C u p r i n s
De la destin şi marionete spre un destin al marionetelor și marionete ale destinului
Simbolul ca instrument
de graniţă
Impersona
Eficiența ca sfârșit al
experienței
Între ne-uman și inuman
Imitas imitatum
Un alt spațiu gol
Despe crearea de
conținut
Concluzii efemere
Erata
De la destin şi marionete
spre un destin al marionetelor și marionete ale destinului
Aceste observații care nu se vor peste măsură de obiective și, din motive chiar obiective, nu fac abuz de citate, cercetează în cheie metaforică o idee a nobelistului Maurice Maeterlinck (1862-1949) despre potențarea textului dramatic și evidențierea predestinării prin interpretarea textelor nu de actori, ci de marionete. Ca și Shakespeare – cu care, de altfel, a fost comparat în epocă – scriitorul belgian credea că „lumea este o scenă, iar oamenii sunt actori” mânuiți din nevăzut de incoruptibilul Destin, iar replicile lor nu trebuiau deformate de nesiguranța, tracul, subiectivismul sau alte slăbiciuni ale actorilor. Textul dramatic devenea un locțiitor „nemuritor și rece” al Destinului și intra în contact cu spectatorul dintr-un alt strat al percepției.[1]
În egală măsură idee și mijloc
stilistic, viziunea lui Maeterlinck devine
profetică într-o societate consumeristă
care impune palimpsestul ca pe o baghetă magică a egalizării valorilor și obligă
oamenii de știință să ardă etapele cercetărilor și să aducă ciclic, respectând
probabil un plan minuțios devenit trend și viceversa, noi descoperiri sau
invenții din și pentru toate domeniile vieții, în numele eficienței și confortului
(cel puțin la nivel declarativ). Se poate vorbi chiar de confortism – o extindere rafinată a conformismului.
Simbolul ca instrument de graniţă
În dramaturgia revelatorie a lui Maeterlinck, o importanță fundamentală ocupă exact spațiul dintre marionete (purtătoare ale viziunii păpușarului, locțiitoare ale actorilor) și spectatori (locțiitori ai opiniei publice). În acest spațiu, mișcările esențiale ale sufletului și ale trupului ca trăsături ale identității (numelui), reprezintă singurele arme de care ființa umane dispune pentru a înfrunta Destinul, pentru a se apăra, a-l îndura, vrăji, îmbuna, inactiviza etc.
Instrument și simbol, ca multe
alte instrumente pe cale de dispariție sau perfecționate în virtualitate până
la înlăturarea originalului fizic, mecanismul funcționează în spațiul care
unește, dar și separă actul artistic de spectatori. În acel neutru viu și
râvnit și de păpuși, și de spectatori, datorită mecanismului, expresivitatea
păpușilor poate atinge uneori paroxismul, dar nu până la pierderea rațiunii și
uitarea observației faustiene: ”Are toate
componentele desăvârșite, îi lipsește doar duhul (suflarea) care îi dă viață”.[3] Este
clar că, pentru a-și poate păstra taina instantaneului irepetabil și impactul de
tip terapeutic și spiritual, teatrul – vârf al lumii spectacolului – nu poate dăinui,
dacă nu se folosește de simboluri. Indiferent de paradigmă, simbolurile sunte
singurele care nu permit alterarea sistemului teatral de semne. Din acest unghi
de vedere, simbolism ar însemna
crearea textului dramatic sau literar la granița dintre lumea spectacolului și
spectacolul lumii. Tot ceea ce iese – prin experiment forțat sau confuzie ce se
prezintă inovație – din echilibrul delicat și din ce în ce mai previzibil al acestor
două spații, nu poate fi nici spectacol, nici lume.
Impersona
Odată cu obsesia noutății
permanente – urmare a extinderii domniei textelor medii sau prea intens
mediatizate – în lumea spectacolului pătrunde o cantitate periculoasă de
impersonal. Preaplinul impersonalului nu poate fi decât un gol care crește.
Textele medii își ascund lipsa proprie de
identitate și încercarea de a-și depăși condiția (calitatea) prin imitarea și contopirea
graduală cu tot ceea ce nu pot fi şi prin cenzurarea textelor irepetabile. Cenzurarea
este aplicată prin marginalizare tacită, copiere, mutare a esențelor în alte
registre stilistice, traducere, publicare în limbi de largă circulaţie şi
mediatizare agresivă. Dacă le dăm dreptate gânditorilor germani din Sturm und Drang, conform cărora o capodoperă face să se uite numele celui
care a creat-o, în epoca noastră, numită post-truth, post-gender, post-apocaliptică etc., înțelegem de ce spațiul
mediatic / public este plin de autori ale căror nume au făcut posibilă uitarea
operelor pe care le-ar fi scris, jucat, pus în scenă.
De altfel, în proza și dramaturgia
considerate universale fără a
clarifica din interiorul criteriilor relația calitate artistică – hegemonie
lingvistică, sunt din ce în ce mai apreciate precizia, nepărtinirea,
obiectivitatea, precum și disecarea ”chirurgicală” a diferitelor straturi de
realitate, ca și cum disecarea cât mai precisă este invariabil soluție.
Aprecierea preciziei chirurgicale decurge
din extinderea politically corectness-ului, a drepturilor omului intenționând
probabil egalitate și în daruri, dar și a tulburării lăuntrice a omului
contemporan care tinde cu orice preț spre simplitate, nemaifiind deseori în
stare să facă distincția dintre simplitate, simplificare și simplism. Ne aflăm
într-un spațiu public în care kitsch-ul
este numit pop-culture, iar
masivizarea actului creativ diluează esențele, altfel ratingul scade drastic,
mesajul artistic autentic circulă doar între elite, iar arta pentru artă și elitismul
sunt descrise în termeni medicali (gen sociopatie,
alienare, depresie, izolaţionism etc.).
Eficiența ca sfârșit al experienței
Perfecționarea actului artistic
într-un spațiu deja global – unde extinderea accesului la informare și presupusă
creație devin dimensiuni ale cenzurii – sunt asumate mai nou de Inteligența
Artificială – entitate care promite să depășească tot ceea ce numim greșeală / neputință umană. Astfel, ea pare
pusă să oprească creșterea firească, prin eforturi, eșecuri și reușite, a
omului, să-l priveze pe acesta de orice frământare și să transforme eficiența într-un
modus vivendi în care informarea, formarea și formatarea nu se mai disting sau
chiar nu diferă.
* Fragment din lucrarea prezentată la Conferința Internațională de Studii Teatrale, Ediția a XXIV-a, 8-9 decembrie 2023, Artele spectacolului și Inteligența Artificială, Universitatea de Arte din Târgu-Mureș.
[1] Potrivit Inteligenței Artificiale,
Maeterlinck „considera că
marionetele, ghidate de sfori operate de un păpușar, reprezintă o excelentă
reprezentare a controlului complet al destinului asupra omului”. Dintr-o convorbire cu IA în luna
octombrie 2023.
[2] Foto: A. K.
[3] Parafrază liberă din J. W. Goethe, Faust
Partea I, ediția în limba albaneză, Tirana 1988.