 |
| Photo: Joan Leka, Xhoel Leka |
”Tatăl era atât de neprihănit, încât uneori îți venea să-l omori” –
este una dintre frazele-cheie ale acestui roman scris în limba albaneză la
București în anul 2003. Un tată sexagenar, soția lui și singurul lor fiu
rezistă asediați de o istorie în care dictatura unei ideologii a devenit
dictatură asupra sorții, a sorții asupra omului, şi, în ascuns, a fiecăruia
asupra tuturor.
”Când ideologiile duc numai la utopii – preschimbându-se deseori în
masacre multiple – încât omul se satură cu foarte puțin și nu se mulțumește de
nimic, ”Tatăl” m-a ajutat să văd lucruri cunoscute, dar despre care nu se
scrie, și lucruri scrise, dar necunoscute în profunzime. Căci deseori, acolo
unde viața pare insuportabilă, intensitatea trăirilor, a întrebărilor fără
răspuns, este un fel de miracol”, a afirmat autorul.
”Tatăl” aduce o nouă viziune asupra fenomenului străvechi al răzbunării (luarea-sângelui / gjakmarrja - sq.). Orice relație între generații conține cel puțin o tendință, uneori instinctivă, de răzbunare. Fiecare generație se simte îndreptățită să se răzbune față de generația anterioară, chipurile în numele generației următoare, și astfel rănește trei generații. Aceasta și fiindcă înlăuntrul unei societăți în care așa-numitele ”soluții salvatoare” otrăvesc aproape orice legătură de sânge, și în care folosirea masivă a criteriului biologic al selecției, mai ales în domeniul darurilor, schimbă direcția ideilor constructive. În acest context, ”Tatăl” este și un imn ridicat sacrificiilor tăcute ale părinților și în general ale înaintașilor judecați mai mereu istoric (ideologic) și nu sufletește.