Como bajo cielo
Sus voces se oían como bajo agua. Las imaginábamos como dentro de burbujas como las de jabón, o también aquellas que presentan los sueños en dibujos, y sonreíamos. Nuestras sonrisas se alejaban igual que burbujas, pero estaba difícil de decir que había alguien que les prestaba atención. Por años sucesivos, ninguno de ellos manifestó la curiosidad y tampoco se tomó la molestia de traducir nuestras francas sonrisas. Suponían que eran burbujas perversas, de aquellas que abandonan el mortal antes que éste rindiera su alma, o al mismo momento de la salida del alma, como si el alma, curiosamente, era aire encerrado en unas gemas y no se puede mezclar con el agua. Cuando el crepúsculo se perdía en la noche y del profundo azul, las estrellitas, como pellizcos, se reunían sobre nosotros, nos parecía que todas las burbujas del día, curiosamente, habían sido unas especies de huevos transparentes. Se subían arriba, hacia el estrato tan fino donde las aguas se encontraban con el cielo, al mismo tiempo con el acercamiento de las estrellas hacia las aguas y se reventaban suavemente, como en la sordidez. De una cierta manera todo semejaba con la fecundidad, no tanto con la de las flores como la de los peces que estaban bailando a nuestro alrededor. En las noches de invierno, el lugar de las estrellas se ocupaba por los copos de nieve, pero la fecundidad no cambiaba. Esto fue el ultimo encanto que hemos expresado por palabras, antes de que ellos se presentaran por turno para invitarnos fuera, o en lo que llamaban dentro, incluso no raramente dentro de la vida.
Codex Venetianus
Tía Petra sabía que no iban a hundirse en la mar y que no
iban a entrar a ciegas, con el cono del avión, en algún antiguo edificio. No tenía escuela, y tampoco hacia
parte en la horda de aquellos viejos que se pavonean porque tienen la escuela
de la vida. De su vida muy pobre, de una empleada sin trabajo y dedicada a su
familia, le había quedado solo el olfato preciso hacia la muerte, quizás porque
no temía a la muerte y, al mismo tiempo, como si para vengar la vida pobre, no
la deseaba. Romy, el futuro yerno, le apretó el brazo y se rió a carcajadas.
No vamos a caer, mi madre. He venido veintidós veces aquí, lo que testimonia que no vamos a morir.
Tú
La fila de los
barcos imperiales recorría el Mediterráneo. Las velas parecían nubes mojadas.
Era un día limpio y lleno de luz, y ni el menudo grito de los pájaros rapaces
no predecía la muerte de alguien, tampoco la del Emperador. Pero, la escucha
estaba tan larga como la vista con el catalejo, y los habitantes de la costa se
habían aturdido de los gritos atareados y misteriosos de las olas que traían
amenazas de velas del Invisible.
Los barcos imperiales regresaban del cumpleaños de un rey extranjero. El emperador le había enviado como regalo una prisionera con tres pechos y un rebaño de caballos selectos. El rey extranjero no había caído más abajo. Durante la orgia de una semana, habían degollado, asado y transformado en fecales mil bueyes, dos mil pollos gordos, y se habían vaciado veinte miles de odres de vino tinto como la sangre. El emperador y el rey extranjero habían reído a carcajadas, considerando el vino como sangre de enemigos. Uno no se saciaba de tal sangre.
La sonrisa que no pasará
Nos hemos desarraigado de una tierra; la tierra
se ha arrancado de nosotros.
En nuestro lugar y en lugar de la tierra,
se quedan heridas y las heridas sangran, y la sangre no fue vista por
ninguno, muchos la lloraron, menos se rieron de ella
Hemos tenido paciencia.
Con heridas y sin tierra hemos errado por los caminos del mundo para
encontrar un paisito lo menos extranjero, y lo más parecido con las heridas que habíamos dejado en la tierra de donde nos hemos desarraigado. Hemos errado sin pan, sin agua, sin esperanzas, pero ¿a quién se le ocurre pensar sobre las esperanzas, el agua y el pan, cuando la herida sobrepasa a todo? Hemos errado con angustias, visiones y lágrimas. Hemos errado sin nuestra tierra y con nostalgia. Hemos aguantado cuando todo lo que teníamos, todo lo que fuimos, se hicieron polvo.
Hârtii nemâncate
Există oameni care au
supravieţuit hrănindu-se cu hârtie. Există chiar scriitori care mănâncă hârtie.
Precursorul acestora este acel călugăr anonim care, cu mâna dreaptă scria, iar
cu stânga mânca. Se spune că, într-o dimineaţă revelatorie, şi-a dat seama că
mâncase tot ce scrisese. Oare ce s-o fi întâmplat în organismul său? Ce să fi
însemnat pentru el actul scrisului, scriitorul, nemurirea şi potenţialii
cititori? Poate a găsit câteva răspunsuri fundamentale, pe care, de furie, de
foame, din forţa obiceiului, dintr-un sentiment prea apăsător de inutilitate,
le-a mâncat. La câteva sute de ani mai târziu, în Albania mea natală, călugărul
s-a reîncarnat într-un alt anonim. Sărac, fiu de săraci anonimi, omul moştenise
de la tatăl său doar o bibliotecă. Înainte de moarte, muribundul îi lăsase
fiului o vorbă:
- Bani, sărăcie şi viaţă, copiii tăi îşi vor găsi singuri, dar cărţi ca acestea nu prea…
The Uneaten Pages
Some people have survived by eating paper.
Even authors have to eat paper sometimes. Their predecessor must have been that
anonymous monk who used to write with his right hand and eat with his left
hand. They say that one prophetic morning he realized he had eaten everything
he had written. What had really happened inside his body? For the monk, what
was the meaning of the act of writing, being a writer, immortality, and his
potential readers? Maybe he had found some fundamental answers which he had
eaten, in rage, in hunger, by virtue of habit, or because there was nothing
else to do.
A few hundred years later, in my
native Albania, the monk has been reincarnated into another anonymous
being. This slave to the lord was a poor man, the son of another poor and
anonymous man, yet he inherited a bookcase from his father. His father’s dying
words were:
“Money, poverty and life, these your children will find by themselves, but not books like these…”
Propriul geamăn
Poate așa se exprimă fabrica
analfabeților ficționali, se gândi
Shorti. Și ți-a amintit ca într-un film rupt pe alocuri, fără răutate sau
cinism, pe unii dintre angajatorii tăi din trecut. I-ai revăzut cum se
zvârcoleau ca să nu-ți dea banul care nu le aparținea. Mai rău îți părea de cei
care, știind că abia respiri, îți stau alături zi și noapte, cu sfaturi, cu
planuri, cu regrete și tirade shakespeareane împotriva guvernanților nesimțiți,
dar și a parveniților care ne extirpă. Spectatori aleși, ei urmăresc
îndeaproape cum chiar mori, paralizat
de încredere pură în literatură și de încrâncenarea de a nu deveni geamănul
lor. Ca să aibă cu ce a nu se opri din vorbit și din solidaritate, uneori îți
scot tubul de oxigen și trag din el, cu ochii dați peste cap, explicându-ți cu
mânuțele moi și catifelate sau pe care nicio bogăție nu le poate rafina, că
doar de dragul tău trag. Uneori, aerul împărțit astfel probabil li se
transforma în drog sau în inspirație din cea a conducătorilor din umbră și
răsuflau ușurați, înlăuntrul craniilor:
- Dați-i, măi, o vreme un serviciu bine plătit omului, ca să scrie mai puțin. Și om vedea noi mai departe. Că ăsta și fără aer scrie. Și când e mai țeapân decât morții. (...)Vox - poveste de filmat / film de povestit
Anii ’80: în
Tirana devastată de caniculă, cu puțin înainte de lăsarea asfințitului, într-un
vechi cartier – periferic după faimă, dar central după distanța de la Turnul cu
Ceas, Palatul Culturii, Opera și Biblioteca Națională, Teatrul Popular și
altele – vine căruța cu înghețată.
Copiii își
părăsesc rapid jocurile și aleargă spre blocul numit al Geologilor, se înșiră sub balcoane și ferestre, și încep să
strige, rugându-i pe părinți să le arunce bani de înghețată.
Monedele
se pogoară de sus, par de argint, deși sunt de aluminiu, iar fiindcă vara e pe
sfârșite, donațiile se întâmplă
aproape în întuneric. Este o lume simplă, caldă, toți cei dragi sunt în viață
și nu par că vor muri vreodată. Lumea nu e liberă, dar gustă în tăcere
bucuriile uneori fără margini ale sclaviei. Este Tirana cu cerurile ei
imposibil de filmat, ci doar de trăit, cu cinematografele vechi, unele rămase
din perioada interbelică, pline zi și noapte, inclusiv de cei care-și pierd
trenul sau autobuzul spre casă; cu cârciumile pline de umor și neoanele în
formă de franzele.
Într-o
seară, contemplând neasemuitul cer și așteptând să se îndrăgostească, oprit
lângă Adăpostul Antiatomic ce le-a ocupat fostul teren de joacă, înfiorat de
gemetele unei femei care face dragoste sub pământ, adică într-una din încăperile
de lagăr ale Adăpostului, Protagonistul de numai 8 ani aude cum vocea sa le cere părinților săi bani de înghețată.
Unde se
află el, de fapt?!
Misterul,
deși este descifrat treptat cu ajutorul unor date incredibil de pragmatice, cheltuiește în rate o viață de om.
During the writing of this work,
I participated in the Hungarian Writer's Residence Program
organised by Petofi Agency Nonprofit Ltd.
(Petőfi Kulturális Ügynökség Nonprofit Zrt.)
in Debrecen in May 2023
Coautorul - Poezii frânte / din Mărturiile unui scriitor de literatură paralelă
"E liniște sau doar nu contezi. Trecuse de miezul nopții și de jumătatea
vieții." Astfel încep mărturiile unui scriitor de literatură paralelă,
cum se consideră cel care a publicat peste cincizeci de cărți și de mult
trăiește într-un colț al memoriei cotidiene.
Invitat la Debrecen ca să scrie
scenariul unui film, cel poreclit și "Mortul nedrept de norocos" mai face o călătorie
spre Salonul Internațional de Carte de la Torino, unde va prezenta două dintre
romanele sale traduse în italiană și unde este convins că unii îl așteaptă să-l
ucidă.
Însoțit de câțiva frați invizibili – protagoniști ai textelor sale sau chiar confrați decedați în veacul trecut – mărturisitorul transmite o privire "nepasteurizată" asupra literaturii, vieții literare și actului creației dintr-un spațiu mai puțin accesibil cititorului.
ISBN: 978-606-8872-11-7
Ediție digitală
Coperta: KÜdesign
- după o imagine din Debrecen, realizată de A.-Ch. Kyçyku
During the writing of this work,
I participated in the Hungarian Writer's Residence Program
organised by Petofi Agency Nonprofit Ltd.
(Petőfi Kulturális Ügynökség Nonprofit Zrt.)
in Debrecen in May 2023
Romanzi allo spechio / Romane în oglindă
Due romanzi allo specchio, ovvero la dittatura di tipo ideologico ("L'anno in cui fu inventato il cigno", 1996, dal romeno) versus una dittatura che si può chiamare "del destino" ("I fiumi del Sahara", 1990, dal albanese). Tra due specchi, un vicolo dove il protagonista, un essere umano che non ha nome ma non è un numero, si perde e si ritrova passo dopo passo.
Lumenjtë e Saharasë [SQ]
Spectacol-lectură
Pregătirea textului pentru scenă: Iulia Enkelana
Cu: István Téglás
VO: Natalia Cebanu
Filmare: Mihai Smeu
Casa Kerim din București
All rights reserved
www.asociatiahearth.ro
Video: Ardian-Christian Kuciuk
Subscribe to:
Posts (Atom)