Casa în care am copilărit mai mult, se construise cu un veac înainte de cutremurul din 1907. Acesta n-a lăsat nimic afară şi nimic demn de refolosit înăuntru. Din fericire, n-a murit nimeni. Bărbaţii familiei au reclădit casa după aceleaşi dimensiuni, din chirpici, chiar şi partea ei decorativă, într-un fericit copy-paste, dar totul din memorie, negăsindu-se informaţii certe că s-ar fi ghidat după vreo carte. Cam aşa ceva face la început şi scriitorul exilat (cu sau fără vrerea lui) – şi ei erau cumva nişte scriitori fără cărţi, exilaţi brusc, de cutremur, în propria ţară. Poate credeau că simbolurile folosite pe pereţi (porumbei, struguri, fragmente de vulturi, săgeţi, cruci) vor ţine casa cel puţin un veac, sau măcar timp de vreo două-trei cutremure. Şi casa a fost moştenită de fratele mamei mele, singurul băiat al bunicilor. Acesta a vrut să studieze actorie, dar l-au trimis la agronomie. Statul făcuse din genul acesta de repartizări o modă unde nu încăpea loc de tocmeală. Şi unchiul a făcut agronomia. După studii, având părinţii grav bolnavi, a întocmit o cerere către Comitetul de Judeţ, ca să fie repartizat cu serviciul, dacă se poate, într-un un sat mai apropiat. Mai ales că, potrivit unei lozinci, trebuia „să transformăm munţii în câmpii fertile”. L-au trimis unde era mai multă nevoie – că asta era misiunea: să fim primii în sacrificii şi ultimii în pretenţii – într-un sătuc în care erau mai mulţi lupi, decât oameni, şi el n-a insistat să lămurească oficialităţile că agronomia nu include şi veterinaria. S-a chinuit odată pe atunci să-mi explice cum de într-un loc relativ apropiat în linie dreaptă, puteai ajunge mai greu decât în China pe linie strâmbă. În câţiva ani, s-a dus şi s-a întors pe linia aceea, şi oamenii de acolo erau extrem de drăguţi, generoşi, de treabă, ba chiar şi lupii, iar cârciuma satului putea fi considerată un buric al universului. Şi linia aceea a devenit dreaptă, că ce linie poate rămâne strâmbă în faţa fernetului...
Bunicii mei s-au stins în
tăcere şi smerenie, cum nu prea se mai înghesuie lumea azi. Regimul de tristă
amintire a fost înlocuit de unul care trebuia să genereze amintiri, dar care
putea genera amintiri doar în acelaşi timp cu traiul propriu, căci ţara
pierduse cam o jumătate de veac. Noua transhumanţă a impus o relativizare a
lucrurilor şi a fiinţelor, în faţa căreia puterea cinematografului a pălit. N-a
mai plecat nimeni „Afară”, pentru că cinematograful a fost demolat, or acum
oricine putea pleca oriunde în străinătate, căci graniţele se desfiinţau. În
spatele fostei clădiri interbelice, au rămas neschimbate apele lacului, unde
nenumărate ţevi de diferite mărimi – parcă tunurile unei armate subterane –
trăgeau nebuneşte cu tot ce iese şi nu iese din muritori. Unii dintre aceştia
au coborât din munţi, alţii s-au urcat din câmpie. Unchiul a fost concediat de
câteva ori, în funcţie de furia stângii, a dreptei, a tuturor centrelor
posibile, căci deseori doctrina este mai lipsită de umor chiar şi decât moartea
sau exilul, deşi nu fusese angajat decât pe post de îngrijitor de flori,
într-un orăşel pe care fostul dictator – care-şi petrecea vacanţele şi-şi scria
memoriile acolo îl denumise „Oraşul Florilor”. Setea oamenilor devenise cruntă,
dar acum nu se mai bea ca odinioară, în neputinţa de a suporta frumuseţea
oraşului, miresmele serilor, armonia stranie a culorilor de prin străzi şi
străduţe în care se plimbau ca într-un vis miresele venite în luna de miere.
Acum se bea pentru a nu muri cu sufletul stins, scârbit, înlănţuit de socoteli.
Pe atunci poposise în vechea noastră mahala un măcelar. Nu era nimic din
realismul magic aici. Măcelarul a venit, şi-a închiriat un coteţ de lângă
curtea copilăriei mele, în schimbul unui bou sau vacă tăiată, sau doar o unor
coarne bine plasate, şi a continuat să taie. Tăia orice, oricând, dar nu
oricum. Găsise un zid nefolositor şi acolo, pe un soi de ştreang, atârna dobitoacele, pe care le tăia, le jupuia, le
împacheta în hârtie de ziare ale tranziţiei. Mai avea un cântar străvechi,
ruginit, poate de pe vremea imperiului otoman. Lumea zicea că face trafic de
carne vie, deşi toată carnea lui era moartă. Nu se ştie de unde o aducea, nu se
ştie unde o ducea. Dar tăia, jupuia şi curăţa organe cu înaltă măiestrie, încât
unii şi-ar fi dorit ca el să se implice şi la operaţii delicate sau la naşteri,
căci, din cauza băuturii,
mâinile chirurgilor şi a moaşelor cam tremurau. Dar
măcelarul nu s-a implicat. Seara se aşeza în faţa coteţului deja proprietate privată,
în faţa zidului unde tăia dobitoace, şi-şi potolea setea. Că nu era uşor, cică,
să tai atâtea suflete şi apoi să te porţi ca un civil, insensibil şi chiar cinic. Nu. Aşa e, vecine, îi spunea
unchiul meu care nu tăiase decât vreo floare sau buruiană de-a lungul carierei
şi a şomajului în rate. Şi au băut vecinii
în faţa zidului însângerat până n-a mai ştiut nimeni care era înecat în datorii
la altul, dar unchiul n-avea cum să fie creditor, căci nimeni nu se hrănea cu
flori tăiate, nu iese bănuţul din flori, că, vorba unui film: la noi florile
sunt mâncate de măgari. Şi măcelarul şi-a mărit coteţul de la un cap tăiat la
altul, de la o piele jupuită la alta, de la un pahar la altul. Apoi şi-a mărit
un pic şi zidul tăierilor, şi unii dintre copilaşi se uitau la el cu admiraţie,
de parcă ar fi vreun deputat sau conducător de oşti, că poate intenţiona să facă
Nea Tăietorul un cinematograf de vară. Extinderea părea de neoprit, ca şi cum
dobitoacele tăiate ar fi fost sacrificate şi zidite în temelii, potrivit unor
ritualuri păgâne. O fi ştiind, oare, măcelarul vechiul percept al magicienilor
(unde e fum şi multe oglinzi totul e
posibil) şi îl aplica acum: unde intră multă carne şi băutură nimic nu e
imposibil?! Sau se instaura treptat epoca profeţită de Sfântul Cosma Etolianul,
perifrazată – deocamdată – de mersul lucrurilor şi al fiinţelor: ”Unde veţi
tot sta la taclale, inculţii vor atârna maţele voastre”. Nu se ştie. Iar unchiului i-a rămas o mână de
curte, ceva mai mare decât un mormânt. Îi rămăsese atâta pământ, încât, ca să
poţi sădi o floare, trebuia neapărat să tai o altă floare.
Când m-am întors după u deceniu de trai în exil – ca un personaj care iese dintr-o carte direct în viaţa de zi cu zi, sau ca un om care se mută într-o carte de a mea – măcelarului i se adresa lumea cu „Maestre” şi doar un surâs amar ca fernetul nu m-a lăsat să întreb dacă nu cumva scria şi literatură. Căci aproape toată lumea scria, dacă nu poezie, cel puţin proză, memorialistică, piese de teatru, cuplete, plângeri etc. Poate şi dobitoacele care devoraseră curtea copilăriei mele scriseseră, fiecare în felul ei. Până când mâna precisă a Maestrului, aidoma unei cenzuri cvasi-transcedentale, le tăiase capetele, preschimbându-le cerneala în sânge – pe zidul deja pomenit. Nu cred că vreuna dintre limbi scăpase negătită și/sau nemâncată. Dar măcar lucrurile erau clare: cei rămaşi şi cei veniţi plămădiseră treptat o altă realitate, cât mai personalizată, cât mai a lor, poate pentru a se deosebi de noi şi între ei. Astfel, poate fără să vrea sau cu un program bine pus la punct, deformaseră cam tot ce nu putusem înveşnici noi, şi de atunci memoria noastră imediată nu mai avea unde să se prindă, să se mai regăsească. Dacă pleci în străinătate, te vei întoarce doar în străinătate, jupâne – cântau parcă, în cor. În afara faptului că memoria noastră părea o strălucită impostură, cam tot ce scrisesem despre realităţile de odinioară aveau să sune a basme, a spumă de delir, din paranoia unora ce nu putuseră rămâne. Un zid pictat cu straturi vechi de sânge stătea acum în centrul mahalalei de odinioară, ca un monument tăcut şi plin de simboluri, şi nimeni nu putea distinge sângele omului de cel al dobitocului, mai ales că multe schimbări fuseseră achitate cu sânge de om, şi nimeni nu putea afirma că ar fi existat în spaţiul acela minuscul şi ceva mai vechi decât sângele. Chiar zidul ce îl purta era mai nou. Cum să pricepi în asemenea condiţii care dintre noi toţi era în exil şi care nu?!
(...)
Fragment din Ardian-Christian Kuciuk, O gramatică a Exilului [în două limbi „străine”]
E s e u
Coperta: KÜdesign după o lucrare semnată de autor©