba română.
*
Tatăl
trăia atât de scufundat în necazurile zilnice, încât își pierduse gustul
tragediilor mari, personale. Dar și gustul fericirilor neașteptate. Nu mai
ținea minte de când își pierduse acele gusturi. Deja se obișnuise fără ele și
nu se mai străduia să le caute undeva.
Tatăl n-avea nimic de vreun sfânt.[1]
Era uscățiv, cu picioare strâmbe și o privire de broscoi expatriat în vreun
deșert, parcă născut să moară degeaba.
Tocmai (își) învinsese șaizeci de primăveri. Era în
așteptarea acelor puține ierni geroase ce aveau să le pună sigiliul veșnic
primăverilor.
Nu știa de ce nu murise degeaba. Longevitatea i se părea de
mult o pedeapsă. Își încheiase rostul pe lumea asta. Și-l încheiase poate
înainte de a-l deschide. Și poate
nu-și dădea duhul fiindcă nu avea duh.
Era luni după masă. Împlinea chiar șaizeci de primăveri.
Soția, Irma, și fiul, Adriatik[2],
trebuie să fi economisit la sânge ca să-i cumpere un tort micuț și șaizeci de
lumânări de mărimea unor chibrituri. Sau se împrumutaseră de undeva. Mai bine ar
fi plătit lumina.
Flăcările lumânărilor pâlpâiau. De multă vreme casa nu
fusese atât de luminoasă. Parcă pentru a le dovedi că lumina de prisos nu le
face bine, Tatăl se aplecă peste lumânări și suflă. Cu aceeași mânie ar fi
suflat și peste anii săi. Și poate nu și le stinsese până acum fiindcă nu-i
venea să creadă. Dacă n-ar fi avut măcar o fărâmă de suflet, ar fi suflat până
la stingere peste acei ani. Dar îl întrecuseră ceilalți, stingându-i anii fără
să-l întrebe. Iar Tatăl rămăsese un fel de stafie ce umbla dintr-o o cafenea de
cartier în alta.
- Noroc, spuse Tiku. Încă o sută, tată![3]
- Încă o sută de mii de dolari, râse Tatăl.
Irma dădu ușor din cap, amărâtă. Nimeni din neamul lor nu era în stare să-și închipuie ce puteau face cu una suta mii dolari. Sau știau: o puteau lua razna. Dar puteau înnebuni și fără ajutorul dolarilor.
Anthropo’strofos
Era numit doar Omu'. De-a lungul vieții încă nepermis
de lungi, apostroful invizibil îl deosebise discret de ceilalți, dar și îl
ocrotise, ca să nu trezească invidia nimănui.
Plin de admirație sau firească nepăsare, își asumase din fragedă
copilărie nimicnicia, fără să-și dea seama, exact așa cum își trăgea aer în
piept.
Vecinii, chiar și rudele încetaseră de mult să se mire sau să se revolte cum de omu’ nu invidia pe nimeni, nu ura, nu se lupta să depășească pe cineva, nici măcar la înălțime, că pe el însuși chiar nu avea la ce se depășească. Nici nesfârșita Tranziție răsăriteană nu îl schimbase, pesemne fiindcă Omu’ nu pornise nici să aibă prea mult, nici să conducă ceva sau pe cineva, nici să devină mai vizibil. Iar cei care nu se implicau, erau considerați morți și nu meritau distruși sau atrași la competiții.
Mulți îl considerau prefăcut, mai ales fiindcă omu' nu se grăbea să lase în urma sa vreo urmă, vreo dovadă că făcea umbră pe pământ. Dar această mută ipocrizie nu deranja pe nimeni, fiindcă, de câte ori și oriunde era prezent, absența lui semăna perfect cu acea întunecată nefericire a semenilor care face să ne simțim, dacă nu aleși și fericiți, cel puțin mai puțin ghinioniști. Poate din această cauză, unii îi doreau tacit viață lungă și nu uitau să-l invite la ședințe plictisitoare, nunți și chiar înmormântări. Observaseră că uneori Omu’ îi ușura de frustrări mai eficient decât majoritatea covârșitoare a morților. Indiferent de ocazie, dar cu precădere la nunți și zile de naștere absența lui nu trebuia să lipsească.
Anagnorisis / ἀναγνώρισις
RO: Anagnorisis este momentul de recunoaștere bruscă dint-o operă (în special tragedie) când un personaj: descoperă un adevăr esențial; realizează identitatea reală a cuiva (sau propria identitate); înțelege adevărata natură a situației în care se află. Este un punct de cotitură cognitiv și emoțional, care schimbă cursul acțiunii.
SQ: Anagnorisis – Përfaqëson çastin e njohjes së papritur në një vepër letrare (sidomos në tragjedi), kur një personazh: zbulon një të vërtetë thelbësore; kupton se kush është me të vërtetë dikush (ose kush është ai vetë); kupton natyrën e vërtetë të situatës së tij. Është një pikë kthese e fuqishme që ndryshon kuptimin e personazhit dhe shpesh rrjedhën e veprimit.
EN: Anagnorisis – It refers to the moment of sudden recognition in a literary work (especially tragedy) when a character: discovers an essential truth; realizes who someone truly is (or who they themselves are); understands the true nature of their situation. This is a powerful turning point that changes the character’s understanding and often the course of the action.