[Studiu inter- și transdisciplinar pornind de la ”Noi înșine I – Un pelerinaj antropologic în lumea noastră de altădată – studiu sinteză, balade adnotate, comentarii” de Marian Munteanu, Editura 1print, colecția Rânduiala, București 2025]
Realizat în cadrul Haemus Institut – Studii Balcanice și Balcanon
Moto: Numele nu este doar o copie a
întregului, ci întregul lui real care fără a înceta să fie și în afară, este și
înăuntrul celui ce-I rostește numele.
Filocalia
Cuprins
I. Analele analfabetismului
II. O lume numită, dar liberă de
denumiri
Esențe, asediu, teze
A fi sau
Rânduiala
Ierarhia valorilor
Credința ca o regăsire
instantanee în tine și în semeni
Călătoria – pe loc / spațiu și
prin lume
Arhaictectura
Neștiința, cunoștința, știința,
conștiința
Limba(j) și Raiul versus O misiune uitată
III. A (te) povesti – a (te) trăi
Diamante în permanentă șlefuire
1. Zidirea creaturii în Numele
Zidirii
2. Cuvântul se ţine de şi prin
cuvânt
3. Strinul – purtătorul de metafore al granițelor
4. Jertfa sau Iubind mai mult
onoarea, decât viața
5. Zbor și asemănare
Viu grai și grai scris
IV. ὁ κατέχων
Bibliografie selectivă
I. Analele analfabetismului
În urma citirii – și trăirii – unor cărți fundamentale e greu să nu observi că atât de trâmbițata catastrofă a civilizației umane este grăbită mai mult de o constantă deja seculară a percepției asupra realității, analfabetism istoric l-am putea numi, și nu de cel clasic sau cel funcțional care conlucrează silențios și eficient pentru a scurta, în primul rând, memoria și, implicit, a uniformiza indivizii. Ai impresia că omul, în forma și expresiile sale de acum râvnește doar la infinitivarea (alias definitivare a) propriei micșorări, până la ultima graniță a nimicniciei. În mod paradoxal, ca să nu zic oximoronic, obsesia contemporanului de a deveni cât mai vizibil și de a-și căpăta un (re)nume se ramifică simultan cu setea de a dispărea dintr-o realitate pe care n-o poate controla în întregime. Iar cărțile cu adevărat importante ale acestei perioade – dar și unele din trecutul mediu – sugerează că a apărut deja și se afirmă fățiș, chiar cu un entuziasm hipnotic, totalitarismul anonimatului ahtiat după faimă sau o stare de fapt încă nenumită și care pare să se extindă și prin flexibilitatea inumană cu care ocolește cercetarea sau capacitatea unor definiții științifice. Cert este că între ”noi” și ”înșine” vibrează simultan ca o ispită, provocare și evidență – unii îl numesc soartă, destin, progres etc. – spațiul în care ”eu” am din ce în ce mai puține posibilități reale de a mă menține ”însumi”, în timp ce, oficial, îmi pot declara nenumărate identități.
Apărută în
urma a peste trei decenii de cercetări și meditații, cartea ”Noi înșine” a lui
Marian Munteanu[1] este
atât de științifică, încât nu poate fi polemică, și atât de „beletristică”,
încât vine ca o poveste atemporală, adresată inclusiv celor care cred că s-au
născut singuri. Stilul și profunzimea textului amintesc neostentativ pe una dintre
acele străvechi povești care, rostite în jurul unui foc, puteau alunga duhurile
rele. Mărturia autorului privind scânteia ”scriitoare” este simplă:
Lumea din care provenim nu este suficient cunoscută și nici înțeleasă. Ba chiar, cu excepția unei zone restrânse a cercetării specializate, vechea noastră civilizație este prezentată și evaluată deformat. Parcă cineva ne-a rupt albumul de familie, a pus mâzgăleli în locul unor fotografii, iar pe altele le-a aruncat la gunoi. Examinând faptele și spusele bătrânilor noștri, vom observa că multe din referirile vehiculate cu privire la lumea și viața lor sunt confuze, eronate și chiar grav falsificate.[2]
O schimbare majoră, cu gust de fatalitate, se întâmplă ciclic în Răsăritul – ale cărui conflicte, utopii, libertăți și imitări multiple predau nelimitat resursele, crezând că turismul este cea mai bună variantă a umanismului – odată cu instaurarea modernității peste spațiul rural (alias autentic, originar, ancestral), dar mai ales după căderea Cortinei de Fier. Se ciocnesc în asemenea clipe de cotitură două generații periculos apropiate de putere: una care, deținând timp îndelungat puterea, ajunge cumva convinsă că este de neînlocuit și chiar biologic nemuritoare, iar cealaltă – visând cu fervoare la schimbări și la preluarea puterii, este pe cale să-și piardă nădejdea că va supraviețui. Intensitatea conflictului face ca, treptat, ambele părți să semene exact în ceea ce nu are viitor și anume: se perfecționează în preluarea și menținerea puterii, dar nu și în mânuirea ei corectă. Încrâncenarea extinde analfabetismul istoric într-o asemenea măsură, încât, în momente-cheie nu se poate face distincția dintre civilizație și supunere ne-umană, (auto)distrugere, universal, global, auxiliar, esențial etc. Reprofilarea, în egală măsură impusă și îmbrățișată, uneori amendă usturătoare, alteori premiere zgomotoasă, îi transformă și pe cei mai mimetici vizionari locali în funcționari globali, pe când funcționarii încep să fie văzuți și chiar adoptă comportament și vocabular de vizionari. (...)
[1] Cercetător independent, antropolog, etnolog,
folclorist și fost lider al studenților din anii '90, născut în 1962 la Grădistea,
jud. Giurgiu), absolvent al specializării română-portugheză a Universității din
Bucuresti, Doctor al Universitătii din Bucuresti (specializarea etnologie si
folclor, magna cum laude, 2005), cu
teza “Folclorul detenției – Ideea de libertate în cultura traditională
românească”, autor, printre altele, al monumentalei ”Folclor al detenției.
Formele privării de libertate in literatura poporana”, Editura: Valahia,
Colecția: Rânduiala, 2008, 1152 pagini. Pentru mai multe, vezi: www.munteanu.ro
[2] Munteanu, Marian, Noi înșine, p. 11.