Empatycon sau Cartea vieții preMature [Semyotic film]
Empatycon sau Cartea vieții preMature [Ediție definitivă]
Synopsis
Empatycon sau Cartea vieții preMature descrie,
dezvăluie și uneori descifrează
neostentativ tainele vieţii unui scrib din Balcani şi al cărui mesaj
textual şi vital îl obligă să trăiască mai mult în empatie, decât în realitatea
imediată.
Viaţa protagonistului este străfulgerată
ciclic de parabole şi nuvele ce constituie capitole de sine stătătoare ale
romanului și care uneori devin singurele sale oaze de normalitate într-o luptă
la sânge (și la cerneală) pentru a nu se lăsa pustiit de haos.
Exilul cultural; competiţia deseori
invizibilă dintre rase şi indivizi reprezentativi ai diferitelor comunități, dincolo
de stereotipii, literatură programată și psihoze de import; umorul împotriva
paranoiei şi invers; paradoxurile produse de extinderea bruscă a spaţiului
răsăritean după 1990; segmente din viaţa dictaturii şi a dictatorilor (în
societate şi în literatură); călătoria nu doar în timp, ci şi în texte și
fiinţe; evidențierea cu duioșie a unui absurd inedit, deseori sursă de
energii artistice nebănuite; reconsiderarea inevitabilului şi asumarea acestuia
în numele unei mari literaturi – sunt doar câteva dintre chestiunile transmise
de textele din care este compusă sau descompusă cartea.
Călătoria Scribului, inclusiv
stilistică, se desfășoară în spațiul aflat dintre două ipostaze ale acestuia, ca
”fiu al timpului său” spre ”orfan al epocii altora”.
O surprinzătoare galerie de
portrete și destine insolite apar exact ca în viața de zi cu zi a Balcanilor, purtându-și
taina înspre transformarea în personaje memorabile, simultan cu întruchiparea
unor personaje în anonimi vii. Regăsirea, înfrângerile sau înălțările lor, inclusiv
ale Scribului sunt misterioase și se pot înțelege mai clar doar prin empatie,
ca și cum ei s-ar afla în culisele lucrurilor
ce se văd și din care primim doar semne și sugestii uneori insuficient de
legate între ele. Acest gen de flux semiotic îl convinge pe unul dintre contemporanii
atinși de text că „Viaţa aceasta seamănă izbitor de mult cu o bombă,
explodată nu se ştie când şi de ce, iar nimic nu mai poate reface bomba asta
cum era ea înainte de a fi o bombă”.
În notele sale, autorul mărturisea:
O carte care poate trebuie ciclic rescrisă,
fie și în gând, uneori chiar de cititor(i), ca viața din ea să devină matură.
Prima versiune a romanului a fost scrisă la București în anul 2005.
[EN]
Empatycon,
or The Book of Premature Life describes, reveals, and at times
unobtrusively deciphers the mysteries of the life of a Balkan scribe whose
textual and existential message compels him to live more in empathy than in
immediate reality.
The protagonist’s
life is cyclically pierced by parables and short stories that constitute
self-contained chapters of the novel and which, at times, become his only oases
of normality in a bloody – and ink-stained – struggle not to be laid waste by
chaos.
Cultural
exile; the often invisible competition between races and individuals
representing different communities, beyond stereotypes, programmed literature,
and imported psychoses; humour against paranoia, and paranoia against humour;
the paradoxes produced by the sudden expansion of the Eastern European space
after 1990; fragments of the life of dictatorship and dictators (in society and
in literature); journeys not only through time, but also through texts and beings;
the tender evocation of an unprecedented absurdity, often a source of
unsuspected artistic energies; the inevitable reconsideration of what is
inevitable and the assumption of it in the name of great literature – these are
only some of the issues conveyed by the texts from which the book is composed,
or decomposed.
The Scribe’s
journey, including its stylistic dimension, unfolds within the space between
two states of being: from that of a “son of his time” to that of an “orphan of
other people’s age.”
A surprising
gallery of portraits and unusual destinies emerges, much as in the everyday
life of the Balkans, carrying its mysteries toward their transformation into
memorable characters, while simultaneously turning characters into living
anonymous figures. Their rediscoveries, defeats, or ascents – including those
of the Scribe – remain mysterious and can be understood more clearly only
through empathy, as though they existed behind the scenes of the things
that can be seen, from which we receive merely signs and suggestions, at
times insufficiently connected to one another.
This kind of
semiotic flow convinces one of the contemporaries touched by the text that “This
life bears an astonishing resemblance to a bomb, exploded at an unknown time
and for an unknown reason, and nothing can ever restore this bomb to what it
was before it became a bomb.”
In his notes,
the author confessed: A book that perhaps needs to be rewritten cyclically,
even if only in thought, sometimes even by the reader(s), so that the life
within it may become mature.
The first version of the novel was
written in Bucharest in 2005.
Se citește sau nu o singură dată
La fix trei decenii de când scriu și în română, am tradus / adaptat din
albaneză / cumva rescris povestea tatăl (Ati – SQ,
scris la București în februarie 2003), poate fiindcă mi se pare textul perfect
tipic și atipic în același timp, reprezentativ și străin, realist
și inventat, ușor de admirat și greu de acceptat. Este un text venit parcă din
alte vremuri și tărâmuri, când Literatura încă nu fusese migălos împinsă să
iasă din propriul sistem de semne și când cărțile făcute nu
ajungeau decât la cititori pe măsură. Poate din această cauză tatăl se
citește sau nu o singură dată. Presupusul gen Poveste / spovedanie provine
din cuvântului albanez rrëfim care înseamnă și poveste,
și spovedanie.
Cu apariția tatal-ui online și pe hârtie (îmi) voi serba treizeci de ani (de neuitat, deseori de nedescris) și în limba română.
Tatăl
trăia atât de scufundat în necazurile zilnice, încât își pierduse gustul
tragediilor mari, personale. Dar și gustul fericirilor neașteptate. Nu mai
ținea minte de când își pierduse acele gusturi. Deja se obișnuise fără ele și
nu se mai străduia să le caute undeva.
Tatăl n-avea nimic de vreun sfânt.[1]
Era uscățiv, cu picioare strâmbe și o privire de broscoi expatriat în vreun
deșert, parcă născut să moară degeaba.
Tocmai (își) învinsese șaizeci de primăveri. Era în
așteptarea acelor puține ierni geroase ce aveau să le pună sigiliul veșnic
primăverilor.
Nu știa de ce nu murise degeaba. Longevitatea i se părea de
mult o pedeapsă. Își încheiase rostul pe lumea asta. Și-l încheiase poate
înainte de a-l deschide. Și poate
nu-și dădea duhul fiindcă nu avea duh.
Era luni după masă. Împlinea chiar șaizeci de primăveri.
Soția, Irma, și fiul, Adriatik[2],
trebuie să fi economisit la sânge ca să-i cumpere un tort micuț și șaizeci de
lumânări de mărimea unor chibrituri. Sau se împrumutaseră de undeva. Mai bine ar
fi plătit lumina.
Flăcările lumânărilor pâlpâiau. De multă vreme casa nu
fusese atât de luminoasă. Parcă pentru a le dovedi că lumina de prisos nu le
face bine, Tatăl se aplecă peste lumânări și suflă. Cu aceeași mânie ar fi
suflat și peste anii săi. Și poate nu și le stinsese până acum fiindcă nu-i
venea să creadă. Dacă n-ar fi avut măcar o fărâmă de suflet, ar fi suflat până
la stingere peste acei ani. Dar îl întrecuseră ceilalți, stingându-i anii fără
să-l întrebe. Iar Tatăl rămăsese un fel de stafie ce umbla dintr-o o cafenea de
cartier în alta.
- Noroc, spuse Tiku. Încă o sută, tată![3]
- Încă o sută de mii de dolari, râse Tatăl.
Irma dădu ușor din cap, amărâtă. Nimeni din neamul lor nu era în stare să-și închipuie ce puteau face cu una suta mii dolari. Sau știau: o puteau lua razna. Dar puteau înnebuni și fără ajutorul dolarilor.
Anthropo’strofos
Era numit doar Omu'. De-a lungul vieții încă nepermis
de lungi, apostroful invizibil îl deosebise discret de ceilalți, dar și îl
ocrotise, ca să nu trezească invidia nimănui.
Plin de admirație sau firească nepăsare, își asumase din fragedă
copilărie nimicnicia, fără să-și dea seama, exact așa cum își trăgea aer în
piept.
Vecinii, chiar și rudele încetaseră de mult să se mire sau să se revolte cum de omu’ nu invidia pe nimeni, nu ura, nu se lupta să depășească pe cineva, nici măcar la înălțime, că pe el însuși chiar nu avea la ce se depășească. Nici nesfârșita Tranziție răsăriteană nu îl schimbase, pesemne fiindcă Omu’ nu pornise nici să aibă prea mult, nici să conducă ceva sau pe cineva, nici să devină mai vizibil. Iar cei care nu se implicau, erau considerați morți și nu meritau distruși sau atrași la competiții.
Mulți îl considerau prefăcut, mai ales fiindcă omu' nu se grăbea să lase în urma sa vreo urmă, vreo dovadă că făcea umbră pe pământ. Dar această mută ipocrizie nu deranja pe nimeni, fiindcă, de câte ori și oriunde era prezent, absența lui semăna perfect cu acea întunecată nefericire a semenilor care face să ne simțim, dacă nu aleși și fericiți, cel puțin mai puțin ghinioniști. Poate din această cauză, unii îi doreau tacit viață lungă și nu uitau să-l invite la ședințe plictisitoare, nunți și chiar înmormântări. Observaseră că uneori Omu’ îi ușura de frustrări mai eficient decât majoritatea covârșitoare a morților. Indiferent de ocazie, dar cu precădere la nunți și zile de naștere absența lui nu trebuia să lipsească.
Anagnorisis / ἀναγνώρισις
Scriind singur / Me vete
[Prozë e thyer / Proză frântă]
SQ: Vëllim dygjuhësh / RO: Volum bilingv
Librarium Haemus Editions
ISBN: 978-606-8872-29-2
Digital
Ballina / Coperta: KÜdesign
Sipas një fotografie nga Misto Cici, Pogradec, 3 tetor 1971
/ După o fotografie realizată de Misto Cici, Pogradec, 3 octombrie 1971
"Parallel literature" - a conversation
Interviewed by Arta Marku Qëndro
– ‘I need to tell a story. It's an obsession. Each story is a seed inside of me that starts to grow and grow, like a tumor, and I have to deal with it sooner or later.’ This is how Isabel Allende replies when asked why she writes. I think it is the kind of answer that can be given by all writers. Everything must start from the need to tell a story. But this one here is an irrational terrain, so let’s start the conversation from a clearer and more easily explicable space: your beginnings as a writer. Because there must be a moment that you discovered this inner need. How would you describe the moment of discovering a writer in yourself - the moment you realized the need to tell a story?
Before it is a need, it is an almost a childish desire, but not to amaze anyone. It's like an invitation to discover, eyes closed, together with someone (whom you often neither know, nor see, nor will ever meet) things that are extremely vivid and yet invisible, neglected for entirely ordinary or even unjust reasons. I have started writing very early, but I always distinguish the winter of 1985 in Poradec[1]. That setting reminds me of a beautiful death, which seemed to surpass even life itself in many ways. Looking through the eyes of experience, it seems to me that the events that insist on being narrated are those whose ‘longevity’ in the memory is not guaranteed. This also awakens a compassion without which literature cannot live a very long life. (...)







