Suferințe din linia a doua

 


Interviu. Despre romanul ”Anul în care s-a inventat lebăda” apărut în limba italiană ("L'anno in cui fu inventato il cigno", Besa Muci Editore, martie 2021)

 

Anna Lattanzi: Vorbim despre romanul „Anul în care s-a inventat lebăda”. De ce ai decis să-l scrii?

  

Ardian-Christian Kuciuk: Este prima mea carte scrisă direct în limba română. Se fac 25 de ani de atunci. Am scris-o între 7 și 18 februarie 1996, la București. A avut o primire extraordinară și nu doar datorită faptului că era scrisă de un autor străin. Au urmat ”Dulcea taină a nebuniei” (33 proze) și ”Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări”. Ele pot fi citite separat, dar și ca o trilogie considerată de critică ”o nouă mitologie balcanică”.

"Parallel literature" - a conversation


"Before it is a need, it is an almost a childish desire, but not to amaze anyone. It's like an invitation to discover, eyes closed, together with someone (whom you often neither know, nor see, nor will ever meet) things that are extremely vivid and yet invisible, neglected for entirely ordinary or even unjust reasons. I have started writing very early, but I always distinguish the winter of 1985 in Poradec. That setting reminds me of a beautiful death, which seemed to surpass even life itself in many ways. Looking through the eyes of experience, it seems to me that the events that insist on being narrated are those whose ‘longevity’ in the memory is not guaranteed. This also awakens a compassion without which literature cannot live a very long life..." Continuare
 

Lost masterpieces

 

Concept, script, original graphics, editing: A.-Ch. Kycyku. 
All Rights reserved. www.arkycyku.info

Pareidolia


Pareidolia is the tendency for incorrect perception of a stimulus as an object, pattern or meaning known to the observer. The word derives from the Greek words para (παρά, "beside, alongside, instead [of]") and the noun eidōlon (εἴδωλον "image, form, shape").

Din literatura paralelă: ”Un trib glorios și muribund - eposul unei uitări” (1998)


Iscălitor Întâi visa să moară pentru limbi, ca să renască pentru pacea sufletului. Ajunsese să se vadă închis nu ca toată lumea în sine, în pârnaie, în butoaie, în coşciuge etc., ci în limbi. Cele mai triste clipe ale vieţii sale – terorizat de parfumul decăderii forţate – ajunseseră să fie clipele când era ridicat să tălmăcească pentru binele ţării, pentru binele unui sau altui Imperiu, pentru cutare armată sau oaste sau legiune imbatabilă… De aceea, apelase la o sinucidere mai puţin cunoscută: smulgerea limbii. Probabil aşa le fusese scris bărbaţilor din neamul său: să moară din limbă. Şi regretatului tată îi intrase moartea din gât, în chipul unui scorpion. Cu o zi în urmă, pe la miezul nopţii, pălmuindu-se cu pliscurile păsărilor nebuniei, se trezise ţipând singur: “Nu mai vorbi, nu mai vorbi, taci, taci, taci, taaaaaci, te tai, te tai, te taaaaa-aaci!” Îşi băgase mâna în gât, ca să-şi smulgă blestemul din rădăcini, dar scăpase cu viaţa, deoarece i se făcuse dintr-o dată rău şi nu s-a oprit din vărsat până când au venit să-l ridice. Profund tulburat, devenise conştient de dulceaţa fără seamăn a vorbirii, a puterii de a rosti, a harului de a înjura, şi fusese copleşit de o milă, de o compasiune fără seamăn faţă de fiinţele necuvântătoare: era cât pe aci să dea de zoofilie.

- … nul Marele-Singurul-Iluminatul-Trimisului-Lui-Allah pe pământ gândit nu v-a uitat a avut sfânta bunăvoinţă să întoarcă privirea spre voi să vă aleagă nu doar să apăraţi pământurile noastre din Marele Deşert ci şi să vă luptaţi pentru câştigul altor pământuri vă dau vestea bună că veţi face parte din faimoasa Legiune de Cucerire a Cerurilor, cunoscută sub denumirea LCC voi încă nu pricepeţi importanţa misiunii care vi se încrede voi încă nu ştiţi ce înseamnă să faceţi parte din LCC… 

Din fostul centru al fostului oraş, din gaura minaretului înjumătăţit, din gura muezinului, săgetă spre urechile fleşcăite ale cerului vocea piţiguiată a unei fiinţe scuipate pe pământ fără nici o vină. 

Se lăsă tăcerea. 

Printre ruine şi gropi, se iviră fantomele rudelor.

”Anul în care s-a inventat lebăda” / o nouă ediție


”Râsul lor s-a preschimbat în plâns al meu, apoi în plâns al lor şi în râs al meu. A fost ceva de neuitat, o revelaţie cu mai multă moarte decât de obicei, dar şi cu mai multă bucurie decât moarte. Era ca şi cum aş fi intrat brusc, printr-un râs, în cor, sub pielea celui ce aveam să fiu ani de zile mai târziu: liber, liniştit, scriind nu cu glonţul scos din hoitul bietului Capitalism, ci cu un stilou scump, departe de blestemul şi de farmecul acelei vieţi de cal castrat, departe, într-o cameră mică, lângă somnul străin şi liniştit al iubitei mele, lângă aura portocalie şi albastră a unei lumânări, pe când afară ninge poate de o mie de ani fericiţi, cerul: sticlos, înmiresmând necazurile trecătoare ale lumii cu parfumul indescriptibil al nepăsării dumnezeieşti de spaţiu care a învins definitiv, nepăsarea devenind din ce în ce mai a noastră. Doamne! Ca o pasăre măiastră s-a-nfipt în mine acea clipă a râs-plânsului, ca despărţirea-n inimă, ca inima-n rugăciune, ca rugăciunea în Dumnezeu, pe când zborul şi sângele vieţii pe care n-o vom mai trăi şi pe care încă n-am trăit-o doar zburau, doar curgeau...” 

Literatură Paralelă: Anul în care s-a inventat lebăda (roman, București 1997)

O doamnă un pic mai bătrână decât Moartea

Nu mă îmbrăcasem bine ca să mor pe neașteptate. Liftul era un pic mai mare decât un sicriu. Ar mai fi încăput doar decorațiile, vreo carte, un dicționar, să zicem, și un fular. Cineva furase un spot, îl stricase pe celălalt, și, la intrare, aveai impresia că un craniu se uită la tine cu o oarecare ironie. Sau blândă dușmănie. Instinctiv, mi-am închis ochii și am aranjat bicicleta, punând roata din față lângă oglindă. M-am gândit că, în atâta beznă, nu se vedeau înjurăturile, petele de lichide stranii și nici organele genitale desenate cu vârful cheii, aflate mai mereu într-un soi de adăugire, înflorire, work in progress, parcă pentru a mai adăuga dovezi că Cernobîlul chiar se întâmplase. De multe ori preschimbasem penisuri în foarfeci și vagine în trandafiri. Alteori, jignit în gusturile vizuale, transformasem foarfeci în pescăruși și guri monstruoase în planete sau sâni. Mai corectasem cuvinte deochiate, scoțând din pulă popay, din pizdă pildă, din muie mare, din cur curcubeu sau curte etc.

Luminare


Un foarte scurt desen animat care poate fi denumit și ”semiotic”. Scurtă istorie a omului într-o lume a semnelor sau a unor semne care nu întotdeauna creează o lume.

Iulia Enkelana: A trebuit să amanetez diamantul (short film)


S y n o p s i s:

RO / A trebuit să amanetez diamantul

Frânturi din existența unei fete obișnuite la prima vedere, care visează în paralel cu viața de zi cu zi, spunându-și povești despre o realitate mult mai firească, umană și spirituală. Visurile adesea copilărești ale lui Liv se suprapun banalității și absurdului vieții cotidiene. Cu un calm neobișnuit, Liv mărturisește că a trebuit să amaneteze diamantul – fiecare va înțelege în felul său ce anume reprezintă acest diamant.

Genul - piesă cu un act și un omor



I.

Un birou mare, cu o fereastră cât peretele din față; un lampadar vechi în formă de caracatiță nepericuloasă, aproape veselă; două uși înalte, de lemn învechit, decorative; o masă lungă și masivă; zece fotolii îmbrăcate într-o stofă groasă, cu niște trandafiri imenși care, din cauza vechimii, par ruginiți.
Pereții nu s-au vopsit de mult, dar nu deranjează, creând impresia că zugravii au intenționat ceva vintage. În dreapta mesei, lângă ușa funcțională, stă Funcționarul II. Are în față un teanc de dosare.
În partea stângă a mesei, cu spatele spre scenă, s-a așezat Funcționarul I. Acesta cercetează anumite hârtii înmânate de către Funcționarul II, ține notițe, pune hârtiile în dreapta, iar foile cu notițe: în stânga, sub o ramă mare fără fotografie, unde pare a fi locul Șefului / Directorului / Președintelui.

Funcționarul I
Nu ne dă afară nimeni pe noi, stai liniștit. Vorba aia: capetele se schimbă, păduchii rămân.

Funcționarul II
Înțelept e poporul, nu?! Ce ne-am fi făcut, dacă n-ar fi fost poporul.

Funcționarul I
Tot nu ne-ar fi dat nimeni afară. Suntem genul de oameni care ies din birou cu picioarele înainte. Băga-mi-aș picioarele, să-mi bag...

FUNCȚIONARUL II
Nu te deranjează că ești ascultat?

FUNCȚIONARUL I
Cu toții suntem. Și cei care ne ascultă. Cred că și ei visează să-și bage picioarele.

FUNCȚIONARUL II
Depinde unde. Sunt ei, oare, atât de violenți?!

FUNCȚIONARUL I
Tu nu?!

FUNCȚIONARUL II
Nu. De ce?

FUNCȚIONARUL I
De ce ce?!

FUNCȚIONARUL II
Important este că nu ne dă nimeni afară. Altele se rezolvă. Pas cu pas. Personal, consider că cea mai mare nenorocire a unui om este să fie dat afară.

FUNCȚIONARUL I
Depinde unde și de unde. Că poți fi dat afară de unde nu ți-e locul și atunci nu mai e nicio nenorocire, ci o adevărată izbândă.

FUNCȚIONARUL II
M-am convins deja că locul nostru e aici. De mult. Nu?

FUNCȚIONARUL I
Altfel n-am fi fost aici... Câte capete s-au schimbat de când sunt eu aici... De fapt, cele mai multe au fost tăiate, chiar dacă s-au aplecat până nu se spune. Unele în chinuri cumplite, altele amorțite... Unele nici azi nu cred c-au realizat ce s-a întâmplat... Vorba poporului: le-a venit de unde nu se așteptau...

FUNCȚIONARUL II
Cum începem?

FUNCȚIONARUL I
Ca de obicei. Greii înainte. Mărunții – la sfârșit. Să ne menajăm și noi starea de spirit. Mărunții să fie în loc de dulce, că ăia grei sunt plin de amar și otravă. Deșii... deseori... ăia mărunți conțin mai multă otravă... Avem mulți?

“I fiumi del Sahara”, romanzo. Lettura d’autore 2019


“Iniziarono a manifestarsi alcuni problemi complicati. Parlavo da solo, chissà da quando, e dopo ogni parola che pronunciavo ne imparavo una nuova. Imparai la parola manifestare, la parola problemi, la parola complicati, la parola parlare, la parola chissà, il gruppo di parole da quando, il gruppo da solo,
la congiunzione e, la parola dopo, la parola ogni, la parola parola, la parola così, la parola imparare, la parola nuova, il gruppo di parole gruppo di parole, la parola più e tante altre ancora e ancora. Altrimenti come avrei potuto parlare, anche se da solo? In realtà, le parole erano sempre le stesse, solo che a me sembravano diverse, completamente diverse e quindi le imparavo da capo, come se fossero realmente nuove.
Aprii gli occhi, non so come, e riuscii a scorgere cinque pareti bianche, escluso il pavimento – al quale avevo voltato le spalle, visto che ero sdraiato; nella stanza c'erano cinque pareti bianche, ed era una fortuna che non fossero più di cinque, perché anche se fossero state di più, sempre pareti erano.
Iniziarono a manifestarsi alcuni problemi complicati”.

Traduzione: Kamela Guza
Besa Edizioni 2019


”Loc pentru o singură păpușă” - poveste de filmat / film de povestit (Fragment)


(...)

Vocea femeii:
- Ce anume vreţi să uitaţi?

Vocea bărbatului:
- Cam tot. Aglomeraţia infernală din autobuz sau metrou, vocile răguşite ale călătorilor, tusele sau flegmele frânte, feţele tâmpe, de morţi treziţi la un control al fiscului, să zicem, soneriile de mobil, frânturile de muzică execrabilă… Şi mai ales duhoarea. Adică: mirosurile devastatoare… Mereu am impresia că bolile mortale gen cancer sau paranoia nu sunt microbi, ci mirosuri…

Vocea femeii, în timp ce palma cu ochiul de sticlă se îndreaptă spre locul unde se presupune a fi bărbatul:
- Poftiţi! În camera noastră veţi uita exact ce doriţi să nu facă parte din viaţa dumneavoastră de zi cu zi. Luaţi cu încredere. Vreţi să vă dau mai multe?

Vocea bărbatului:
- Mai multe ce?

Vocea femeii:
- Variante de ochi. Dacă se întâmplă să nu vă hotărâţi, putem lucra şi în alb-negru. Ştiţi deja ce farmec aparte au lucrările în alb-negru.

Vocea bărbatului:
- Aş prefera, totuşi, în culori.

Vocea femeii:
- Prietenul nostru e stăpânul nostru. Poftiţi.

Ochiul de sticlă trece pe o palmă de bărbat. Palma cu ochi deasupra păşeşte încet spre uşa camerei de reculegere.

Vocea bărbatului:
- Ciudat. Deşi… ştiţi cum se zice: ochii care nu se văd…

Vocea femeii:
- … devin ochi de sticlă? Nu, stimate domn. Ochii care nu se văd, ne văd mai bine. Dar nu se mai pot implica. (...)

I fiumi del Sahara / Fluviile Saharei, Italia 2019


"I fiumi del Sahara è la storia di un ritorno a casa, in una piccola cittadina senza nome sulle rive di un lago. Il passato, sotto forma di luoghi e affetti, conoscenze e abitudini, si riaffaccia nella vita di un giovane studente e lo catapulta in uno spazio indefinibile, tra realtà e allucinazione, veglia e sonno. Le giornate trascorrono indolenti, tra appagamento sensuale e fisico e improvvise mancanze, vuoti spaventosi che sconvolgono poco a poco il distaccato approccio esistenziale del protagonista. In un limbo sospeso e lattiginoso in cui la neve, dominatrice indiscussa, tesse le sue candide trame e modifica silenziosamente i piani, l’unica via di fuga è negata: i binari sono interrotti e non c’è modo di sottrarsi al vortice di ossessioni e fantasmi che si fanno largo tra le righe e nei pensieri. Con uno stile lirico e allucinato, talvolta surreale e grottesco, costantemente supportato da una vena ironica che sconfina nel sarcasmo, Kyçyku risucchia il lettore in un gorgo oscuro e ribollente in cui il sogno acquista le sembianze di un incubo e nulla è mai come sembra. Nell’attesa di riemergere non resta che aggrapparsi a un frammento di cielo cui affidare il proprio destino incerto e denso di contraddizioni". 
Besa Editrice 2019

”Aşa sunat-au aminţirile” / din Empatycon


Chipul Morţii s-a schimbat în timp.
Pietrele albe m-au învăţat să nu dispreţuiesc niciodată emfaza anumitor expresii. E un mod de a nu te maturiza precoce sau de a-ţi amâna sinuciderea, deşi pare paradoxal. Nu mai ţin minte cine m-a iniţiat în vorbitul cu pietre. Erau urmaşele stâncilor ce se sfărâmau de prea multă vechime şi se rostogoleau domol în lac, de obicei noaptea, pentru a ajunge în mâinile noastre. Trebuia să stai oarecum îngenunchiat pe nisipul subacvatic, să-ţi ridici capul spre cer, cu ochii închişi, să ai la tine cele două pietre vorbitoare - de mărimea unui pumn de copil - şi să începi să vorbeşti. Nimic nu se auzea mai clar sub apă decât discuţia purtată de pietre, la fel cum se aud bătăile maşinii de scris într-o noapte geroasă şi fără vânt. Cel mai bine puteai vorbi când vremea era bună şi apele - calme. Altfel riscai să-ţi intre apa în nas, în urechi, şi să nu ai liniştea necesară. Probabilitatea de a greşi un cuvânt rostit cu ajutorul pietrelor era de cel puţin trei ori mai mare decât putinţa unui bâlbâit de a pronunţa corect fie şi cuvântul „Moarte”. În scurt timp, am aflat uluit că unii ajunseseră nu doar să ştie la perfecţie limba maternă, ci să înveţe şi limbi străine. Mai era un băiat ceva mai în vârstă care - cum se zvonea - intenţiona să treacă în scris limba pietrelor. Iniţial, era suficient să ştii că pietrele vorbeau aceeaşi limbă străveche, indiferent de forma, culorile şi compunerea lor. Un diamant, de pildă, nu vorbea o limbă mai evoluată decât o piatră lipsită de sânge albastru. Important era să ştii cum să le foloseşti. Cel mai uşor era să înveţi vocalele. Pe urmă, vocalele se închideau în sine, se împrăştiau prin ape şi deveneau consoane. Vrăjitorul spunea că prima limbă a lumii fusese o singură vocală, vocala-tată (nu mamă), din care se născuseră toate celelalte sunete.
Cea dintâi frază rostită cu pietrele mele albe, a fost o întrebare:

Iulia Enkelana: Drumul spre casă / The road home


[RO] Drumul spre casă: din întuneric și zgomot spre frumusețe și liniște; de vis. 
Un experiment. Fiecare își imaginează, își compune propria muzică și (poate) devine conștient/ă de zgomotul permanent care ne înconjoară. Cum e când o sală de cinema plină rămâne timp de două minute în liniște deplină? Ce se aude? Cine vorbește primul? 
Un experiment despre liniștea sinelui în contrast cu zgomotul cotidianului.

[EN] The road home: from darkness and noise to beauty and silence; dreamlike. 
An experiment. Everyone imagines, writes his / her own music and (maybe, hopefully) becomes aware of the permanent noise that surrounds us. How does a movie theater full of people feel for two minutes in complete silence? What sounds can be heard? Who speaks first? 
An experiment about the silence of the inner self in contrast to the noise of daily life.


Fraţi de înstrăinare



Într-o noapte de  noiembrie, am aflat că o fiinţă foarte dragă mie – în hârtii o voi boteza A. – fără să mă anunţe, îşi schimbase viaţă. Era poate – dar mai mult este – cea mai frumoasă femeie pe care a născut-o ţara mea natală la începutul anilor ’60 şi nu numai. Suficient de frumoasă ca să sfinţească prin chip şi comportament, nu prin moarte prematură, inspiraţia şi fiorul acestor rânduri; unică în felul în care nu trezeşti şi nu atingi cu microbul competiţiei; conştientă de acea frumuseţe, dar mai vizibil de viteza trecerii pe această lume... Era mai frumoasă decât oraşul meu natal, poate un pic mai frumoasă decât întreaga copilărie şi mai frumoasă decât o potenţială noapte petrecută cu ea. Mi-a deviat calea gândurilor şi a gusturilor în epoca neprihănirii şi frumuseţea ei – nu avea sex-appeal, ci soul-appeal – m-a eliberat, fără să-mi dau seama, lăsând o parte din mine încuiată pe viaţă în neprihănire. Era deja studentă la Tirana, venea ca şi mine, să-şi petrecea toate vacanţele la Pogradec, citea doar cărţi alese cu grijă, cele mai multe oficial interzise (Turgheniev, Remarque, Zweig, Dostoievski etc.) şi mi-a povestit (trăindu-şi subiectele în prezenţa mea, într-o mistuire blândă, de soartă), tot ceea ce nu puteam citi până atunci. Povestea cu acea blândeţe care împleteşte lipsurile unei cărţi cu frumuseţe din prima tinereţe a cititorului sau a ascultătorului, transformându-le în nişte capodopere ce nu te vor mai dezamăgi. Nu ştiu câte suflete de scriitori decedaţi sau încă în viaţă a împăcat cu modul ei de a le trăi cărţile. Vorbeam despre literatură şi când înotam, şi când jucam volei, şi când mă străduiam s-o învăţ să joace şah. Nenumărate seri superbe s-au lăsat peste discuţiile noastre, ca nişte corturi mătăsoase de întuneric străluminos, peste atâtea cuvinte, pe care, fără a presimţi, de la un moment de graţie numit exil, n-aveam să le folosim decât în monologuri fără voce, în scrieri, scrisori şi vise. Uneori ne uitam în apele din care se retrăgea lumina, discutând despre cărţi, şi ieşeam pe malul cu pietriş când bărcile cu lămpi aprinse ale pescarilor înaintau înspre adâncimi, orbecăind parcă în căutarea perlelor trăite de noi în apele marii literaturi. Înfrăţirea noastră la prima vedere oglindea şi reflecta atâta linişte şi poate chiar lumină, încât n-a circulat niciodată în oraş vreo bârfă legată de noi. Ba chiar se poate spune că întreg oraşul, în tăcere, se ruga să nu cădem în clişeele altor cupluri, ci să rămânem aşa, neschimbaţi, aidoma îndrăgostiţilor ce mor tineri, cu puţin înainte de a deveni şaşii de mierea amărăciunilor trupeşti. Ne-au lăsat mereu în colţul nostru – asemănător colţului meu din cinematograf – şi n-am simţit nici mult după aceea că liniştea era un antrenament pentru exilul viitor: deja înstrăinarea se dubla, faţă de oraş, de spaţiul numit cotidian, de memoria imediată. Eram din ce în ce mai fraţi, din ce în ce mai înstrăinaţi, din ce în ce mai exilaţi, doar cu convingerea că totul se întâmplă acum şi nu va avea sfârşit. Deseori mai târziu am regretat că alţii n-au putut fi eu cel de atunci, iar acum regret şi că alţii nu pot fi eu cel de acum, şi că eu nu pot fi decât în treacăt eu cel de atunci. Nu spun despre A. că lumea n-o merita, ci că o merita pe deplin, dar nu mai mult de atât.

Les publications en albanais dans l’espace roumain - Bulac, Paris 2019



"L’histoire des pubblications en albanais dans l’espace roumain est vieille et très riche. Elle est bien connue pas seulement de la historiographie française, mais aussi de différentes branches de l’histoire de la littérature et de la presse, étant donnée qu’une partie des fameux auteurs albanais avec résidence provisoire en Roumanie ont eu de profondes relations avec la culture et la civilisation françaises. En 1891, par exemple, à Bucarest a été publié le célèbre “Appel à nos frères albanais” qui une attestation que plusieurs albanais connaissaient bien la langue française. (...) Parmi les oeuvres éditées en Roumanie il faut mentionner celles de Lasgush Poradeci (1899-1987, le plus grand poète lirique albanais pendant le XX-ème siècle; Mitrush Kuteli (1907-1967, l’un des fondateurs de la prose moderne albanaise; Naim Frashëri (1846-1900, souvent qualifié “le poète national albanais”, résidant à Istanbul, les oeuvres duquel ont été publiées pour la première fois de la Colonie Albanaise de Bucarest; ainsi que celles d’Asdreni (poète, journaliste et diplomate). On peut affirmer que l’espace roumain a été pour les lettres albanaises une sorte de péninsule dont a pris naissance un continent, pas le contraire". 
Prof.univ.dr. Ardian Kyçyku
Paris 2019

Ardian-Christian Kuciuk: Ca sub cer [proză]

Vocile lor se auzeau ca sub apă. Ni-i imaginam închiși în balonașe oarecum de săpun, sau aidoma celor care reprezintă visele în desene, și zâmbeam. Zâmbetele noastre dispăreau tot ca niște balonașe, dar greu să le observe cineva. Ani de-a rândul, niciunul dintre ei n-avusese curiozitatea și nici nu se chinuise să traducă zâmbetele noastre. Le credeau balonașe ultime, din categoria celor ce îl părăsesc pe muribund înainte de a-și da sufletul, sau odată cu ieșirea sufletului, de parcă sufletul era doar aer închis în balonașe și nu se poate amesteca cu apa. Când amurgul se topea în noapte și, graţie albastrului profund, ca niște înţepături, stelele se adunau asupra-ne, aveam impresia că toate balonașele zilei fuseseră doar un fel de ouă străvezii. Ele se ridicau spre stratul subţire unde apele se întâlneau cu cerurile, odată cu apropierea stelelor de ape, și plesneau blând, ca într-o surzenie. Stelele se preschimbau în fulgi de zăpadă sau în flori de cristal. Totul semăna cumva cu fecundarea, dar nu atât a florilor, ci mai mult a peștilor care dansau în jurul nostru. În serile de iarnă, locul stelelor era ocupat de fulgii de zăpadă, dar fecundarea nu se schimba. Aceasta fusese și ultima uimire pe care ne-am exprimat-o în cuvinte, înainte ca ei să vină pe rând și să ne invite afară, sau la ceea ce ei numeau înăuntru, ba chiar înlăuntrul vieţii.