Se citește sau nu o singură dată

La fix trei decenii de când scriu și în română, am tradus / adaptat din albaneză / cumva rescris povestea tatăl (Ati – SQ, scris la București în februarie 2003), poate fiindcă mi se pare textul perfect tipic și atipic în același timp, reprezentativ și străin, realist și inventat, ușor de admirat și greu de acceptat. Este un text venit parcă din alte vremuri și tărâmuri, când Literatura încă nu fusese migălos împinsă să iasă din propriul sistem de semne și când cărțile făcute nu ajungeau decât la cititori pe măsură. Poate din această cauză tatăl se citește sau nu o singură dată. Presupusul gen Poveste / spovedanie provine din cuvântului albanez rrëfim care înseamnă și poveste, și spovedanie.

 

Cu apariția tatal-ui online și pe hârtie (îmi) voi serba treizeci de ani (de neuitat, deseori de nedescris) și în limba română.

 

Un link; alte informații pe parcurs.

*

Tatăl trăia atât de scufundat în necazurile zilnice, încât își pierduse gustul tragediilor mari, personale. Dar și gustul fericirilor neașteptate. Nu mai ținea minte de când își pierduse acele gusturi. Deja se obișnuise fără ele și nu se mai străduia să le caute undeva.

Tatăl n-avea nimic de vreun sfânt.[1] Era uscățiv, cu picioare strâmbe și o privire de broscoi expatriat în vreun deșert, parcă născut să moară degeaba.

Tocmai (își) învinsese șaizeci de primăveri. Era în așteptarea acelor puține ierni geroase ce aveau să le pună sigiliul veșnic primăverilor.

Nu știa de ce nu murise degeaba. Longevitatea i se părea de mult o pedeapsă. Își încheiase rostul pe lumea asta. Și-l încheiase poate înainte de a-l deschide. Și poate nu-și dădea duhul fiindcă nu avea duh.

Era luni după masă. Împlinea chiar șaizeci de primăveri.

Soția, Irma, și fiul, Adriatik[2], trebuie să fi economisit la sânge ca să-i cumpere un tort micuț și șaizeci de lumânări de mărimea unor chibrituri. Sau se împrumutaseră de undeva. Mai bine ar fi plătit lumina.

Flăcările lumânărilor pâlpâiau. De multă vreme casa nu fusese atât de luminoasă. Parcă pentru a le dovedi că lumina de prisos nu le face bine, Tatăl se aplecă peste lumânări și suflă. Cu aceeași mânie ar fi suflat și peste anii săi. Și poate nu și le stinsese până acum fiindcă nu-i venea să creadă. Dacă n-ar fi avut măcar o fărâmă de suflet, ar fi suflat până la stingere peste acei ani. Dar îl întrecuseră ceilalți, stingându-i anii fără să-l întrebe. Iar Tatăl rămăsese un fel de stafie ce umbla dintr-o o cafenea de cartier în alta.

- Noroc, spuse Tiku. Încă o sută, tată![3]

- Încă o sută de mii de dolari, râse Tatăl.

Irma dădu ușor din cap, amărâtă. Nimeni din neamul lor nu era în stare să-și închipuie ce puteau face cu una suta mii dolari. Sau știau: o puteau lua razna. Dar puteau înnebuni și fără ajutorul dolarilor.

Anthropo’strofos

[un script]

Era numit doar Omu'. De-a lungul vieții încă nepermis de lungi, apostroful invizibil îl deosebise discret de ceilalți, dar și îl ocrotise, ca să nu trezească invidia nimănui.

Plin de admirație sau firească nepăsare, își asumase din fragedă copilărie nimicnicia, fără să-și dea seama, exact așa cum își trăgea aer în piept.

Vecinii, chiar și rudele încetaseră de mult să se mire sau să se revolte cum de omu’ nu invidia pe nimeni, nu ura, nu se lupta să depășească pe cineva, nici măcar la înălțime, că pe el însuși chiar nu avea la ce se depășească. Nici nesfârșita Tranziție răsăriteană nu îl schimbase, pesemne fiindcă Omu’ nu pornise nici să aibă prea mult, nici să conducă ceva sau pe cineva, nici să devină mai vizibil. Iar cei care nu se implicau, erau considerați morți și nu meritau distruși sau atrași la competiții. 

Mulți îl considerau prefăcut, mai ales fiindcă omu' nu se grăbea să lase în urma sa vreo urmă, vreo dovadă că făcea umbră pe pământ. Dar această mută ipocrizie nu deranja pe nimeni, fiindcă, de câte ori și oriunde era prezent, absența lui semăna perfect cu acea întunecată nefericire a semenilor care face să ne simțim, dacă nu aleși și fericiți, cel puțin mai puțin ghinioniști. Poate din această cauză, unii îi doreau tacit viață lungă și nu uitau să-l invite la ședințe plictisitoare, nunți și chiar înmormântări. Observaseră că uneori Omu’ îi ușura de frustrări mai eficient decât majoritatea covârșitoare a morților. Indiferent de ocazie, dar cu precădere la nunți și zile de naștere absența lui nu trebuia să lipsească. 

Home

[1.25 min. about exile and not only for, with some kind of subtitles]

Anagnorisis / ἀναγνώρισις

RO: Anagnorisis este momentul de recunoaștere bruscă dint-o operă (în special tragedie) când un personaj: descoperă un adevăr esențial; realizează identitatea reală a cuiva (sau propria identitate); înțelege adevărata natură a situației în care se află. Este un punct de cotitură cognitiv și emoțional, care schimbă cursul acțiunii.

SQ: Anagnorisis – Përfaqëson çastin e njohjes së papritur në një vepër letrare (sidomos në tragjedi), kur një personazh: zbulon një të vërtetë thelbësore; kupton se kush është me të vërtetë dikush (ose kush është ai vetë); kupton natyrën e vërtetë të situatës së tij. Është një pikë kthese e fuqishme që ndryshon kuptimin e personazhit dhe shpesh rrjedhën e veprimit.

EN: Anagnorisis – It refers to the moment of sudden recognition in a literary work (especially tragedy) when a character: discovers an essential truth; realizes who someone truly is (or who they themselves are); understands the true nature of their situation. This is a powerful turning point that changes the character’s understanding and often the course of the action.

YT

Scriind singur / Me vete

 

[Prozë e thyer / Proză frântă]
SQ: Vëllim dygjuhësh / RO: Volum bilingv

Librarium Haemus Editions
ISBN: 978-606-8872-29-2

Digital

Ballina / Coperta: KÜdesign
Sipas një fotografie nga Misto Cici, Pogradec, 3 tetor 1971
/ După o fotografie realizată de Misto Cici, Pogradec, 3 octombrie 1971

[Puii de corb faţă cu posteritatea]

 

Şi atunci a primit o mamă foarte vitregă

Frumy, la 5 ani

 

Se împlineau patruzeci şi unu de ani – exact cât stătuse la (o altă) putere, deja într-un alt timp, Legendarul – de când Scribul nu-şi revăzuse ţara natală decât la televizor şi la vreun filmuleţ cocainic transmis cu ocazia zilei naţionale la ambasadă. Dar cu vreo două decenii în urmă, poate pentru că toţi ambasadorii insistau în faţa surghiuniţilor că „porţile ambasadei vă stau deschise”, aerul străin absorbise chiar sensul şi rostul ambasadei, lăsând în urma ei doar umbra unei amintiri. Nu şi-a dat seama cum de s-a hotărât să călătorească tocmai după atâta amar de vreme. De câte ori fusese mânat sau jucat de visele acelea crunte ce seamănă cu un orgasm inversat, ale întoarcerii potenţiale, se hotăra să pornească la drum iarna, sub ninsori, îmbrăcat în negru, ca zăpada să pară mai puţin cenuşie, iar şansele ca să fie recunoscut, după ce ultima sa fotografie pe o copertă sau pe internet întinerea constant cu fiecare zi a îmbătrânirii sale, erau egale cu şansele ca oricine să-l confunde cu oricine. Dar amănuntele decurseseră în aşa fel, încât pornise primăvara (crimăvara, cum o numea el, în numele confraţilor ce se plângeau că nu pot scrie un rând primăvara), după încheierea posturilor, când orice chin tinde să pară începutul unei renaşteri spirituale. Unii au jurat, scrâşnind din dinţi de neagră bucurie, că aha, deja îl cheamă ţărâna, căci ţărâna nu se opreşte din chemat şi îngropat chiar dacă omul surzeşte; alţii – că s-a senilizat, fiindcă era deja atât de cetăţean al lumii, încât singura lui patrie erau cărţile pe care şi le scrisese. Nimeni n-a ghicit cu exactitate de ce, dar numeroşi cunoscuţi se aşteptau să afle, pregătiţi pentru stupefacţie, cum făcuse el infarct imediat după aterizare, cum un comando de piraţi ai aerului deturnaseră avionul şi-l înfipseseră în vreun turn babelic sau cum, pur şi simplu, Scribul se ocultase definitiv, se călugărise pe la Athos sau altundeva prin deşerturile din ce în ce mai generoase ale planetei, ca să lase în urmă doar un semn de întrebare – poate singura frumuseţe pe care izbutise s-o smulgă din ghearele violenţei nevăzute, latente, numită şi invidie, care mocnea în jurul vieţii lui încă din copilărie aidoma focului în jurul verbului „a mocni”.

"Parallel literature" - a conversation

 

Interviewed by Arta Marku Qëndro 

– ‘I need to tell a story. It's an obsession. Each story is a seed inside of me that starts to grow and grow, like a tumor, and I have to deal with it sooner or later.’ This is how Isabel Allende replies when asked why she writes. I think it is the kind of answer that can be given by all writers. Everything must start from the need to tell a story. But this one here is an irrational terrain, so let’s start the conversation from a clearer and more easily explicable space: your beginnings as a writer. Because there must be a moment that you discovered this inner need. How would you describe the moment of discovering a writer in yourself - the moment you realized the need to tell a story?  

Before it is a need, it is an almost a childish desire, but not to amaze anyone. It's like an invitation to discover, eyes closed, together with someone (whom you often neither know, nor see, nor will ever meet) things that are extremely vivid and yet invisible, neglected for entirely ordinary or even unjust reasons. I have started writing very early, but I always distinguish the winter of 1985 in Poradec[1]. That setting reminds me of a beautiful death, which seemed to surpass even life itself in many ways. Looking through the eyes of experience, it seems to me that the events that insist on being narrated are those whose ‘longevity’ in the memory is not guaranteed. This also awakens a compassion without which literature cannot live a very long life. (...) 

l.o.l.

Vi affaticate invano, onorevoli, ridacchiava il professore, perché non sapete progettare, neppure casualmente, cose facili, come la morte. O forse nemmeno la morte è poi così facile come lo era durante la mia infanzia? Erano già passate tre ore di quelle balcaniche e da nessuna parte del muro c’era traccia della morte. Ma non si scorgeva nemmeno una vita degna di curiosità. Era una giornata piuttosto impegnativa. In sole 24 ore la popolazione festeggiava la Giornata mondiale del Teatro delle marionette, dei Bambini di strada, della Sindrome di Down, della Guerra contro il razzismo, della Lotta contro l’insonnia e della Poesia. Alcuni studenti avevano dato un soprannome al professore e di nascosto lo chiamavano Star¹.

“Ti piace, Star?” – gli chiese un bambino.

Senza provare fastidio per quel soprannome ridicolo, il professore si sistemò gli occhiali e fissò il muro.

“Se mi spieghi cosa intendi dire…”