Casa în care am copilărit mai mult, se construise cu un veac înainte de cutremurul din 1907. Acesta n-a lăsat nimic afară şi nimic demn de refolosit înăuntru. Din fericire, n-a murit nimeni. Bărbaţii familiei au reclădit casa după aceleaşi dimensiuni, din chirpici, chiar şi partea ei decorativă, într-un fericit copy-paste, dar totul din memorie, negăsindu-se informaţii certe că s-ar fi ghidat după vreo carte. Cam aşa ceva face la început şi scriitorul exilat (cu sau fără vrerea lui) – şi ei erau cumva nişte scriitori fără cărţi, exilaţi brusc, de cutremur, în propria ţară. Poate credeau că simbolurile folosite pe pereţi (porumbei, struguri, fragmente de vulturi, săgeţi, cruci) vor ţine casa cel puţin un veac, sau măcar timp de vreo două-trei cutremure. Şi casa a fost moştenită de fratele mamei mele, singurul băiat al bunicilor. Acesta a vrut să studieze actorie, dar l-au trimis la agronomie. Statul făcuse din genul acesta de repartizări o modă unde nu încăpea loc de tocmeală. Şi unchiul a făcut agronomia. După studii, având părinţii grav bolnavi, a întocmit o cerere către Comitetul de Judeţ, ca să fie repartizat cu serviciul, dacă se poate, într-un un sat mai apropiat. Mai ales că, potrivit unei lozinci, trebuia „să transformăm munţii în câmpii fertile”. L-au trimis unde era mai multă nevoie – că asta era misiunea: să fim primii în sacrificii şi ultimii în pretenţii – într-un sătuc în care erau mai mulţi lupi, decât oameni, şi el n-a insistat să lămurească oficialităţile că agronomia nu include şi veterinaria. S-a chinuit odată pe atunci să-mi explice cum de într-un loc relativ apropiat în linie dreaptă, puteai ajunge mai greu decât în China pe linie strâmbă. În câţiva ani, s-a dus şi s-a întors pe linia aceea, şi oamenii de acolo erau extrem de drăguţi, generoşi, de treabă, ba chiar şi lupii, iar cârciuma satului putea fi considerată un buric al universului. Şi linia aceea a devenit dreaptă, că ce linie poate rămâne strâmbă în faţa fernetului...