Essere

 

Eseu în trei fraze despre jocul superior al cratimelor (ce par mereu ușor traductibile): 

Arta i artă și nu i artă

Arta-i artă și nu i-artă

Arta i-artă și nu-i artă 

Toate drepturile-i rezervate.

Metaphorum*

 

În loc de motto: Nu puteam ghici dacă, vorbind fără oprire, îndepărtam  ziua în care nu vom îndrăzni să scriem, ca să nu se simtă discriminați analfabeții (funcționali și nefuncționali).

  

Despre o scrisoare de dragoste către Eu

Am preluat titlul dintr-o carte scrisă în anul 2003 și încă nepublicată. Eroul principal este un mare poet nenumit, netipărit și cunoscut doar de o mână de muritori care n-au nicio legătură cu literatura, deși aceasta ține enorm la ei și uneori nu poate supraviețui fără ei. Contemporanii pot bănui că ar fi poet doar dacă judecă după sărăcia într-adevăr cruntă a Poetului. Viața lui se derulează ca într-o piesă de teatru care se joacă în timp ce e scrisă și invers. Poetul nu și-a putut permite încă din secolul XX să meargă la un spectacol și, grație umbrei dese în care trăiește și scrie, poate spune multe adevăruri amare sau deranjante, fiindcă nu îl ascultă nimeni, iar cei care-l ascultă ori deformează spontan cuvintele, ori n-au chiar nicio putere de a schimba starea lucrurilor. Una dintre acele metafore excesiv de cifrate ale urbanisticii a făcut posibil ca Poetul să locuiască într-un bloc plin de savanți care niciodată nu sunt prea săraci, dar care, pentru a alunga orice deochi, invidie și ghinion potențial, se plâng cu atâta insistență, verbal și în scris, încât Poetul uneori chiar regretă că nu este mai sărac decât este, deși mai sărac ar însemna mort și în memorie, iar alteori crede că vecinii își au plângerile în locul respirației și nu îndrăznește să-i lase fără suflare. El știe că a devenit aproape o lege ca mereu alții, nu tocmai cei îndreptățiți, să vorbească și să se plângă în numele sărăciei tale, dar este oarecum frământat de impresia că, tot vorbind în numele tău, alții te consideră mort, sau chiar te ucid în rate. Poate trebuie să vorbească cu și mai puțini oameni, fie și pentru a putea scrie mai mult.

De virus illustribus

- mărturiile unui scriitor de literatură paralelă -

"Revedeam „Persona” lui Bergman și, ca de obicei, completând parcă o declarație pe proprie răspundere, repetam că, în limba etruscă, persona însemna mască, iar „etrusca poate fi tradusă astăzi numai cu ajutorul limbii albaneze”. Nu știam să spun în ce limbă putea fi tradusă masca. Sau sticla. Sau oglinda, ochelarii, paharele, ferestrele. Într-un joc ciudat de cuvinte, îi mărturiseam Sufleurului că defectul care i-a dat mereu multe bătăi de cap Poetului este privirea în ochi a oamenilor, iar bătăile de cap n-au reușit să-i clatine nici privirea, spre gurile lor, de exemplu, nici convingerile, încât Poetul poate nici nu a observat că acum se poartă masca.

Virus illustribus ne-a ajutat să descoperim ce ochi au ceilalți și să nu primim o informație trunchiată, ca atunci când urmărim filme în limbi necunoscute, pierzând din integritatea imaginilor în timp ce citim subtitrările.

Spre dimineață, un alt personaj, în albaneză sau într-o etruscă virusată de traduceri neautorizate, mă trezește cu o știre de ultimă oră: „Amendat un actor, prins fără mască”. Era un actor necunoscut, dintre cei despre care afli doar dacă presa le face vreo necrologie de ziua morții. Dar devenise celebru fiindcă fusese prins fără mască. N-am reținut care personaj a întrebat jignit:

- Dar de ce atâția oameni poartă măști o viață întreagă și nu devin niciodată celebri?! 

Trebuia masca potrivită la momentul potrivit. Ca la intersecțiile nevralgice ale destinului. Dacă actorul ar fi fost un mascat de la jandarmerie prins fără mască, a adăugat Sufleurul, putea fi doar recunoscut, dar nicidecum atât de celebru. Chestiune de meserii..."

În curând onLine

A Swan perspective

1. Istorie prin absență de imagini

Aceasta este frântura unei povești venite dintr-un spațiu aproape necunoscut, unde umanismul înca nu a fost înlocuit de turism. Se poate numi și un spațiu al frumuseții primordiale, deoarece frumusețea orașului albanez Pogradec – Enkelana pentru romani – aflat la 40°54′N 20°39′E, lângă faimoasa Calea Egnatia a antichității, care lega Roma de Constantinopol – nu are vârstă, nu se supune istoriei și rămâne neschimbată, sau crește, chiar după ce trecerea anilor deteriorează în om privirea de copil.

Acest gen de frumusețe nu doar menține într-un mod tainic prospețimea privirii, ci și împiedică sufletul să participe la profanarea lumii și a vieții.

În anul 1974, bunicul mi-a dăruit un monoclu folosit de tunarii străini care, de-a lungul Primului Război Mondial, se mutau ori în oraș, ori în dealul-cetate numit Kalá, unde acum zac osemintele soldaților a cel puțin trei armate din epoci diferite. Se pare că n-au tras cu tunurile niciodată; poate ceea ce au văzut din monocluri sau cu ochiul liber i-a încremenit. Frumusețea are un mod inaccesibil de a se ocroti. La plecare, soldații le-au făcut cadouri copiilor, dar nu arme, ci stilouri, hârtii nescrise, vederi, adrese, fotografii, tabachere și rar câte un aparat fotografic. Locuitorii acestui oraș mereu par a fi trăit într-un colț invizibil al istoriei, dar niciodată n-au furat lucrurile altora și nici nu și-au trădat țara primindu-i frumos pe străini chiar și când aceștia veneau să distrugă.

A fi în originalitate

Un scriitor se naşte sau devine minoritar prin excelenţă şi, cu puţin nenoroc, moare ca majoritar, în sensul de anonim. A fi minoritar, cel puţin pentru un scriitor născut pe meleagurile răsăritene, înseamnă a fi minoritar la pătrat. Destinul mai multor nume de referinţă ale intelectualităţii balcanice, cu foarte puţine excepţii, ne trimte cu gândul la postulatul spus de Mântuitorul Iisus Hristos, potrivit căruia “Nimeni nu este profet în familia şi în ţara lui”. Dar e exagerat să explicăm migraţia creierului artistic doar prin nevoia de a dovedi harul profetic. Nu cred că doar dovedirea unui har anume cere mai mereu drept plată suferinţele exilului, sau chiar revelaţiile incluse într-un asemenea act dublu, fizic şi - mai ales - metafizic.

Un scriitor minoritar, în Balcani, indiferent de cultura din care provine sau este rupt, are de îndeplinit în acelaşi timp câteva obligaţii, ca să nu spun misiuni.

O scurtă poveste despre lărgirea spațiului

Vasile Andru (1942-2016)

Dificultatea de a-l vorbi de rău sau de a-l bârfi, dovedea că Andru trăieşte ca puțini alții, iar dificultatea de a-l vorbi numai de bine rămâne acum o dovadă că n-a murit clasic, cum obișnuiesc s-o facă cei mai mulți dintre noi. Încă trăim într-o lume plină de oameni pragmatişti, care se grăbesc să-i considere pe ceilalți morți, la cea mai neintenționată rănire a orgoliului, dar care nu sunt deloc realişti, mai ales față de propria valoare. Probabil din această cauză singurele urme pe care aceștia le lasă sunt rănile în sufletele altora. Iar mutarea lui Andru m-a tot provocat să aprofundez una dintre numeroasele sale întrebări aforistice (Cum să trăiască omul bine, ca să moară sănătos...), ajungând la Cum să trăiasca omul discret pentru a muri frumos, apoi la Cum să se mute omul dintr-un spațiu pentru a trăi frumos după propria absență.

Citisem despre Andru la sfârșitul anilor '80 în Albania, într-o revistă literară ajunsă la biblioteca Facultății de Istorie și Filologie a Universității din Tirana. Și fiindcă pe atunci știam o română destul de precară, pe care o completam cu pagini încă nescrise în albaneză, mă convinsesem că era vorba despre un scriitor clasic, decedat de mult, sau care scria ca și cum ar fi mort. Într-un fel ne asemănam. Era un soi de regăsire întru empatie, dar și un straniu mijloc psihologic care mă liniștea de câte ori eram prea convins că voi scrie ca un mort, fără a putea publica ceva vreodată și fără a cunoaște personal vreun scriitor de altă limbă.

În dulcele stil infantil

Cu adevărat întunecate sunt vremurile în care arta mediocră, mai ales cea a scrisului, întâlneşte consumatorul snob și idolatru. Sentimentul ratării – mai exact: neputința de a se mulțumi cu tot ce nu-ți întrece visurile – se mută într-un spațiu intermediar și eteric, deseori numit mass-media, unde masele mediază pentru o identitate confortabilă sub febrila îndrumare a formatorilor de opinie. Poetic spus, foarte mulți oameni fac orice și se grăbesc să moară în paturile altora, într-un adulter incomparabil mai grav decât cel clasic. Sau: orbul conduce alți orbi, iar cei care văd și suferă direct din cauza acestei colaborări, trebuie să perceapă totul într-un limbaj atât de grijuliu, încât pare a fi singurul corect. Și toată lumea insistă să te implici, pentru că nu există robie mai mare decât cea a neutralității – așa se aude – și e adevărat că nu poți repara tu lumea, dar poți ajuta să se distrugă mai lent, de parcă viteza ar conta, nu esența.

Un sfert de veac balcanic i-a imunizat pe mulți de insistența cu care, ieșind din propria structură, individul postmodern se luptă să intre sub pielea altuia, uneori chiar cu prețul vieții civice a acestuia. Un ajutor nesperat i-a venit individului din partea traiului online și rețelelor sociale care deja au transformat multe case în redacții de presă, și încă mai mulți știutori de scris: în redactori-șefi, ziariști, scriitori, gânditori, conducători de secte (încă) nedeclarate. Puțini se așteptau ca o asemenea posibilitate de a te împrieteni, de a regăsi rude, ființe scumpe și amintiri în și din toate colțurile globului, cu viteza bârfei sau a invidiei ascunse, putea grăbi uniformizarea și amorțirea sufletului, prin schimbarea radicală a priorităților, înlocuind omul cu oferta, sau cu prețul a ceva. În principiu, astăzi ești liber să nu-ți fie dor de nimeni, ori niciodată o asemenea libertate n-a fost mai obligatorie.

Trialog [SQ]

[Eseu(ri) interdisciplinar(e) privind legăturile literaturii cu exilul și cu limbile pe care ea le alege pentru a ocroti Memoria și Metafora / AL]

Synopsis

“Trialog” intenționează să transmită o imagine cât mai cuprinzătoare, explicată și în mod comparativ, a stării lumii, a cărții și a scriitorului astăzi, privită din perspectiva unei literaturi devotate care nu acceptă să se altereze. Literatura nu este punctul de sosire al cărții, ci principalul punct de pornire pentru a descoperi calitatea vieții în această frântură de timp care se prezintă ca fiind definitivă și de neuitat. O calitate care depinde întru totul de credința în Creator și de ocrotirea limbii scrise și vorbite.

Având simultan natură parabolică, enciclopedică și antologică*, alcătuită cu scopul deloc patetic de a îmbunătăți calitatea vieții („Improving the quality of life”) al European Academy of Performin Arts**, folosind polemica drept reacție a fiecăreui echilibru amenințat și intenționând să păstreze ritmul cu care se împrospătează în mod firesc enciclopediile și dicționarele literare, cartea:

- aduce informații necunoscute, sau nesatisfăcător exprimate, din două culturi asemănătoare și cu destine apropiate, precum cea albaneză și română, pentru a re-lega și / sau reîmprospăta câteva fire rupte ale unei vechi colaborări care, din nefericire, momentan este închis în chestiuni extraliterare;

- privește Răsăritul ca pe o formă culturală extinsă a spațiului balcanic, și Occidentul – ca pe o formă politică restrânsă a Europei dintotdeauna;

Imunitate în diversitate

Photo & Copyright: A.-Ch. Kyçyku, Paris 2011

Abstract

În principiu, exilul, indiferent de motive, este părăsirea unui spațiu și mutarea în altul, unde nu întotdeauna este loc și nici timp, mai ales în lipsa unei culturi cât de cât acceptabile. Altfel, exilantul nu va putea ieși din starea cărnii vorbitoare și nu se va regăsi în noua sa existență, pierzându-și treptat și esențele spațiului originar.

Cuvinte-cheie

Exil, emigrație comparată, cultură, exod, originalitate, ospitalitate, pragmatism, religie.

Carte și cetățenie

O întâmplare la prima vedere doar ridicolă și absurdă, greu de crezut chiar și în stare de ebrietate sau în exces de poezie, m-a ajutat să lansez sintagma ”Emigrație comparată”. Ramură a imagologiei și a semioticii, în condițiile actuale, ea poate avea un viitor mai aparte, adică să-i folosească mai mult trecutului, decât prezentului. După ce a cumpărat una din cărțile mele virtuale în limba albaneză, o tânără care – conform datelor afișate – nu știe decât engleza, probabil formată să creadă că pe planeta asta există doar o singură limbă, s-a străduit să-mi citească cartea și a ajuns la concluzia că autorul scrie într-o engleză îngrozitor de săracă, iar cartea este cea mai proastă posibilă, un ”catastrophic disaster”.

E adevărat că cititorii acestor decenii au o ignoranță care nu este digerată nici măcar de literatură sau de anecdotic, încât nu lipsesc cazurile în care autorul se întreabă cu toată gravitatea: Care dintre noi s-a născut în zadar și / sau Care dintre noi într-adevăr s-a născut?! Cititorii care confundă dreptul înnăscut de a fi cetățean cu suferința de a fi cult, mereu îmi amintesc de acea gașcă de tineri – tot dintr-o carte scrisă în albaneză și citită în nu știu ce limbă – care se întrebau mirați: ”Dar noi șurubelnițe avem – de ce nu putem desface niște metafore?!” Tragismul situației cred că spulberă orice plăcerea orgolioasă chiar și la autorii începători. Evidența ne transmite fără nicio metaforă faptul că mase imense de cititori-cetățeni, convinși că se află undeva-cândva, nu realizează că au fost absorbiți de un spațiu care poate fi denumit ”Surghiun în virtual”.    

Metafora şi poeticul în societatea „Sport” (Eseu)

În esenţă, Metafora este un mod de a citi o lume printr-o altă lume, sau doar prin câteva elemente-cheie. Graţie Metaforei, poţi găsi cheia virtuală care deschide o uşă reală, poţi găsi uşa virtuală care te introduce într-un spaţiu visat, poţi accesa medii şi chiar fiinţe fără a te mişca din loc. Un cuvânt-cheie valorează aici incomparabil mai mult decât o cheie – și aceleiași scări de valori se supun ușile, casele, cărțile, oamenii. Metafora poate fi considerată timpul magic pentru un spaţiu şi spaţiul magic pentru un timp.

O gramatică a exilului - eseu

"Dacă eşti cumva exilat, va veni pentru tine un moment de muţenie şi simţ acut al nimicniciei. Vei avea impresia că tot ce se poate spune despre exil a fost deja rostit, scris, filmat, pictat, jucat pe scenă, mereu de alţii, mereu pe pielea ta. De fapt, nu ai vreun motiv convingător să spui ceva, dar cu atât mai puţin ai vreun motiv să taci. Tocmai se încheie, cred, exilul individului, şi începe cel al numelui. Înţelegi că, într-adevăr a pleca înseamnă a muri un pic, dar a te întoarce (acum) înseamnă a muri un pic mai mult. La un moment dat, am ajuns la concluzia că „Exilul nu este o boală, dar nici de vindecat nu se vindecă vreodată”, nici măcar după moarte – şi asta fiindcă din exil au ieşit nişte cărţi, nişte mărturii, nişte amintiri speciale, iar în sine, pentru tine, exilul a fost, din prima clipă, acest pod şi chiar mod de a înainta, ce leagă lumea de undeva cu lumea de dincolo. Privit dintr-un colţ părăsit de metafore, boala respectivă ar palpita între cea mai nobilă schizofrenie şi cel mai productiv autism". 

A.-Ch. Kuciuk, O gramatică a exilului - în două limbi 'străine', ediție digitală

Plagium (eseu)

Prof.univ.dr.Ardian Kycyku

Un şir de paradoxuri*

Foto: A.-Ch. Kuciuk, 2015

Lumea drepturilor de autor sau copyright-ul, mai ales în literatură, este una paradoxală şi plină de controverse, deşi legile care apără drepturile şi reglementează mersul lucrurilor sunt clare, inclusiv în fragmentele lor interpretabile sau de potenţiale ‘compromisuri’. Principalul paradox se datorează contradicţiei dintre nevoia firească – parte a misiunii – fiecărui autor de a-şi răspândi opera la nivel local şi global şi tendinţa altor autori (mai slabi, mai puţin inspiraţi şi / sau difuzori de carte, pragmatişti, profitori etc.) de a însuşi idei, esenţe, structuri, dar şi fragmente întregi de impact, vandabile şi producătoare de glorie, şi de a parveni prin ele. Paradoxul sus menţionat susţine indirect fenomenul plagiatului, iar acesta, în afara cauzelor arhicunoscute, poate fi generat şi de la o admiraţie exagerată, ca să nu spun idolatră, a plagiatorului faţă de autor (opera).

În terminologia de specialitate, drepturile de autor prezintă ansamblul prerogativelor de care se bucură autorii cu privire la operele create. Este vorba despre opere care întrunesc toate condiţiile de a fi considerate originale, alias opere cu un grad foarte scăzut de preluări, reformulări, replici textuale dezvoltate potrivit principiilor mitopoesis-ului. Originale sunt şi operele care, sprijinindu-se, sau inspirându-se de opere anterioare, din culturi şi limbi diferite, semnate de alţii, devin deschizătoare de drumuri, puncte de referinţă, în literatura şi mentalitatea umanităţii (e suficient să amintim de “Faust” al lui Goethe). Din acest moment, graţie dimensiunii şi impactului operelor respective, ele devin simultan proprietate a tuturor cititorilor şi imune faţă de orice plagiat. Dar asemenea opere, calificate capodopere, sunt din ce în ce mai rare, mai ales în epoca înaltei tehnologii în tipărirea şi difuzarea informaţiei cultural-artistice. Surplusul de informaţie aplicat de presă devastează neîntrerupt conştiinţa cititorului, o umple de date nefolositoare în esenţă, superficiale, uşor de uitat, consumatoare de timp activ prin inactivizarea cetăţeanului în faţa calculatorului sau a televizorului, şi astfel judecăţile de valoare privind operele şi capodoperele decad la nivelul patetismului ieftin – care se prezintă deseori idealism – şi al agitaţiei proprie marketingului.

Mai multe morți – o singură profesie (eseu)

Photo & Copyright Iulia Enkelana

Acum un deceniu, exilul clasic, în toate ipostazele sale, încă era o şansă de a nu-şi pierde memoria şi sufletul. Plecarea din mediul natal, trecerea prin furcile haosului şi încercările lumii mari, dominată de urbanism, de neprevăzut, de autism colectiv, de sunete şi mirosuri mai mult necunoscute, decât noi, şi dorul ca expresie a pocăinţei – ca să nu spun a putinţei de a-ţi rescrie viaţa trecută – nu ieşeau din tiparul surghiunului antic. Exilul încă era Dispariţia lentă a exilului şi, implicit, a conceptelor de casă şi dor. În momentul respectiv, când scriam o parabolă a vinului care nu aprecia înnobilarea prin stătut în sticlă, ci se văita fără întrerupere că se sufocă, moare, dispare, până ce s-a eliberat şi a devenit oţet, mi se părea mai demnă de literatură, decât de viaţă. Era greu de presimţit atunci că oţetul nu duce niciodată dorul de a redeveni vin.

Pentru a supravieţui în lunile şi / sau anii de început – când cei mai mulţi sunt lipsiţi de o identitate clară şi certă – exilantul este obligat să-şi reinventeze viaţa din care a plecat. Ar trebui realizată cândva, fie şi numai de dragul literaturii, o antologie a acestui gen de fabulaţii, care conţin un procent ameţitor de copilărie şi care, deşi sunt folosite în alte scopuri, ocrotesc metafora. Oameni de nimic, anonimi, dar şi celebrităţi, i-au convins treptat pe ceilalţi, mai ales pe străini, convingându-se până la urmă şi pe ei înşişi, că trăiseră ca nişte eroi, sau / şi victime care merită orice răsplată. În absenţa celor pribegiţi, şi cei rămaşi în patrie au început să fabuleze, în primul rând pentru că nu mai aveau martori care să dovedească adevărul întâmplărilor. Acelaşi fenomen s-a aplicat apoi, rapid, asupra mediatizării cărţilor scrise şi tipărite de ei. O suferinţă, o neputinţă, o cenzurare obişnuită, autentice sau născocite, cereau insistent ca valoarea artistică să fie luată drept merit biografic şi viceversa. Astfel, valoarea individuală a celor exilaţi şi a celor rămaşi, a celor care suferiseră şi a celor care-şi inventaseră suferinţele au început să se egaleze, devenind ambele născocite, deoarece societatea de consum nu agreează trecutul.

Outism și insomnie

Citește

Intro-vertire

Outismul este un cuvânt pe care l-am inventat sau descoperit după aproape trei decenii de trai în lumea literară. Nu este autism și nici marginalizare, deși, în timp, dacă autorul vizat, sau chiar o întreagă literatură nu ajung la trezvie și nu rezistă, vor necesita mai mult un tratament de natură medicală, decât filozofică. Unii dintre noi trăiesc într-o epocă în care denumirile bolilor seamănă din ce în ce mai mult cu cele ale medicamentelor. Din această cauză, poate pentru a alunga sau a ocoli niște fenomene distrugătoare – lente, programate, pe care deseori individul le adoptă chiar negându-le ciclic – cuvintele reale tind să se unească între ele și să creeze compoziții care nu au nicio legătură cu jocurile morfologice sau metaforice. Cuvinte precum globanalizare, demoncrație, triplomație, iudologie, empatycon, oralfabetism, trialog, bidentitate, semiotycon, gunivers, fuckultate, eutori, aproximeză etc., au apărut în scrierile mele instantaneu, dincolo de orice intenție de a fermeca cititorul, sau de a mă rafina prin originalitate ostentativă. În mod straniu, ele desemnează câteva fenomene destul de asemănătoare cu unele boli, dar de data aceasta sociale, culturale și etno-psihice.

Fenomenul pe care insist să-l numesc Outism a însoţit literatura de când un cuvânt a fost exprimat prin alte cuvinte, sau invers, şi are în continuare un rol esenţial în plămădirea capodoperelor. De-a lungul timpului, în limbi şi mentalităţi diferite, outismul a purtat diferite denumiri şi a primit nenumărate explicaţii care, în principiu, tind să separe jertfa conştientă a autorului de jertfa impusă de către societate, mai exact: de către confraţii şi cititorii mediocri. Desigur, mediocritatea nu reprezintă doar lipsa talentului, grafomania, mintea închisă, sufletul somnambul sau chiar amorţit, ci şi un talent dovedit, dar insuficient de ridicat în slăvi şi / sau răsplătit cu talanţi extraliterari. În vechime, starea aceasta fără leac şi fără zile de sărbătoare, se numea invidie, iar în epoca noastră, când atlasele expiră mai rapid decât buletinele, s-a dezvoltat în mod maladiv sub termenul de competitivitate, încât pare un element fundamental şi indispensabil nu numai pentru identitatea umană, ci şi pentru întreg destinul speciei.

Un studiu profund al Outismului subînțelege o cercetare interdisciplinară (adică o străduință cumplit de anevoioasă, dar și cumplit de frumoasă de a pune inspirația înaintea rațiunii și empatia înaintea „dreptelor socoteli” contemporane). Subliniez faptul că Outismul este programat și aplicat pe criterii geopolitice, deși literatura, în contextul analfabetizării cititorului, nu pare a avea nici o sutime din importanța fie și de acum două decenii. Din acest punct de vedere, ispitirea localului de a ieși din propriul sistem de semne, în numele satului global, transformă globalizarea în globanalizare. Rispit de isme fără viitor și terorizat de informații haotice, decăzute, controversate, ce relativizează inuman de rapid conceptele, preschimbând unele crime în simple date statistice, ba chiar în evenimente demne de o întunecată stimă, simțul istoric al omului amorțește, se pervertește, și orice ideologie devine iudologie. Astfel prezentul impune gândirea biologică în detrimentul celei idealiste, și trăirea barbară în detrimentul celei firești. Nu se poate trage o linie clară dintre centrul „imperiului” și ultimele sale granițe, ca să-i putem distinge pe barbari de autohtoni, deoarece nu se poate localiza clar centrul imperiului. În haosul hrănit de consumism, datorită schimbărilor multiple, nimeni nu are patrie, deci fiecare este un barbar, fie și doar metaforic.

În diferite scrieri ale acestor trei decenii, cel mai grav mi s-a părut graba unor generații mintale și spirituale de a șterge din memorie formele și evident esențele moștenite din generațiile anterioare. Exilul m-a ajutat să descopăr, uluit, cum, în absența unor oameni obligați să plece în străinătate și să nu se mai întoarcă, cei rămași nu s-au mulțumit doar cu socotirea celor dintâi drept morți, ci au pornit să transforme, temeinic, cam tot ce-i mai lega de conviețuirea de altădată. În timp, schimbările aveau să distrugă dorul – element esențial, formator și hrănitor al sufletului balcanic – iar o întreagă construcție sufletească avea să se vadă obligată să se salveze în texte literare, sau memoroalistice. Longevitatea acestor texte pare acum discutabilă, deoarece tinerele generații trăiesc mai mult în spațiul virtual, decât în cel textual și de departe preferă clișeele globale și o rețea întreagă de pseudo- (- proverbe, - cunoștințe, - metafore, - literatură etc.). Ca de obicei, năpasta nu a început de curând, iar descifrarea ei nu știu cât poate ajuta la îndreptarea lucrurilor. Căci nu e suficient să refaci o țară (inclusiv din punct de vedere textual), dacă nu ai și un popor capabil s-o locuiască. Cititorul nu realizează că, de-a lungil timpului, a făcut un pact tacit cu așa numitul mers al lucrurilor, tratându-l cel mai des ca pe un soi de rațiune de stat, și acum culege, prin urmași, roadele unei culturi literare și artistice cel puțin deformate.

În cheie imagologică, e greu de afirmat că, de fapt, a fost vorba de un război nedeclarat al unui spațiu cultural treptat (auto)golit de energii și inovații împotriva unuia considerat barbar, înapoiat, sărac și capabil doar de slugărnicie. Occidentul nu a vrut să accepte că Răsăritul este geamănul său încercat de istorie, dar îmbogățit cu har după fiecare traumă de încheiere a unui ciclu utopic, de la comunism la demoncrație. Occidentul nici astăzi nu acceptă că vechile comuniuni sunt suficiente pentru a restabili echilibrul antichității, dar se răzbună dacă sunt exploatate nedrept, după principiul „eu îti dau pâine doar ca să nu mori – tu îmi dai energii, cel puțin ca să-ţi rămân stăpân”.

Literatura albaneză a secolului XX a fost un exemplu desăvârșit pentru a ilustra jocul nemilos al spațiului cultural occidental. Înainte de apariția realismului socialist, dar și după căderea de iure a legilor acestuia, despre literatura de expresie albaneză se știau din ce în ce mai puține lucruri, iar cele știute erau inexacte și tendențioase. Vechimea limbii albaneze și greutățile de a traduce texte fundamentale din ea au fost folosite ca niște argumente de natură cvasi-mistică pentru a ascunde disprețul geopolitic față de viața albaneză în general. Exponenții autentici (adesea neoficiali) ai literaturii albaneze, au acceptat situația impusă ca pe un exercițiu pe viața de smerenie și nu am găsit nicăieri în operele sau în textele lor vreo revoltă care să-i reveleze cititorului sau cercetătorului că, de fapt, este vorba de o umilință exercitată de oameni, nu de soartă. Mulți dintre ei au suferit în tăcere nu doar marginalizarea și condamnarea la tăcere, ci și execuțiile civice, in și post mortem, închisoarea, surghiunul, uitarea oficială. Și bineînțeles, în materia (nu spiritul) globalizării, orice este oficial tinde să se transforme în natural, alungând toate altrenativele. E ca și cum un scriitor genial să fie egal cu unul mediocru doar pentru că amândoi oficial sunt scriitori.

Ceea ce m-a emoționat profund de când am început să scriu despre viețile și operele unor autori de expresie albaneză – și de valoare universală – a fost modul cum au folosit insomnia produsă de scris în fața „destinului” potrivnic. Este acea insomnie pe care deseori o numim inspirație, neliniște înaltă și înălțătoare, luptă lăuntrică și mută cu starea lucrurilor, cu configurația rețelei de uniformizare, cu invidia în toate expresiile ei, inclusiv a celei din propria limbă (decâzând din metaforă în urbanism) și din propriul sânge (care devine din ce în ce mai neutru) și din propria patrie (care, obligată să distrugă dorul, se mută în Text).

Grație acestei insomnii, o întreagă lume albaneză, inconfundabilă – deși cu rădăcini în Europa de odinioară și textuală – trăiește, uimește, întristează, trezește stări și amintiri scumpe, din copilăriile tuturor cititorilor, indiferent de limba lor maternă, fără a cere nimic în schimb, cu atât mai puțin glorie postumă sau viitoare.

Comunicare in-humanum est

Studii, eseuri, prelegeri pluridisciplinare.

Comunicare și Relații Publice, Imagologie, Semiotică, Jurnalism cultural, Literatură, 

Cultură și Civilizație Balcanică 

Volumul I

Nota autorului: Materialele acestui volum sunt exprimate în cheie metaforică şi trebuie citite cu aceeaşi cheie, sau cu una asemănătoare.

Meta-morphosis sau Privind înapoi cu inima

"Şi iarăşi poate sculpta cineva în lemn un porumbel,

dar atunci când este privit la microscop,

să apară ca o şopârlă”.

Sf. Paisie Aghioritul

”O viață pur individuală este oarbă și atee. Am pierdut umanitatea

pentru că am devenit solitari”.

Pr. Prof. Dumitru Stăniloae

(Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt)

Avalanşa informaţiilor de astăzi – majoritatea reclame ce slăvesc tot ceea ce se descompune rapid şi oferă o fericire multiplă sau chiar totală, spălând creierul în aşa măsură, încât omul să nu caute decât acest gen de fericire – inoculează impresia că lumea n-a mai fost vreodată atât de spaţioasă, accesibilă, dăruită spre cizelare şi stăpânire. De fapt, astfel se ascunde micşorarea ei continuă, din ce în ce mai sufocantă. Concentrat asupra unei singure fericiri potenţiale, ce poate fi achitată în rate nedezvăluite, cumpărată sau doar cumpărată, omul conştientizează şi, în acelaşi timp refuză să accepte vremelnicia elementelor fericirii sus menţionate. Supunându-se unei căutări ce consumă incomparabil mai multe energii şi timp, decât procesul regăsirii de sine, omul şi-a împărţit atributele şi darurile cu protezele pe care le-a confecţionat pentru a-şi spori confortul şi pentru a câştiga timp. Şi totuşi, el are din ce în ce mai puţin timp de gândire, din ce în ce mai puţin spaţiu pentru a-şi ocroti luciditatea şi din ce în ce mai mult timp dizolvat în spaţiu şi invers unde/când se integrează treptat şi când/unde se dezintegrează de propriul suflet. Mistic vorbind, globalizarea este ultima fază a unui război desfăşurat între om şi propria dimensiune cotidiană, întru visul de a stăpâni realitatea, un război pierdut din clipa în care omul i-a acordat mai multă încredere entităţii ajutătoare (protezei, produsului) decât lui însuşi. Mutarea încrederii reprezintă invariabil şi mutarea puterii. Astfel, omul susţine şi se alege cu o sclavie treptată ce-l duce la pierderea codurilor de descifrare a realităţii, îl izolează şi îi impune acea spaimă existenţială care anihilează simţirea, el ajungând nu doar să se supună entităţii ajutătoare, ci şi a semăna din ce în ce mai fatal cu ea. În acest context, globalizare completă înseamnă identificarea entităţii umane cu cea materială, un fel de domnie a materiei.

 

Ţinta mistică a unei profesii 

Într-un cadru ideal, când o profesie îşi atinge desăvârşirea, ar trebui să dispară. Misiunea ei este îndeplinită, încercările pe care le învingea se transformă în soluţii verificabile, iar cei care o slujeau sunt obligaţi să se reprofileze. Rămăşiţele unei lumi întregi sunt capturate şi conservate de muzeal, astăzi servind nu atât la păstrarea memoriei colective, încât la rafinarea exotismului uman care deseori nu depăşeşte interesele turismului.

Brevetarea unei insomnii

Drumul cântăreţilor

Istoria dovedeşte că Moartea şi Frumuseţea ţin într-un mod mai aparte la albanezi. Oameni mereu foarte tineri, vorbind şi slujind o limbă străveche, cu o istorie şi soartă deseori inimaginabil de crunte, albanezii nu-şi permit luxul de-a trăi în genunchi, deşi modernitatea s-a străduit să le dea numeroase lecţii de smerenie. În timp, poate încă de pe vremea când se numeau iliri şi când retragerea în munţi i-a ferit de latinizare, grecizare, turcizare sau slavizare, ei şi-au dat seama de cel puţin două lucruri fundamentale şi anume: că trăiesc pe unul dintre cele mai frumoase tărâmuri ce poate cuprinde privirea (şi logic zona va trezi puternic lăcomia străinilor) şi că, într-o asemenea frumuseţe nu prea e firesc să trăieşti mult. Poate din această cauză, întâlnirea cu Frumuseţea sau cu întruchipările ei – Zânele sau Orele Munţilor – poate fi binecuvântată, dar mai ales fatală. De obicei, cine e ales să vadă Frumuseţea, este ori mântuit, absolvit de păcate, nemurit, ori transformat în stâncă.

Numeroasele războaie, exodurile şi diferitele calamităţi spirituale năvălite peste ei, i-au întărit pe albanezi şi i-au pregătit să se comporte cu o demnitate deja proverbială faţă de Moarte. Îşi înfruntau în tăcere supremă chinurile, sărăcia, foametea, dorurile, iernile lungi ale Alpilor, pe urmă coborau ca nişte fantome prin oraşe, împărţeau diamante din înţelepciunea (aş zice chiar mistica originală) purificată în singurătate, şi dispăreau iar în înălţimi. E emoţionant să-i descoperi printre paginile uluite de admiraţie ale diferiţilor călători străini, îmbrăcaţi în costumele populare, în alb, negru şi roşu, cu puşca pe umăr, cu pistolul în brâu şi cu tăcerea cât o lume pe cap. Se poate spune că nu-şi luau lumea pe cap, ci tăcerea. Armele erau atât de bine îngrijite şi înfrumuseţate, încât nu există niciun strop de metaforă în a spune că albanezii au făcut din moarte o artă. Şi probabil pentru a reflecta într-un fel procesul tainic mai sus menţionat, purtau în jurul capului un cearşaf alb ca zăpada numit qefin şi care nu era decât sicriul lor. Era cumplit pentru un albanez să fie găsit mort fără sicriu pe el. Trecătorul care dădea de un cadavru pe stradă era şi el ajutat, din lumea cealaltă, să îndeplinească actul înmormântării. Era suficient să deschidă o groapă, să pună corpul neînsufleţit în ea, să-l acopere şi să i pună doar o piatră deasupra. Pe urmă, un uimitor mecanism al muntenilor se punea în mişcare şi izbutea să-l găsească pe cel mort.

Dar nu doar qefin-ul a apărut în Alpii Albaniei, ci, mai întâi Eposul. Zeci de mii de versuri, întrepătrunse şi legate precum atomii în structura unui cristal invizibil şi uriaş – altfel e imposibil să explici lumina orbitoare ce se cuibăreşte în cititor (ascultător) odată cu versurile. Personajele cântecelor epice sunt eroi, fiinţe legendare, ce se nasc, trăiesc pentru onoare şi mor exact ca şi cum s-ar naşte pentru a doua sau întâia oară. Curajoşi şi oneşti ca în basme, aceşti eroi au fost simpli ţărani şi au rămas la fel, doar că viaţa a decăzut, poate şi pentru a-i face puţin incredibili. Nu doar vitejiile lor sunt impresionante, ci mai ales calmul, înţelepciunea, pragmatismul învăţat poate direct de la Moarte. Vitejii eposului albanez cunosc bine jocurile soartei şi se străduiesc în acelaşi timp să nu devină mercenari ai ei, dar nici s-o supere într-atât, încât răzbunarea soartei să cadă groaznic asupra strănepoţilor. De atunci circulă în limba albaneză proverbul „Na ndjek plumbi gropave” care, într-o traducere aproximativă, înseamnă „Ne urmăreşte glonţul chiar în gropile în care ne-am ascunde”.

Lupta pentru majuscule

Sărăcie nu e sărăcia, ci lipsa de formă a sufletului.

Filocalia

1.

Acum aproape patru decenii, când tocmai învăţasem să citesc, într-unul dintre cele mai frumoase şi necunoscute orăşele ale Europei, am întâlnit pentru prima oară un vers, neştiind că se numeşte lozincă: „Economisire, economisire, economisire, în orice şi-n continuare”. Bucuria că deja pot citi fluid, mă înfiora în aşa fel, încât citeam cu aceeaşi bucurie şi binecuvântările, şi blestemele. Absorbită neatent printre alte convulsii ale absurdităţii umane, lozinca părea chiar blândă, deoarece lumea suferea enorm, în tăcere – altfel îi tăiau limba şi uneori chiar capul – de parcă ar îndemna la o economisire a suferinţei, nu a puţinului din care trăiam. Citeam lozinca aproape zilnic, de obicei după masă, când mă duceam să contemplu chipurile de o sobrietate aproape budistă ale frizerilor. Numărul urâţilor era mic în oraş, dar numărul neciopliţilor de voie şi nevoie creştea zilnic. Orăşenii, în frunte cu frizerii, îi tratau cu profundă compătimire pe urâţi, considerând probabil că şi pe ei se făcuse economi(sir)e (de frumuseţe), dar şi pe neciopliţi, până când nu i-au mai putut deosebi.

Întinsă pe vreo treizeci de metri liniar, într-un roşu ce nu putea fi decât al zgârceniei (la sânge), cu literele cât un omuleţ (poate economisit şi el) exact deasupra frizeriei, coafurii şi magazinului de pantofi pentru copii, pe un alb cenuşiu (de porumbel încă nespălat, al păcii mondiale), lozinca mi s-a tradus într-o metaforă amuzantă doar în anii liceului. Partidul spunea - poporul executa, economisind păr bărbătesc şi femeiesc, dar şi tălpi de pantofi. Căci părul, cum zicea poporul, nu cere mult de mâncare şi continuă să crească şi-n groapă, chiar gratis, oferindu-le poeţilor realismului socialist o frumoasă dovadă a veşniciei omului nou. Anii au trecut şi frânturi ale lozincii au fost acoperite, în rate, de cuvinte gen „Farmacie”, „Alimentară”, „Second Hand”, ”Banca…”, „Plăcintă şi iaurt”, „Cafe bar…”, dar şi în strigăte relaxante, precum: „Jos..., sus..., trăiască..., mu…, fu…, …vă-n c…, N” iniţiale în majuscule, de obicei fără puncte, ş.a.m.d. Frizerii au îmbătrânit, cu aceleaşi gesturi de mânuire a măturii ce aduna păr, scârbiţi de insistenţa cu care stau pe scaunul lor oamenii urâţi din naştere; femeile frumoase s-au mutat aleatoriu în cărţi, şi neschimbată a rămas doar frumuseţea oraşului, cea care pe vremea economisirii în orice şi neîntrerupt putea produce un şoc al fanteziei. Că ce puteai economisi în atâta frumuseţe, ce rost avea să economiseşti, orice, oricând, pe oricine, înconjurat de atâta frumuseţe, umilit de neputinţa de a o cuprinde, poseda, gusta?! În deplină, dacă nu chiar arogantă explozie de frumuseţe şi cruntă sărăcire, oraşul găzduia în fiecare vară şi iarnă cupluri tinere ce-şi petreceau acolo luna de miere, împingând totul dincolo de literatură, în hăurile indescriptibilului. Nimeni n-a aflat ce s-a economisit, până a năvălit Tranziţia. Atunci ne-am dat seama că, economisind pentru a deveni din ce în ce mai egali, cum ne convingeau alte lozinci şi versuri – de parcă egalitatea ar fi raiul pe pământ – ne-am trezit cât se poate de inegali, într-un iad ce părea a fi libertate mult visată.

Urmărind ca(şi)-n filme prăbuşirea altuia

A.-Ch. Kuciuk: Măști / 2010

- încă intraductibilă -

Moarte şi intimitate

Moartea este cel mai intim act al omului doar în măsura în care depinde întru totul de voinţa Domnului (Creatorului). Acestei legi se supun chiar şi personajele unei cărţi, deşi se afirmă că ele ar avea un alt creator. Moartea ca act şi fenomen începe să decadă, să iasă din muritor şi să-l scoată pe acesta din sistemul firesc al semnelor cu cât mai publică devine. Ea se poate transforma într-un instrument de neantizare când este hotărâtă de om, fie în cazul uciderii – individuale sau masive – fie în cel al unui accident, al sinuciderii, sau al optării pentru euthanasiere. În condiţiile actuale, sub extinderea fără precedent a cultului bunăstării, confortului şi ocolirii cu orice preţ, inclusiv cu preţul vieţii, a suferinţei, să vorbeşti despre importanţa inegalabilă a suferinţei de a înveşnici omul e aproape ca şi cum ai comite o crimă publică. Căci omul de astăzi nu vrea să fie nemuritor. El vrea doar să se simtă bine, indiferent de consecinţe, poate pentru că istoria se sfârşeşte odată cu decesul lui, iar sufletul, aşa cum a apărut în el, aşa îşi va găsi o soluţie, în cazul în care există viaţă după moarte. Rareori în alte cazuri realitatea şi metafora se împletesc şi sunt percepute ca fiind identice: suferinţa este alungată de omul contemporan, mai ales de masa largă ce vede în culturist un filosof al culturii şi în cultivat un electrician performant (de la wat). Deviza „avem o singură viaţă, s-o trăim cel mai bine, că alta nu-i” dizolvă toate principiile religioase şi morale, înlesnind re-păgânizarea planetei. Procesul pare de nestăvilit, mai ales datorită decăderii, ca să nu zic pragmatizării extreme a limbajului, care creează în timp şi spaţiu o lume virtuală ce pare mai reală decât cea adevărată, şi este însoţit de scânteile stranii ale unui umor, pe care doar Moartea o poate aplica. Moartea ca „singura lumină din iad” (Monseniorul Vladimir Ghika dixit).

Semantica stelei

Într-un cimitir bucureştean bine păzit (cu camere de luat vederi, alarme, paznici degizaţi în gropari, florari, îndoliaţi de profesie etc.), unde am şi eu o groapă, mi s-a întâmplat să văd, cu ani în urmă, un cuplu de tineri din aceia ce par a exista fără trecut, fără viitor, fără vârstă, fără serviciu, fără ambiţii certe, în afara supravieţuirii trupeşti şi carnalelor bucurii ale acesteia. Trăiau din pomeni şi ascultau toate slujbele de înmormântare. Judecând după îmbrăcăminte, puteai jura că erau soldaţii mai multor armate, un soi de mercenari atât de imnizaţi în serialele de acţiune, SF sau nu, care scăpaseră cu viaţa din fiecare război sau pace ucigaşă, păstrând de la fiecare câte o frântură de uniformă, unele chiar cu epoleţi. Doar arme nu avea. Singura lor armă era darul de a fi nimeni. Dar şi aşa nu erau chiar departe de viaţa militară. Căci i-am surprins într-o după amiază în care nu era îngropat nimeni, plimbându-se printre morminte impozante, de marmură albă, verde, vişinie, rozulie etc., printre statui şi complexe mici de flori şi lauri din piatră, dialogând cu scheletele, sau doar cu conştiinţele acestora. La un moment dat, bărbatul s-a aplecat în faţa unei tombe şi a fredonat:

„Unde e stelele tale,

Măi, mărite generale...”

Generalul respectiv n-a replicat. Poate nici nu fusese general, dar matematica eroilor rămaşi în viaţă nu făcea economie de stele. Se ştie cu cât devotament râgâie şi scuipă – oriunde, dar mai ales oricând – generaţia aceasta de inşi care smeresc elite. În acele clipe însă, râgâitul şi scuipatul păreau a sluji unei vocaţii, păreau un soi de repetiţie artistică. Poate graţie lor vocalele[1] lacrimogene curgeau din gâtlejul anonim(ului) înflorite de o zeflemea nevinovată, greu de imaginat – şi totul părea cât se poate de normal, indispensabil chiar, printre atâtea morminte scumpe (unele încă nelocuite, ci doar rezervate, îngrijite, cioplite, cu datele naşterii încrustate) şi gropi unde în serile calde, sub nenumărate stele la care n-au ajuns militarii, nici măcar aviatorii, adormeau groparii. Era revoltător, dar nu condamnabil, căci consumatorul nu ucide pe nimeni, el doar consumă. Trăieşte pentru a consuma, se consumă pentru a trăi astfel, deşi uneori este în stare să ucidă pentru a avea ce consuma, iar alteori consumă doar pentru a nu ucide.

Se pare că aşa, în dialoguri versificate sau nu, puse pe note sau nu, liberi de constrângeri sociale, acei soldaţi supravieţuitori îşi alungau foamea şi se afirmau reciproc. Pentru că erau încă în viaţă. Iar moartea avea să-i răpească într-o zi ca pe toţi ceilalţi muritori, indiferent de grade, intelect, talente, dregătorii, poveşti intime, amănunte biografice etc., dar, moştenitorii viitori ai dialogului n-aveau ce să pronunţe în faţa mormintelor lor, pentru că nimeni sau aproape nimeni n-avea cum să-i fi cunoscut, doar dacă activitatea lor avea să devină cumva o nouă profesie, de nişă, tip „cântăreţi la morminte / corişti ai smereniei târzii...”. Viaţa lor avea să fie consumată în anonimat, precum viaţa celor mai mulţi consumatori de presă şi anonimat. Poate din această cauză, cu ajutorul constant al presei acestor trei decenii, consumatorul poate avea orice, dar nu şi milă, compasiune adevărată, sau, mai exact: el poate avea orice doar în detrimentul milei şi compasiunii autentice. Cât timp o dramă nu-l atinge direct fără să-l facă oarecum celebru, fie şi pentru câteva secunde la ştiri sau în pătrăţelul unui ziar, el simte totul ca într-un film, iar fiindcă orice izbândă şi strălucire a vieţii unor celebrităţi nu-l ating direct, pentru a-i adânci anonimatul, le simte ca pe ale lui.

Conspiraţia lor împotriva Morţii, dar şi invers

În ultima vreme, odată cu publicarea normelor europene de înmormântare, jurnalişti ce se cred soli ai vieţii şi ai lucidităţii (citeşte apoeticii) acesteia au pornit un atac violent, deşi la prima vedere doar băşcălios, un soi de dispreţ intelectual sau aristocratic faţă o comunitate necioplită, tribală, împotriva Morţii. Şi ca să iasă învingători, nu şi nemuritori, se zbat să se dezintegreze din spiritualitatea balcanică, în care respectul faţă de actul morţii – ca o trecere spre Existenţa desăvârşită, dincolo de conjucturile catharsis-ului numit deseori soartă, istorie, geopolitică, lanţ de pedepse şi neputinţe ş.a.m.d. – ne deosebeşte încă de restul continentului, unde legalizarea euthanasiei şi, în curând, probabil şi a sinuciderii, scufundă omul într-un neant ce se prezintă drept „îndumnezeire” laică. E clar: ca să creşti preţul vieţii, trebuie să micşorezi valoarea Morţii. În Balcani, Moartea a slujit tradiţional ca o posibilitate de a (re)strânge rândurile, gândurile şi sentimentele comunităţii, de a le armoniza în funcţie de dramele sau fisurile produse de extinderea aşa-numitei modernităţi, de a privi mai blând, într-o perspectivă cât se poate de spiritualizantă, dacă nu duhovnicească, viaţa, vieţile, caracterele, limbajul, de a-i accepta pe ceilalţi şi mai ales pe celălalt aşa cum sunt în cele mai frumoase clipe ale lor, adică: muritori, smeriţi, pocăiţi, zguduiţi de propria neputinţă care nu poate fi decât o revelare a atotprezenţei lui Dumnezeu, cu o înţelegere de vârf, întru totul individuală, irepetabilă precum sufletul respectiv, a echilibrului dintre a fi şi a avea.

Evident, din ce în ce mai puţin oameni se gândesc azi la Moarte ca la un act real, ce va veni la un moment dat, de neocolit, iar la diminuarea gândului la Moarte a contribuit din plin iluzia televiziunii, apariţia şi întărirea acelui spaţiu real şi ireal, a acelui ca-n filme, prin care ne este prezentată şi oferită de trăit însăşi Viaţa. Moartea pare un simplu instrument cinematografic, din ce în ce mai a altora, pentru alţii, pe când inactivitatea consumatorului în faţa televizorului şi a internetului imită veşnicia. Ochii acestei veşnicii nu pot accepta că riscurile de a muri s-au însutit, că moartea este din ce în ce mai reală, deşi preţul vieţii a scăzut drastic şi devalorizarea aceasta acoperă moartea cu un voal gros de virtualitate. Treptat, intenţia de a micşora preţul Morţii a făcut să scadă valoarea Vieţii. Paradoxul nu e singur. „Imposibila” şi de-tv-moarte este chemată frecvent la orice scârbă, dezamăgire, ratare, eşec individual – la fel de intim ca decesul – este chemată sau imaginată în spirit de evadare temporară sau definitivă, de la sine, deseori fără a conştientiza chemarea, ceea ce, în condiţiile secularizării întunecă prezentul şi înfrumuseţează (de fapt: cosmetizează) viitorul potenţial al ieşirii din trup. Dar unde poate ieşi ceva ce nu este undeva?! Căci oamenii de azi, aproape în unanimitate acceptă că nu sunt în apele lor, că toţi ceilalţi nu sunt în fire, nu sunt în stare, nu sunt... Lor nu le e bine în singurătate, dar aderă la convingerea sartreană a „iadul sunt ceilalţi”. Ceilalţi, aşadar, ne ajută să nu intrăm în iad, dar în absenţa lor, în singurătate, acolo unde nu mai e loc pentru nimeni, nici pentru Dumnezeu sau pentru o rugăciune, se află un alt iad. Şi este atâta materie în jurul omului şi mai ales în el, încât ieşirea din trup mulţi o văd ca pe o intrare într-un alt trup, mai cald, mai confortabil, ferit de suferinţă, mai potrivit, mai bun – răsplată pentru îndelungata rezistenţă şi înfruntare a acestui prezent. Trăim (or not!) în epoca lipsei de loc, de spaţiu vital. Nimeni nu-şi găseşte locul, dar din ce în ce mai mulţi indivizi nu supravieţuiesc decât pentru a rupe fie şi o bucăţică din spaţiul altuia, care, la rândul lui, merită orice, uneori chiar şi dispariţia fizică, dar nu tot spaţiul/locul pe care-l ocupă. Se trăieşte într-o frământare de fiinţe dezmoştenite pe nedrept, fiecare simţindu-se asediat de uzurpatori ce şi-ar da moartea pentru bucăţica sa de spaţiu.

Cu mare greutate, poate doar la acea clipă dublă, pe jumătate în viaţă, pe jumătate în cealaltă viaţă, unii s-ar încrede în paragraful rostit de Sfântul Antonie cel Mare, potrivit căruia: ”Dintre cei ce se află într-o ospătărie, unii închiriază paturi; alţii neputând avea pat şi dormind pe jos, sforăie nu mai puţin decât cei ce dorm în pat. Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor. Asemenea este şi cu toţi cei ce vin în viaţă: şi cei ce au trăit cu puţine şi cei ce au vieţuit în slavă şi bogăţie, ies din viaţă ca dintr-o ospătărie, neluând nimic din desfătarea şi bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune sau rele, săvârşite de ei în viaţa lor”. În altă ordine de metafore, omul contemporan practică evadarea multiplă crezând-o drept rezistenţă, supravieţuire, învingere ciclică a realităţii duşmănoase, antiumane. El se află într-o altă realitate, dar se crede în această realitate, aidoma unui soldat ce stă încuiat într-un buncăr, într-un anumit război, şi vrea decoraţii pentru sacrificiile depuse în afara buncărului, ba chiar într-un cu totul alt război.

„Numai pentru tine, noi...”

Televiziunea şi presa scrisă îi oferă consumatorului (soldatului) o cantitate imensă, statistic imposibil de asimilat, de informaţii, date şi argumente ca să-l menţină în formă, în starea de „încă-i bine – poate fi mereu aşa, doar pentru tine, dar doar prin noi”. Oferta este structurată pe mai multe nivele de limbaj, culori, sunete şi mesaje ce vin odată cu o gamă prea bogată de drame, tragedii, glumiţe, -filii, absurdităţi, curiozităţi, mistere, crime descrise cu lux de amănunte, acte de violenţă publică şi domestică, sexuală, instituţională, politică, istorică ce atacă mereu şi doar pe ceilalţi. Prăbuşirea altuia întăreşte şi sistematizează treptat confortul insului. O bucurie întunecată creşte astfel în lăuntrul consumatorului, îl face poate fericit, ferit de necazuri, rege al mijlocului, nici printre anonimi pe care soarta îi striveşte ca pe nişte nimeni (poate asta şi merită), nici printre celebrităţi pe care soarta îi zdruncină pentru prea-confortul şi bunătăţile de care s-au bucurat, în frunte cu gloria (poate asta merită din clipa în care absorb noroc din nenorocul altora). Consumatorul n-ar da pe nimic liniştea şi siguranţa pentru care au plătit şi plătesc deja alţii. El rămâne un spectator, pe care Moartea îl va lua în taină, nu pe ecran, şi nimeni nu se va simţi mai spectator ca el, de vreme ce moartea lui nu va afecta decât un cerc din ce în ce mai restrâns de inşi. Pe undeva, filozofia spectatorului perfect ar suna aşa:

Grozăviile voastre m-au menţinut fericit /

Dispariţia mea nu m-a făcut nefericit...

Spectatorul (consumator de presă, soldat dintr-un alt război etc.) este extrem de inactiv ca fiinţă, dar are dreptul să-şi exprime părerile, deseori în direct, prin telefon, fax, e-mail, sms, prin comentarii pe internet, sub diferite nume de cod, pseudonime, nick-name-uri sau chiar numere. El este antipodul unui monah, practicând anonimatul negativ de tip „eu condamn lumea pe care o distrugem împreună, şi nu mă bag, şi astfel contribuţia mea la distrugerea planetei este ca (şi) în filme, ca şi inexistentă, mai ales că eu îmi exprim dezacordul cu starea actuală a lucrurilor”. El nu scrie cu vreo plăcere deosebită despre starea actuală a sufletelor, poate pentru că nu operează decât cu lucruri, pentru lucruri, întru lucruri. Nu întâmplător, la nivel de limbaj, s-a intrat deja sub domnia lui ca-şi, ce reprezintă nevoia de înnobilare prin păzirea gramaticii şi agramatizarea (insesizabilă a) fiinţei.

Zi şi noapte, cu excepţia răstimpurilor când se întrerupe curentul, cablul, bateria celularului, sau în timpul somnului fiecăruia (deoarece când eu dorm, alţii rămân neclintiţi pe poziţii de inactivitate), semeni celebri sau necunoscuţi se prăbuşesc, iar eu pot urmări ca-n viaţă, dar în film, pas cu pas, prăbuşirea lor. Orice pas mă separă de dramele lor, de dramă în general, întărindu-mi siguranţa şi chiar fericirea. Sinucideri, violuri, morţi suspecte, accidente, alunecări de teren, atentate, incendii, apariţii bizare, cutremure, cam tot ceea ce nu mă atinge direct, ci doar ca-n filme, toate dovezi indubitabile ale fragilităţii acestei vieţi şi ale celor ce nu renunţă la spaţiul furat mie, se zbat şi reuşesc să convingă că noi, consumatorii, ca şi consumatori, avem putinţa de a le controla, mai întâi prin cunoaştere (căci „un om bine informat este un om puternic”, avându-şi asigurată prin constituţie dreptul la informare, deci la putere), cu ajutorul dezinteresat sau interesat, dar corect, al celor ce ne informează la timp aproape real despre ele, fiindcă cel ce informează deţine o mai mare putere şi siguranţă, iar acestea pot fi împărţite, achitate, în rate sau cash, ba pot fi chiar sprijinite din anonimat prin neimplicare, sau prin implicarea de înţelept prin telefon, comentarii etc. Asta până când va veni momentul dispariţiei acelui „ca-n” şi evenimentele vor fi una şi acelaşi lucru (nu suflet) cu informaţia despre ele (însăşi).

Şi stelele mor într-o zi

Astfel decurg treburile într-o societate ocolită de toate utopiile posibile, atacată de toate elementele ce nu mai pot deveni utopii productive, străduindu-se să transforme viaţa în film şi filmul în viaţă, cu scopul de a clădi din aceasta o utopie finală, de neînlocuit, dar şi veşnică. O societate care dovedeşte prin orice moleculă de viaţă publică şi de publicitate cât de neînsemnat a ajuns să fie în realitate consumatorul care, susţinând prin inactivitate contextul, se simte din ce în ce mai important.

Stelele mor într-o zi. Stelele muzicii, ale teatrului, ale literaturii, ale vieţii publice. Iar atunci puhoiul de ochi, urechi, microfoane, obiective, condeie, cantităţi considerabile de plumb, cerneală şi eter se îngrămădesc precum leacurile în jurul unei răni, fără a accepta cumva că, la nivel moral şi uman, pot juca rolul unor bacterii mortale. Vieţile ce par frumoase, în mentalitatea consumatorului, nu pot beneficia decât de morţi urâte, ciudate, şi foarte rar frumoase, dar oricum mai puţin frumoase decât viaţa respectivă. Asta ca vieţile urâte, grele, anonime, să poată beneficia de morţi înalte, uşoare, la fel de pilduitoare. Consumatorul este deja structurat să nu creadă că intimitatea şi irepetabilul Morţii se desfăşoară tocmai prin anonimizarea muritorului, prin creşterea (nu reducerea) până la ultima stare de a fi (fost) doar un om, un suflet, dincolo de grade, termeni etc. Anonimitatea îi uneşte pe toţi, iar nivelul de lumină al fiecăruia îi separă. Se poate afirma că iadul sunt întunericul meu unit cu al altora şi nu lumina sau întunericul lor ce mă întunecă prin frustrări, masochism al orgoliului şi invidii mărunte, care oricum n-au fost altceva, ca şi eu să fiu un altul.

Odată înfăptuită, Moartea celebrităţilor este absorbită de ca-n viaţă şi ca-n filme de presă şi începe să hrănească consumatori. A întrebat, oare, cineva: dacă viaţă tot nu avem, cum de ne hrănim cu moarte?! Unde e acu banii tăi, gloria, aplauzele, premiile, decoraţiile, hainele scumpe, accesoriile, vorbele de duh, scandalurile, fanii tăi?! Nu mai e. Toate s-a făcut praf şi pulbere, ca şi-n filme. Acu numa eu-s. Amănunteţe intervin şi joacă un rol dublu: evidenţiază irepetabilul, pe fondul filozofico-antropologic al comunului – şi invers. Deci, tot un imn ridicat neantului, deşertăciunii, neantizării. De aici şi convingerea că trebuie să trăieşti tot ce poţi când poţi cum poţi mai intens, că viaţa nu-i film, iar filmul, în funcţie de împrejurări, nu-i tot timpul viaţă. Iar cei care au trăit-o binemersi, nu mai au dreptul la intimitate, la anonimat, pentru că au luat din timpul „nostru”, din anii „vieţilor noastre”, hrănindu-ne, ce-i drept, cu ce ne trebuia, dar acum nu ne mai pot hrăni decât cu amănuntele dezvăluite de Moarte. Logica e imbatabilă: aşa o păţesc toţi cei care se hrănesc cu viaţă, ajung să ne hrănescă pe noi cu moarte. Ei n-au fost chiar oricine, ca majoritatea noastră, iar noi nu devenim prin dispariţia lor ceea ce au fost ei şi noi n-am fost şi nu suntem şi se pare că nu vom fi niciodată. Şi pentru a umaniza legendele locale şi/sau globale, alţii ca noi vin să-şi aducă aportul: rude, vecini, colegi de breaslă, trecători, fani, adversari „pe plan estetic şi/sau profesional”, aducând din belşug date, unele incontestabile, altele contestabile, dar fermecătoare, despre cât de omenoşi sau dificili, misterioşi sau transparenţi, modeşti sau orgolioşi (se zice conştient de propria valoare), afectuoşi sau distanţi ş.a.m.d. au fost în timpul vieţii. Restul (sau întregul) poate fi urmărit la televizor, inclusiv apariţia unor monografii, a unor memorii, a unor documente sau date ce vor schimba percepţia publicului despre răposaţi, organizarea unor întruniri de aducere aminte, a unor festivaluri şi/sau premii ce le vor purta numele... Acestea lucrează pentru neant, dar nu răsar din neant. Numeroase personalităţi publice, volens-nolens, dar mai mult volens, îşi trăiesc vieţile în văzul spactatorului, în extremă transparenţă, să zicem, iar când trăieşti astfel rişti să devii incapabil a muri în intimitate, pentru că o viaţă pentru toţi este viaţa nimănui, ea se îndepărtează şi Îl îndepărtează pe Dumnezeu, şi unii, cu toată gloria antumă şi postumă, din nefericire, chiar n-au parte de o moarte firească. Pentru toţi asta este în regulă, doar pentru sufletul respectivului – nu.

Rămăşiţe

Într-un autobuz de tranziţie, ca de obicei plin până la asfixiere a metaforelor şi a eventualelor parfumuri, în zumzetul deprimant al unor celulari ce o duc într-o singurătate celulară, încât vorbesc ca şi cum ar fi singurii supravieţuitori şi singuri în întreg universul, acum ceva vreme, am fost absorbit şi eu în acelaşi univers şi am auzit, împotriva voinţei şi dorinţelor, o relatare ca-n filme. Tocmai murise într-un accident de avion preşedintele unui stat. Specialiştiii căutau rămăşiţele rămase. Călătorul necunoscut avea o dezbatere înţeleaptă cu un prieten nevăzut.

- Ce să mai găsească, măi... – insista, desfiinţându-i celuilalt toată poetica. Nişte bucăţi de fier acolo, vreo aşchie de copac, vr’un cui de cataramă, ca să aibă şi ei ce îngropa...

Era cu neputinţă să nu-mi aduc aminte de expresia lui Toma de Kempis, „De câte ori am ieşit afară, m-am întors acasă mai mic”... De câte ori am urmărit ca-n filme prăbuşirea cuiva, n-am fost în mine, nu mai ştiu ce şi/sau cine a fost în mine în locul meu, căci eu eram afară, în viaţa/filmul altuia, eram spectator, nu protagonist, personaj, nu persoană, sau invers.

Şi mulţi nu mai au unde să se întoarcă. Astfel, cu ei afară şi împrejur, urmărind ca-n filme prăbuşirea altuia, n-am mai urmărit ca-n viaţă şi nici ca-n filme propria decădere. Poate pentru că nu era încă filmată.

Revista ComunIQue nr.6-7, nov. 2010

---

[1] De reţinut că, totuşi, pronunţa tale, nu tele, şi generale, nu generele.

Brâncuşi şi treptele „orbirii”, sau universalizarea sculpturii populare balcanice

Proverbiala frază a lui Brâncuşi: “Sculpturile mele sunt chiar şi pentru orbi”, nu ascunde niciun paradox. 
Operele lui, datorită unei munci de sclav şi unei asceze spiritualizante ce înlesnesc detaşarea totală a artistului de lumea accidentelor şi a asociaţiunilor efemere (cotidianul), ducând un număr restrâns de teme până la perfecţiune - aidoma artei populare sau religiei - se adresează în primul rând privirii lăuntrice a fiinţei umane şi nu unui ochi elitist, izolat în teoretizări sterile şi argumente doar estetice.

Sculpturile lui Brâncuşi devin independente de tot ceea ce e insuportabil de pământesc şi închis transcendentului, şi comunică direct cu fiinţele iniţiate din naştere, sau, mai exact: renăscute în Duh. Nu este vorba despre copii, ci despre copilul din fiecare om. Nu întâmplător Brîncuşi credea că atunci “Când nu mai suntem copii, suntem deja morţi”.

Oul, Leda, Muza adormită, Domnişoara Pogany, Sărutul, Măiastra, Cocoşii, Nou născut, Cuminţenia pământului, Poarta sărutului, Masa tăcerii, Coloana fără sfârşit şi altele nu reprezintă o şcoală, un curent anume în sculptura mondială, ci un drum unic, anevoios, dar şi răsplătit pe măsură, drum ce include începutul şi pe cel din urmă capăt al concepţiei de Sculptură. Concepţia respectivă poate fi luată şi ca un fel de creaţie alternativă, în timp ce Dumnezeu i-a permis „Prinţului-ţăran” Brâncuşi să adauge elemente noi în cadrul universului.

S-a scris și vorbit mult despre legăturile artei brâncuşiene cu arta populară românească şi cu cea balcanică în general. Reluarea unor motive-cheie ale sculpturii (ale cioplitului în lemn, mai ales) balcanice, cum ar fi motivul porţii, al şurubului, al spiralei, al torsadei, al sursei luminii (exterioare sau lăuntrice), dar şi cultul faţă de soclu şi de modul cum trebuie expusă o lucrare, de fapt: ce loc are o sculptură în realitatea totală, nu în cea fragmentată și uneori descompusă de păreri și opinii – ca să poată fi privită în Duh – sunt completate de ţelul lui Brâncuşi de a esenţializa formele.

Potrivit studiilor de referinţă – revelatorii sunt şi volumele alcătuite de Prof. dr. Victor Crăciun, unul de interviuri preţioase cu mari sculptori şi brâncuşologi, celălalt oferindu-ne descifrările interesante ale lui Vlaicu Ionescu, iar al treilea dedicat centenarului ”Măiastrei” – opera lui Brâncuşi a parcurs două etape principale: de la sculptura clasică, prin cea ‘neagră’ (în armonie cu viziunea artistică şi / sau totemică a popoarelor africane) şi hindusă, până la un fel de înviere, universalizare a artei populare balcanice.

Este ştiut faptul că arta populară balcanică, în domeniul sculpturii nu descoperă privirii generaţiilor forme naturale geometrizate, ci unele idei-forme, idei care izbutesc, cu mijlocirea lemnului şi a pietrei să manifeste parţial Transcendentul. Parţial, în sensul pregătirii treptate a privitorului de a cuprinde esenţa sau esenţele. Oricât de straniu ar suna, creatorul popular nu se concentrează asupra naturii, dacă aceasta nu reprezintă cu claritate Transcendentul sau nu este parte integrantă a sufletului omenesc. Natura poate fi decorativă şi liniştitoare, dar nu şi înălţătoare, în lipsa esenţelor, aşa cum un peisaj plăcut, reconfortant, nu depăşeşte mimesis-ul, dacă nu poate fi descifrat de pe poziţia Sufletului.

Strâns legate de capodoperele Marelui Anonim, alias poporul, (capod)operele lui Brâncuşi stau vii şi suspendate exact între acest Transcendent şi manifestarea Lui. Pentru cine are ochi sau înaltă orbire să vadă manifestările sunt mai complete, mai simple, la fel de intraductibile. Impactul lor are aproape puterea conjuncturilor şi a configuraţiilor pe care le simplificăm prin definiţia de Destin, Soartă etc. Este o simplitate superioară ce pare extrem de complicată pentru omul cotidian, subjugat de vremelnicie. Aici cred că se manifestă şi genialitatea viziunii sculpturii populare: într-o omenire din ce în ce mai obosită şi chiar scârbită de domnia mărunţişului, a minimalizării şi a personalizării ce ascund disperarea, orgoliul rănit şi mai ales pierderea identităţii, Anonimul își eliberează creaţia de tot ceea ce trece şi ne înfăţişează doar ceea ce rămâne. El ştie că omul va fi mereu însetat și va râvni – deşi nu mereu la fel și nici cu aceeași disperare – după esenţe. Mintea creatorului popular, iluminată de credinţa care aduce simplitate, dar şi de anonimat, s-a străduit mereu să surclaseze sau chiar să sfinţească învelişul (materia) prin scoaterea esenţei din el. Căci este mereu un spirit ce însufleţeşte obiectul, iar spiritul acela are şi o formă. Pe bună dreptate, marii monahi ai ortodoxiei insistau că sărăcie nu este sărăcia, ci lipsa de formă a sufletului. Forma superioară a sufletului învelit de obiectul artistic poate fi văzută doar de la înălţimile spirituale atinse de coborârea minţii în inimă, de trezvia și  îndumnezeirea treptată a omului, a cărui privire s-a eliberat de jocul pătimaş şi devorator al diferenţelor dintre lucruri şi fiinţe. Dincolo de acele diferenţe, unii care deja au văzut şi sculpturi ale lui Brâncuşi se pot bucura la nesfârşit, primiţi în timpul liturgic, de miracolul Creaţiei lui Dumnezeu. Din acest unghi de vedere, comuniunile, elementele asemănătoare, viziunile îngemănate şi orice altă legătură artistică şi estetică între artişti din epoci şi spaţii istorico-geografice diferite par şi sunt nu doar posibile, ci şi cât se poate de fireşti. ”Perceperea lucrurilor sensibile este proprie oricui, chiar şi regnului animal, afirmă Calist şi Ignatie Xantopol în „Metoda sau cele 100 de capete” din Filocalia. Cunoştinţa unor principii raţionale este mai subtilă, căci implică o putere de abstragere de la lucrurile sensibile şi de la multitudinea lor. Dar credinţa este mai subtilă şi decât această cunoştinţă, căci surprinde indefinitul, care e forma realităţii celei mai înalte, sau a persoanei. Cine poate defini persoana cuiva, nesfârşită în manifestările ei mereu noi şi surprinzătoare? Ea nu poate fi nicidecum cuprinsă în definiţiile exacte ale cunoaşterii raţionale, cu atât mai mult, cine poate defini experienţa prezenţei şi lucrării Persoanei supreme a lui Dumnezeu? Credinţa este modul de sesizare a celor mai subtile realităţi, fiind ea însăşi cel mai subtil mod de cunoaştere. Căci numai credinţei i se dezvăluie persoana celuilalt, care nu vrea să fie redusă la obiect şi nu poate fi redusă la obiect”.

Fragmentele manifestărilor Persoanei, pe care Brâncuşi le consideră ‘noi’, nemaivăzute, întruchipări ale unor energii imense care stăpânesc realitatea fie și doar prin reflectarea discretă a bucuriei primordiale, pot fi văzute, vizualizate, dar mai ales privite doar din interior. Ele nu pot fi palpabile în întregime, deoarece nu oferă simţului atingerii decât esenţa-rădăcină. Astfel ideea-formă trăieşte parţial în realitatea terestră, parţial în cea metafizică. Nu poate fi vorba de un primitivism sau de o viziune copilărească asupra universului, ci despre o ‘laconizare’ extremă, armonioasă, a formelor. Dovadă stau ochii deschişi pe dinăuntru ai Muzei adormite, cosmoidul care devine lume, al Oului, vibraţia Sărutului, ţipătul-zbor al Cocoşilor, măreţia plină de pace şi angoase învinse a Păsării măiestre, liniştea plină de răspunsuri fără întrebări a Mesei tăcerii şi a Cuminţeniei pământului şi altele. A se vedea asemănarea unor capodopere brâncuşiene cu “Gânditorul de la Hamangia” și cu alte sculpturi străvechi, de piatră sau lut, descoperite în ţările balcanice din jurul României.

Se pot spune multe şi despre motivul suveran al coloanei, ridicată în mod cu totul original, întru puterea Numărului de Aur şi a tainelor Artei Regale, de Prinţul-ţăran care şi-a dat duhul la Paris, în atelierul său din Rue Impasse Ronsain - astăzi loc de pelerinaj. Una dintre ultimele sale dorinţe a fost să aibă deasupra capului o sferă iluminată din interior, la care să se uite cu ultimele sale priviri, poate pentru a-şi scoate dorul de planeta noastră, pe care într-adevăr o îmbogăţise cu câteva forme atemporale şi noi, forme care pot fi văzute chiar şi de orbi.

Bucureşti, 2005 şi 2010