Vă zbateţi cam în
zadar, dragii mei, surâdea Proful, de vreme ce nu puteţi schiţa nici măcar
haotic nişte chestiuni extrem de simple, cum ar fi moartea. Sau nici moartea nu
mai e la fel de simplă ca în copilăria mea?! Trecuseră deja trei
ceasuri din alea balcanice şi
nicăieri pe perete nu se vedea nici umbră de moarte. Dar nici de vreo viaţă
demnă de curiozitate nu se vedea. Era o zi prea încărcată, de altfel. În doar
24 de ore, omenirea (îşi) serba ziua mondială şi / sau internaţională a: Teatrului de
păpuşi, Copiilor străzii, Sindromului Down, Luptei pentru eliminarea
discriminării rasiale, Luptei pentru combaterea insomniei, şi a Poeziei. În acest răstimp, unii dintre ei îi schimbaseră pe
nesimţite porecla şi îi spuneau Veghe (de la Supraveghetor).
- Vă place, Profule? - întrebă unul.
Proful îşi aranjă ochelarii şi privi
peretele.
- Dacă-mi spui şi cam ce ai vrut să
spui…
Artiştii stăteau înşiraţi în faţa peretelui dat la exorcizare şi
se chinuiau. Nu se ştie de unde anume venise ideea asta de a umple pereţii încă
liberi (de reclame şi afişe) ai cartierului cu desene şi semne, dar omuleţii păreau chiar inspiraţi. Şi nu era acea inspiraţie provenită din vreo revoltă
adolescentină, nici măcar de vreuna ereditară. Pereţii mai pustii, mai
mizerabili, mai crăpaţi şi dezolanţi trebuiau pictaţi. Că, vorba aia: creierul
devine ceea văd ochii. Cu timpul, aproape niciun perete n-avea să mai rămână
gol, mut, monocolor sau ”tâmp”. În locul vechiului perete, creierii
trecătorilor, mai ales ai celor ce nu vorbeau singuri, puteau zări chiar de pe
acum o stranie pictură, ce trebuia doar descifrată. În ea şi în jurul ei, printre scări de zugravi şi mânuţe murdărite de culori ce nu evocau nici vreo crimă şi nici
nevoia cuiva de a se spăla pe mâini, generaţia viitoare, cea care avea să ne plătească pensiile, cum spuneau
adulţii, se străduia să se exprime cât mai clar.
Or dacă era adevărat că Dumnezeu vede lumea prin ochii copiilor, precum spusese
cândva o sfântă, gândi Proful, era uşor să simţi groaza
şi suferinţa lui Dumnezeu. Căci nu puteai crede că lumea ajunsese să fie atât de indescifrabilă. Pe de altă
parte, chiar şi numai pentru a participa, oricât de scurt şi omeneşte, la
suferinţa lui Dumnezeu, ziua îşi merita
tot chinul.
- Europa, - spuse băieţelul.
- Europa?!
Dar eu nu văd decât nişte buci, rosti
Proful fără voce. Buci, sau mânuşi de box, sau sâni stilizaţi, sau două bombe. Şi
aşa mai departe… Cum să arate Europa în halul ăsta?!
- Poate e prea
profund pentru colegi, - spuse. Ţi-a fost cumva gândul la sferele de influenţă?!
- Am eu sfere, am
eu sfere! - sări o fetiţă. Ia uitaţi ce sfere frumoase şi perfect rotunde am
făcut…
Proful încă nu
aflase că, graţie unor combinaţii nu prea ortodoxe ale înaltei tehnologii, sferele deveniseră deja pătrate, cu
câte o picătură roşie ca sângele prin colţuri. Erau trei pete de
sânge. Două în prima sferă pătrată, şi una la celălalt pătrat sferic.
- Sunt, în acelaşi timp, şi ochi, -
lămuri fetiţa. Dar sunt, în egală măsură, greşeli, mingiuţe de puf roşu… e mult
de discutat…
Ochii (cui şi de unde?) care se
uită la noi, poate, adăugă Proful.
Începu să se plimbe pentru a nenumărata
oară dus-întors pe marginea peretelui, încercând să nu le atragă atenţia. Cei
douăzeci şi unu de copii nu mai aveau mult de lucru, deşi păreau mai tot timpul la început – şi asta nu pentru că nu făceau ceea ce ţi-ar fi
plăcut ţie. Numai fetiţa care adusese
pensulele subţiri, culorile, borcanele cu apă şi cârpele de şters nu lucra. Era
singura din clasă care desena, iar acum fusese pusă doar să-şi ajute colegii când
treceau la partea mai rafinată a lucrării, fără a interveni şi fără a răspunde la întrebările din ce în ce mai rare. Uneori le dădea câte o
pensulă, câte o culoare; alteori le ţinea sandvişurile, ca să mănânce cu mâini curate. Mulţi aveau nevoie, nimeni nu mulţumea.
- Dar tu?! - se miră Proful.
- Nu am avut loc,
- răspunse fetiţa.
- Dar nu tu eşti poreclită “Artista”?
- Ba da...
- Sau eşti astfel
poreclită pentru că niciodată nu ai loc?
Fetiţa zâmbi
parcă dintr-o altă vârstă:
- Poate artistul
este cel care ajută la mâncare…
- Vrei să-ţi facem loc? Poate simţi
nevoia să te exprimi şi tu…
- Nu, mulţumesc. Poate mă exprim acasă,
pe hârtie.
- Şi nu crezi că este un fel de
trădare?!
- Nu, e doar ajutor la mâncare...
Proful îşi aduse aminte că artista
aceasta avusese cândva un trac şi spusese «criza
porcină şi gripa financiară», nu invers. Păşi mai departe, cu plictisul
bine temperat al unui gardian, sau al unui paznic. Nu se simţea chiar bine. Uneori
avea impresia că, într-o clipită, copilaşii aveau să se întoarcă spre el, îmbătrâniţi
şi neputincioşi, pregătiţi de execuţie. Iar din spatele Profului, o grupă de
soldaţi mai bătrâni decât condamnaţii, aveau să-i terfelească cu gloanţele, în
tăcere, ca şi cum ar realiza astflel un studiu critic asupra peretelui pictat.
- Cine termină, vine încoace, - spuse. Dar în
tăcere, că nu e momentul să comentăm creaţiile colegilor. Clar?
Dar ei nu terminau uşor. Chestia asta
vine de la viciul distrugerii, se gândea Proful. Construcţia are un sfârşit, te
satură. Pe când setea distrugerii te lasă mereu nesatisfăcut. Nimic nu e în
stare să te convingă că nu puteai
distruge ceva, sau pe cineva, mai bine
decât atât.
Când începu să se lase amurgul, cu
toţii stăteau în faţa operei şi aşteptau laude, sau chiar premii. Proful îşi
dădu seama uimit că nicio desifrare nu începea vreodată cu litere sau cuvinte. Toate
începeau doar cu numere. Deja începuse să numere elementele picturii, fără a
înţelege unde îl putea duce şirul numerelor. Peste zece linii subţiri, mai groase, incredibil de groase. Puteau
fi în egală măsură şerpi, copaci, garduri topite de caniculă, păcate, maţe, tentacule,
ventuze, trăsături ale chipului crizei globale, rotocoale de fum întunecat, străzi,
coridoare de puşcărie văzute de sus etc. Forme rotunde, pătrate, triunghiulare,
împletite, deformate, în toate culorile posibile. Puteau fi fructe, capete,
case, cranii, stânci, pietre de moară, prejudecăţi, duşmănii, remuşcări etc. Toate
literele alfabetelor, în mai multe variante, dar aproape gemene ca modalitate
de scris. Cuvinte fără legătură între ele, şi poate fără legătură cu liniile, cu
formele şi culorile, săreau în ochi rapid, dar pe urmă îşi pierdeau sensul, ca
şi cum ar fi frânturi de conturi bancare, sau numere de telefon. Nu se născuse
încă acel om şi nu se alcătuise încă acel computer care puteau face o oarecare
ordine printe atâtea numere strivite pe perete. Poate haosul ăsta e singura
libertate ce ne-a rămas, se gândi Proful. Sau e singura şi ultima sclavie.
- Cum e, Profule? - îl întrebă în
numele tuturor cel mai şmecher dintre ei.
- E… e o
realitate, - răspunse Proful.
E
un soi de hartă, continuă tăcut, a acestor vremuri în care „hărţile expiră mai rapid decât buletinele”.
-
Dar de cum am pictat moartea ce ziceţi?
-
Eu l-am pictat pe Dumnezeu, că El distruge moartea. El îi poate distruge pe
toţi.
-
Dă-mi şi mie o gură, nu fii nasol!
Proful
nu avu timp s-o întoarcă şi nici să regrete că vorbise creierul înaintea
limbii, aşa cum harta aia vorbea parcă înaintea viitorului sau a trecutului. Ei
săriră brusc în aer, de parcă ar fi fost o bombă, nu o grupă de copilaşi, cu
toate vocile şi strigătele, cu toate mişcările, cu toată insistenţa sfârşitului
copilăriei, îl înconjurară, îl atingeau, îl trăgeau de mânecă, poate şi de
limbă, şi de urechi (ca să nu zici de auz)
şi îi explicau sensul şi rostul capodoperelor. Uite omul preistoric
cu o carte groasă în mână. Apoi limba umană, în forma unei săgeţi. Iată limbile
unui ceas fără numere. Dar iată şi un ceas de perete, pe perete, plin cu numere,
dar fără limbi. Un
şarpe cu trei capete, din care două de om. Un om cu patru capete de şarpe. Trei
porumbei ai păcii, poate o singură pace mondială nu era suficientă. Trei
oglinzi, una spartă, una acoperită cu afişe cinematografice. Două stadioane, un şir cu mingi de fotbal
în loc de cepi, nicio carte, nici urmă de cimitir sau de vreun cavou sculptat. Un fluture
multicolor, un pumn cu ouţe sau larve, şi nişte epoleţi din cel de al Doilea
Război Mondial. Secera şi ciocanul, sub o cioară roz. O pălărie imensă,
întoarsă, umplută cu mănuşi de boieri, cu ghiuluri şi evantaie. Un raft cu
pâine şi opt guri de dimensiuni, măsele şi vârste diferite, căţărându-se de
raft. Trei guri mureau de foame, una cânta, două înjurau, alte două scuipau – şi
din fiecare ieşea câte un vers,
dar Proful nu reţinu decât ”ai, ai, ai,
viaţa meeeaaaa”. Trei
perechi de câtuşi. O duzină de sticle şi sticluţe şi borcănele de creme sau
parfumuri. O fereastră, o statuie, un cal, trei broaşte, doar una ţestoasă. Două
farfurii zburătoare, una cu o şaorma în loc de
pilot. Mâini omeneşti, gheare, zmeie, cuie, cuţite, ţevi de puşti, un tun, o
mare albastră, un vârf de munte, un gheţar, câteva bombe (sau sâni stilizaţi, sau etc.), o tufă de simboluri,
un «Jos!», câteva «Trăiască», «Numai pentru tine», nume de oraşe, de
vedete, porecle, sfaturi ale unor guru sau ale unor reţele de internet, proverbe,
semne ciudate ce se vroiau probabil de punctuaţie, lipsa unor semne clasice de
punctuaţie, indiferent de locul unde se aflau sau de unde lipseau, apoi cool, naşpa,
pls, wtf, lol[1],
mişto, love, bitch, beep etc. Europa, un ochi zguduit al Profului sau al unui bătrânel
în agonie, un câine cu dantură de aur, un porc de Guinea, un hamster cu sceptru
în mânuţe, un sân din care curgea wisky, nişte ciuperci sau corturi. Ca să
dovedească cumva că totul dispare, dar pupincurismul nu, unul pictase cu lux de amănunte cravata vărgată cu care Proful
participa la serbarea de deschidere a anului şcolar. Cravata, cămaşa şi
nasturele lipsă.
- Mi-a văzut cineva nasturele? -
întrebă Veghe.
Nu putea fi ascultat. Îşi dădu seama zguduit că, în tot răstimpul creaţiei,
ei nu se opriseră din mâncat. Parcă nu puteau respira, dacă nu mănâncă, sau nu
amestecă ceva. Şi peste tot, chiar şi acolo unde nu era cu putinţă pentru logică şi nici
pentru foamea numită celulară, dădeai de maşini,
celulare, avioane şi mâncăruri. Unele dintre avioane erau doar dus. Atât de multă mâncare, încât iată,
fraților, s-ar fi bucurat ateii: vedeți că nu ne mai tragem din maimuţă, ci dintr-un
element cu mult mai vechi și mai trainic: mâncarea. Sau rahatul. Apoi nenumărat de multe numere,
începând cu cele ale maşinilor, ale avioanelor, ale butoanelor, ale
tastaturilor, ale preţurilor de pe mâncăruri. Numere imposibil de numărat. Şi ei avuseseră grijă să numeroteze tot, probabil ca să-şi marcheze astfel
drepturile de autor. Sau poate au descoperit misterioşii ăştia vreun leac mai viclean, surâse Veghe. Vine în faţa
peretelui vreunul bolnav de moarte şi începe să numere. Şi numără ani de zile,
până se plictiseşte boala, Doamne, se plictiseşte chiar Moartea, şi se leapădă
de el.
- Asta da, bună
idee, - spuse.
Ei nu se opriseră din urlat, din
descifrat şi, bineînţeles, din mestecat. Niciunuia nu-i venea să creadă, or
unii aveau să se frământe până la capăt că trăiseră ca nişte genii neînţelese,
cam ca Veghe. De aceea el se prefăcea că înţelege totul, îi aproba, le zâmbea.
Nici el nu şi-a dat seama când a înţeles chiar
totul. Din fericire, între timp ajunseseră părinţii lor, şi peretele se
transformase într-un spaţiu
moale, plin de pete luminoase şi negre, prin care umbre şi chipuri parcă de aluminiu, ale copiilor, apăreau şi dispăreau sub nişte
strigăte de admiraţie, poate scoase de aparatele de fotografiat. Părinţii nu ştiau decât o parte
minusculă a limbii, cum s-ar zice. Sau împărţeau mai
mulţi un singur creier ce reţinuse doar un şir de ”vai”, ”mânca-te-ar”
(mămica, tăticu’ etc.), ”bravo, mă”, ”sunt mândru de tine”, ”ai dat lovitura”, ”iur ză best, diud” etc. Şi făceau poze cu devotamentul cu care artiştii mestecau,
mestecând şi ei în timp ce făceau poze.
Simultan, unii dintre ei erau gravide
şi se mişcau împrejur ca
nişte butoaie cu cap de om.
Veghe a strâns mai multe mâini şi a
zâmbit politicos şi a dat din cap până i-a amorţit gâtul, aidoma
neştiutorilor de limbi străine. În schimbul
creierilor şi a cuvintelor, ei poate căpătaseră mai multe mâini şi acum se zbăteau să scape de ele, să i le lase
lui. Era liniştit, fiindcă artiştii nu îmbătrâniseră brusc şi nicio echipă de
soldaţi mai bătrâni decât ei nu apăruse din beznă să-i ciuruiască în faţa
peretelui exorcizat. E drept că zgomotele focurilor de artificii (rima cu sacrificii) sunau mai mult a flatulaţie
globală prost orchestrată, dar lumea serba. Ziua Teatrului de Păpuşi, a Copiilor
străzii, a Sindromului Down, a Luptei pentru eliminarea discriminării rasiale, a
Luptei pentru combaterea insomniei, şi a Poeziei.
Un tată lansase propunerea să discute
cu cei de la primărie, în vederea împărţirii acelui perete şi mutarea bucăţilor în casele
autorilor. Căci nu era vorba de o muncă oarecare aici, ci de o creaţie artistică în toată puterea cuvântului. Copilaşii aveau drepturi de autor, nu era normal să fie părăsită ditamai operă acolo, în mila vagabonzilor şi a drojdiei societăţii.
- Păi, nu?! - se mirară mai mulţi.
Veghe avea şi el copii, mai exact:
avusese. Ei plecaseră cam la fel cum plecaseră şi părinţii micuţilor artişti. Doar fetiţa
poreclită «Artista» se afla încă în faţa capodoperei, adunând pensulele,
borcanele murdare, cârpele şi hârtiile rămase în urma mâncărurilor. Plouase şi
cu gume de mestecat, iar unele fuseseră folosite la
pictat.
- Ce părere ai? - o întrebă Veghe.
- Au plecat, - răspunse ea. Au zis
«Noi am creat, măi…, nu suntem femei de serviciu…”
- Nu sunt singurii care au plecat, -
zâmbi Veghe. Vine cineva să te ia, sau pleci singură?
- Stau foarte aproape, în spatele
peretelui.
Veghe îşi dădu jos ochelarii şi-şi mai aprinse
o ţigară. Fără ochelari, lucrurile păreau mai complexe.
- Ţi-a făcut cineva vreo poză şi ţie?
Artista negă cu un zâmbet
enigmatic:
- Mai întâi trebuie să fac parte din
lucrarea lor…
În spatele capodoperei (zis şi perete proaspăt exorcizat, sau depustiit), erau o grădiniţă, un bloc
cenuşiu şi un centru de recrutare în armată.
- Dacă se
întâmplă să găseşti vreun nasture, - zise Veghe, - te rog să mă anunţi, că s-ar putea
să fie al meu.
- Nasture
adevărat, sau pictat?
Paznicii
fumau în curtea grădiniţei ca şi cum partea goală a peretelui ar fi mai
importantă decât cea pictată. De aceea nici n-au observat cine luase scările de
lemn sau de metal, unde le dusese, şi nici cine se rezemase de capodopera
copiilor, în acea noapte sau în alta, şi se chinuise să stropească cu ceva. Ipoteze
şi bănuieli puteau fi multe, dar nimeni nu putea jura dacă era vorba de picături
de urină, de sânge decolorat, de vreo băutură, sau de lacrimi. Iar dacă priveai
preţ de câteva clipe (sau ani) peretele, ajungeai la convingerea că de mult, de
când plecase ultima grupă de copii sau de părinţi, pe lumea asta nu se plângea
doar cu ochii şi nici doar cu lacrimi.