 |
| Editura Paralela 45, 2005 |
„Este o
onoare pentru literatura noastră că acest roman total, de o
anvergură marqueziană, există în limba română. Dacă în romanul „Un veac de
singurătate” este descrisă viaţa unei familii latino-americane în decursul unui
secol, în epopeea care se lansează astăzi, fără a fi vorba de o replică, este
descrisă multiplu viaţa Balkaniei de-a lungul unui mileniu. Putem afirma că
Ardian-Christian Kuciuk - nu doar cu această epopee, ci şi cu Anul în care
s-a inventat lebăda, Dulcea taină a nebuniei, Dragoste la ultima vedere şi Asediu
- împreună cu Constantin Virgil Negoiţă şi cu Mircea Cărtărescu, este unul
dintre cei trei mari prozatori români de azi”. Vasile Andru (Bookfest, București, iunie 2005)
***
“Dormi cu mine, somnule?
Eu dorm singur, domnule
Eu mor singur, somnule
Moarte bună, domnule
Noapte bună, somnule…”
Ion Caraion,
Am pe nimeni
Sufletului şi chinurilor
lui Aleksandër KYÇYKU,
străbunicul meu,
decedat la Worchester, USA,
29 Mai 1958.
Eposul nu înşală, pentru că nu poate fi de partea nimănui.
Eposul doar spune şi nu dispare, nu se vinde timpului.
Eposul doar spune şi nu dispare, nu se vinde timpului.
Calendarul stabilit după Răstignire, aici a ajuns cu întârziere, amestecat cu frânturi din alte calendare, mereu străine şi exclusiviste, de aceea mai greu se poate ghici aici cât e anul, cât e ceasul, ce zi este.
Nimeni nu s-a încrezut vreodată în calendarele solare zgâriate pe piatră, deoarece Soarele, în fiecare zi, se apropia de clipa în care avea ‘să-şi dea lumina’ - ceea ce scufunda credibilitatea calendarelor solare într-un soi de ceaţă mai periculoasă decât absenţa timpului. Eposul spune că timpul, înainte să dispară definitiv, precum o fiară mulsă de hemoragia morţii, a izbutit să supună viaţa acestui oraş uneia dintre cele mai ingenioase şi tragice ironii. În acest răstimp s-a scurs mult sânge nevinovat. Din această cauză, de altfel, foarte mulţi orăşeni au călătorit în timp fără să ştie, au participat la întâmplări de mult apuse sau încă nenăscute, s-au prăpădit în locul străbunicilor, bunicilor, părinţilor - şi invers - au murit când trebuiau să se nască, s-au născut când trebuiau să dispară…
Iniţial, Cosmosul, după părerea vechilor orăşeni, avea următoarea structură: în centrul lui se afla oraşul, Centrul Vechi; oraşul era înconjurat de şase spaţii: Nesfârşitul (care începea tocmai unde se sfârşea vederea), Europa (care începea după apusul soarelui şi mai ales după moarte), lacul, Cerul (sau ţara Domnului), Marele Deşert şi întoarcerea din Marele Deşert.
Iniţial, viitorul oraş a avut doar şapte mii de suflete, iar mai târziu, chiar şi în vremurile de glorie demografică, n-a avut decât paisprezece mii de suflete, excepţie făcând doar verile acelei jumătăţi comuniste de secol, în care populaţia se tripla datorită cuplurilor tinere care veneau în oraş pentru luna de miere - şi mulţi bătrâni de azi se pot lăuda că sunt din Enkelana.
Se credeau urmaşii celei dintâi ploi a lumii.
Hrana acestor suflete, a fost minunatul peşte - pe cale de dispariţie - numit koran*; frumuseţii acestui peşte i-a fost atribuită de-a lungul veacurilor longevitatea uneori nepermis de exagerată a acestor suflete: “atâta trăiesc oamenii care se hrănesc cu astfel de culori, cu o astfel de frumuseţe, spuneau ei”.
Dar longevitatea lor se afla mereu în război cu războaiele, cu ideile şi cu alte boli provocatoare de moarte masivă.
Rămăşiţele oraşului de altădată, aidoma rănilor unei copilării fericite, există şi astăzi, dar dacă cineva va fi rugat să vi le arate cu degetul sau cu peniţa pe hartă, cu siguranţă nu le veţi putea zări.
Oraşul n-a fost decât un punctuleţ de cerneală uscată.
Lacul se chema Lyhnida.
S-a reţinut în schimb, doar unul dintre acele multe nume cu care a fost botezat acest oraş de cei foarte mulţi cotropitori trecători: Enkelana. Acest nume a fost temporar înghiţit de zgomotul ghiulelelor trase în timpul unuia dintre multele războaie care au trecut pe aici.
Deoarece toate registrele şi amănuntele biografice ale personajelor, s-au făcut cenuşă, în anul 1938, când a ars clădirea primăriei - fără a pune la socoteală cele 7.000 de pagini ale registrelor Imperiului Otoman şi nenumăratele pagini ale dosarelor Securităţii - mulţi dintre ei par a fi anonimi, născociţi sau chiar furaţi din cărţi străine. Sufletele lor însă, nu sunt de acord, căci ţin la propria lor pace mai mult decât la umbrele lor deformate, înşelătoare.
Multe poate spulbera zbuciumul unor cazane.
“… n-a fost văzut un Ou Uriaş, care, prea încălzit fiind de singurătate, s-a sfărâmat în aer, zob s-a făcut. Cioburile zburau aiurea, până ce s-au prefăcut în ouă mai mici.
S-a spus că nu fusese nici un Ou pe aicea, ci un scuipat al Marelui Dumnezeu: acolo unde Dracul avea să prindă scuipatul - care creştea într-una - avea să fie făurită lumea.
Cu ocazia Zilei unei noi Zămisliri, când ni s-a dat pedeapsa cu moartea, îngerii se treziră împrăştiaţi aiurea, pogorîndu-se să-şi ia trupuri şi deci moarte pe unul dintre aceste ouă mici; tare zăpăciţi au fost, căci nu pricepeau de ce fuseseră aruncaţi în gaura timpului; văzând cât de ciudat e tărâmul Enkelanei, având îngerii scrise înlăuntrul lor toate născocirile noastre nenorocite de mai târziu, au crezut că-s pietricele scumpe sau chiar gloanţe trase din trecut, ca să se spulbere de nişte pietre mari şi rotunde; pietrele astea stăteau împrăştiate alene pe pământ parcă ar fi bucăţi de creieri.
Unii au crezut că se vor topi în apele lacului nostru, vor dispărea precum picăturile unei ploi târzie, ori vor pieri în întunericul oraşului de acum, care semăna cu un cazan de aramă, mare, singuratic, legănându-se printre ape mari, pe atunci nenumite.
Deoarece nu-şi puteau permite luxul de a se sfărâma, dar mai ales întristaţi de primul contact cu noua lor locuinţă, îngerii aceia s-au oprit lângă creierii împrăştiaţi, zbătându-se să găsească o cale de ieşire, aşteptând ca gândirea sau neştiinţa lor să zămislească vremile - şi a fost vară, primăvară, toamnă, iarnă, şi a fost o spaimă răsărită de apropierea legământului cu lucrurile vremelnice, de unde şi neputinţa îngerilor de a rosti ceva exact, de a vorbi între ei, până ce spaima i-a preschimbat în picături de ploaie.
A fost tocmai ploaia Începutului: picăturile au fost supte de pământul încă nelocuit de nimeni şi care încă nu devenise pustiu - deci însetat era de întâmplări muritoare - s-au înfipt în pomi, în plante mici şi în flori, iar cei dintâi bărbaţi - spune cel dintâi Epos, atât de nefericit şi prost comentat, al viitorului oraş şi deşert** - au fost îmbrăcaţi în pomi, primii copii: în plante, primele femei: în nişte flori uriaşe, pe urmă pomii, plantele mici şi florile s-au dezbrăcat, s-au uitat unul la celălalt, descoperind cu această ocazie că nu sunt singuri pe lume, că sunt pe lume, că sunt într-atât de singuri, încât nu-şi pot stabili de unde vin, de ce, şi cum vor dispărea. Picăturile căzute pe ape, deveniseră deja peşti, iar proaspetele anotimpuri nu te ajutau cu nimic să ghiceşti ziua ta de naştere, ziua ta de însingurare, ziua ta de mântuire.
Ziua aceasta putea fi scurtă, cât mirarea şi spaima unei picături de ploaie, putea fi lungă şi ciudată, cât viaţa unei ploi primordiale, putea fi obişnuită, cât dezbrăcarea plantelor, dar putea fi şi nemărginită, cât neştiinţa suspendată deasupra ta…”
Sfârşitul, alias Papagalul propriilor săi îngeri, încă bănuia că fusese zămislit la începutul secolului, după o iarnă chiar neînchipuit de grea, în care, fără a pomeni de pisicile, inclusiv cele negre, îngheţate în aer când săreau de la un zid la altul, a mai îngheţat lacul şi partea nesărată a lacrimilor. (...)
______________________________________________
* Străbunicul păstrăvului de astăzi; acum
se găseşte doar în Lacul Ohrida şi în Lacul Baikal.
** La început, Eposul a fost oral, un fel de bârfă lungă şi nobilă, care s-a
moştenit din gură în gură, ca să fie scris – după aproximativ zece veacuri – în
greacă veche, mai târziu în latină, iar, după înlocuirea acestor regretate limbi de către limba Imperiului
Otoman, anumite întâmplări ale Eposului au fost temporar nemurite într-un alt
alfabet, ca să se lepede de scris pe la începutul secolului XX, când nimănui nu
i-a mai păsat de înveșnicirea prin scris; frânturile Eposului au devenit
succesiv: basme, legende, balade, cântece de vitejie, istorisiri complicate,
poveşti de cârciumă, ghicitori de copii, proverbe, strigăte de iubiri fără
răspuns, ghicitori de bătrâni senili, fără să mai aibă parte de vreo
soluționare serioasă, legalizată şi credibilă.