.jpg)
Am stat o dată cu părinții pe malul Lacului Ohrida, seara târziu, și se auzeau doar valurile și vântul care parcă inspecta dacă orașul s-a pustiit cum trebuie, când un stol de pasări mari a țâșnit din nevăzut și a zburat atât de aproape de noi, încât puteai jura că vor să ne scalpeze. Le-am privit speriat până când le-a înghițit cerul, iar cerul era plin de stele, neuman de clare, și m-au picurat toate cât ai clipi din ochi și mi s-au înfipt peste tot ca niște ace fără capăt, de am simțit că sunt orb, dar viu / viu, dar orb. Părinții m-au luat apoi de mâini și am parcurs bulevardul mai mult suspendat în aer, decât cu picioarele pe pământ. La un moment dat, mi-am întors capul să văd dacă mai apar păsări: între lac, Muntele Secat și cer am zărit umbra albă a unui om cu pălărie și baston și umbra neagră a unui cățel, dar și invers. Se numea Lasgush Poradeci[1] – și pășea prin alb și negru într-un ritm ciudat: poate stelele fuseseră pliscuri. M-am simțit întru totul neputincios: Cum puteau fi ucise atâtea păsări?! Căci titlul de glorie al copilăriei noastre în acel colț de rai numit Pogradec nu erau premiile, laudele educatoarelor, admirația adulților, recitarea unor poezii sau scrierea fără greșeli a unor fraze complicate, ci să omori cu praștia o pasăre cât mai frumoasă. Dacă era și rară sau pe cale de dispariție, gloria devenea pe viață. Praștiile noastre erau adevărate opere de artă, mult superioare pistoalelor, tunurilor vechi de la Muzeu, sau tancurilor care veneau în fiecare vară să păzească liniștea Comandantului Legendar.* Frumusețea praștiei, dublată de mândria că omul putea realiza ceva atât de ingenios, garantau o precizie greu de catalogat și chiar o anumită longevitate. Te simțeai nu doar mai sigur, ci și mai împlinit (în avans) când știai că poți ucide o pasăre. Umblai apoi cu trofeul prin oraș, pe la rude, și câte un necunoscut sarcastic te întreba: Ce ne-ai ucis azi, o king[2]? și îți ura La mai multe.