Vulturii
procedează uneori la fel
"Cântecele
mele - un pumn cu pietricele
Sădite într-un
zid"
Versuri din
lirica populară albaneză
Vulturii sunt păsări destul de
longevive. Un veac are pentru ei valoarea, cel puțin spirituală, a ceea ce
înseamnă tinerețea pentru muritorii de rând sau de elită. Albania este numită
și Țara Vulturilor. Numărul acestora în țara shqiptari-lor (o
altă "poreclă") nu este deloc neglijabil. Nu există albanez care să
nu fi văzut, măcar o singură dată, un vultur zburând la înălțimi, cu câte o
oaie nefericită în gheare. Modul de a ucide al vulturilor, adică de a-și
asigura hrana, este destul de sofisticat, în vecinătatea morții naturale. Își
eliberează prada în aer, iar aceasta cade cu viteză peste stânci și se face
bucăți.
Căderile și decăderile sufletului
omenesc – în timp, în societate, în prozaismul cotidian – nu parcurg poate,
ezoteric vorbind, o altă traiectorie, și nu se supus, cred, unei tensiuni mai
mici sau mai mari întru întâlnirea Morții.
Viața și gândirea vulturilor,
indiferent de naționalitatea lor, au însemnătate simbolică.
Vreau să povestesc, cu ocazia
publicării acestui alfabet mai mult al poeziei albaneze, decât al autorilor, un
amănunt mai puțin cunoscut, deși esențial, și anume modul în care vulturii mor.
Ei n-au o moarte chiar simplă. Moartea lor, exceptând accidentele, survine lent
și chinuitor, cu pași mărunți, înceți, dar siguri, odată cu înconvoierea
pliscului. La un moment dat, fatal, pliscul nu le mai permite să respire. Dar
vulturii nu țin peste măsură la moarte. Ar prefera o viață infernală – dar
viață! – unei morți ce rezultă a fi prea domolă, naturală și logică pentru
orgoliul lor imprevizibil de poetic.