Cu adevărat întunecate sunt vremurile în care arta
mediocră, mai ales cea a scrisului, întâlneşte consumatorul snob
și idolatru. Sentimentul ratării – mai
exact: neputința de a se mulțumi cu tot ce nu-ți întrece visurile –
se mută într-un spațiu intermediar și eteric, deseori numit mass-media, unde
masele mediază pentru o identitate confortabilă sub febrila îndrumare a formatorilor
de opinie. Poetic spus, foarte mulți oameni fac orice și se grăbesc să moară
în paturile altora, într-un adulter incomparabil mai grav decât cel clasic.
Sau: orbul conduce alți orbi, iar cei care văd și suferă direct din cauza
acestei colaborări, trebuie să perceapă totul într-un limbaj atât
de grijuliu, încât pare a fi singurul corect. Și toată lumea insistă să te
implici, pentru că nu există robie mai mare decât cea a neutralității – așa se
aude – și e adevărat că nu poți repara tu lumea, dar poți ajuta să se distrugă
mai lent, de parcă viteza ar conta, nu esența.
Un sfert de veac balcanic i-a imunizat pe mulți de insistența cu care,
ieșind din propria structură, individul postmodern se luptă să intre sub pielea
altuia, uneori chiar cu prețul vieții civice a acestuia. Un ajutor nesperat i-a
venit individului din partea traiului online și rețelelor sociale care deja au
transformat multe case în redacții de presă, și încă mai mulți știutori de
scris: în redactori-șefi, ziariști, scriitori, gânditori, conducători de secte
(încă) nedeclarate. Puțini se așteptau ca o asemenea posibilitate de a te
împrieteni, de a regăsi rude, ființe scumpe și amintiri în și din toate
colțurile globului, cu viteza bârfei sau a invidiei ascunse, putea grăbi
uniformizarea și amorțirea sufletului, prin schimbarea radicală a
priorităților, înlocuind omul cu oferta, sau cu prețul a ceva. În principiu,
astăzi ești liber să nu-ți fie dor de nimeni, ori niciodată o asemenea
libertate n-a fost mai obligatorie.
Totul este învelit în culori, sunete, rime (majoritatea verbale) și
expresii atât de festive, de parcă a murit moartea, sau n-a murit viața. La fel
ca avalanșa multilateral dezvoltată a epigonilor, insistența parvenitismului și
lipsa lui de scrupule (numită și foame de personalitate) sunt
explicabile prin greșita intenție a copiei de a se prezenta drept original,
distrugând cu orice preț și mijloace originalul. În afara creșterii dincolo de
orice închipuire a idolatriei – principiile: cu cât mai umplute sunt
capetele cu idoli, cu atât mai fără cap rămân idolii și viceversa devenind
la fel de posibile – societatea contemporană pune în mișcare toate mecanismele
ca nebunia să fie ridicată la rang de originalitate, sau să pară ceva ieșit
din comun, de nișă, excepțional. În gândirea populară, cu un umor fin și
blând, poate un mod de a alunga deochiul, originalitatea este văzută deseori ca
un soi de nebunie. Iar acum, orice nebunie, chiar și cea mai nocivă, depravată,
vulgară, este primită ca o expresie a originalității. Poate unii chiar sunt vii
doar în măsura în care sunt demenți. Desigur, nebunia și originalitatea sunt
strâns legate: originalitatea are mereu nevoie de un strop de nebunie (ca
expresie ușor vizibilă a nonconformismului) – și asta se găsește pretutindeni,
inclusiv când nu vrei, dar nebunia trebuie să absoarbă toată
originalitatea posibilă (altfel nu-și poate ascunde partea ei clinică).
O scurtă privire lucidă asupra știrilor din aproape toate domeniile te
poate lămuri despre starea în care a ajuns relația mereu delicată dintre
realitatea primordială și cea virtuală (mediatică). Zilele
par, sau chiar sunt mai scurte decât acum un an, dar sunt, sau par de două ori
mai grele decât acum zece ani, pentru că sunt din ce în ce mai golite de
realitate autentică. Uneori, în aceeași zi, poți urmări online – după o linie
care curge de sus în jos, poate pentru a înrădăcina convingerea că vine de
sus – fie și într-o singură limbă, fragmentele unui film captivant și
devastator, compus dintr-un șir de elemente, față de care însăși armonia
gândirii s-ar simți însăși culmea incoerenței, dacă nu chiar o crimă intelectuală.
De aceea, totul pare ficțiune, deși întâmplările sunt reale și s-au
derulat acum. Instaurând un umor care nu ajută să te desparți nici
de trecut răzând, nici de prezent amărându-te, prin purtătorii săi de cuvânt,
Homo Mediaticus îți aduce la cunoștină că (niciun exemplu nu este inventat și
toate personajele sunt scriitori sau cel puțin mari
ziariști):
- Un bolnav mintal dă foc într-o piață unui roman foarte bine vândut și
aclamat de critică, poate fiindcă nu suportă hârtia, sau tonerul, sau combinația
culorilor, sau mirosul, sau nu poate concepe cum de un volum inutil de hârtie
se vinde mai bine decât sufletul său, – iar autorul cărții, de altfel minor,
dar celebru, este ovaționat ca un luptător pentru drepturile și libertățile
globale, un persecutat, un post-martir al Bibliotecii Alexandriei;
- Un alt autor de romane, poezii, drame și eseuri conceptual-motivaționale,
anunță că a fost amenințat cu moartea, aduce drept dovezi sms-uri și mesaje din
inbox fotografiate, deoarece a propus interzicerea cărților propagandistice
publicate în Est înainte de 1990. El riscă moartea, deși încă nu este viu în
literatură, dar mai ales în atenția cititorilor;
- Depozitul unei biblioteci naționale din Balcani ia foc, dar se fac cenușă
doar cărțile de după 1990;
- Simultan, în presa scrisă și electronică, la televizor și în cafenele
unde nemuritorii zilei înmulțesc riduri pe creierii mulțimilor, peste zece
analiști tineri, născuți între 1990 și 2000, povestesc și explică cum
și de ce s-au întâmplat anumite nenorociri individuale și colective pe
vremea celei mai recente dictaturi. Problema este una spinoasă, fiindcă cei
care vorbesc nu cunosc lucrurile, iar cei care le știu, nu spun întreg
adevărul, iar când îl spun, acesta nu ajută la nimic, sau ajută doar ca fiecare
cetățean să se simtă competent în toate;
- Un poet condamnat la tăcere nu de confrați invidioși, nici de intuiția
editorilor, ci de cenușa propriilor texte, răspândește vorba că se luptă de
mult, dinte pentru dinte, cu cancerul, și lasă să se întrevadă copilărește
că e demn de atenția sporită, dacă nu chiar de idolatria unor semeni – sau ca
să-și facă rost de o proteză bucală gratis;
- Alți trei scriitori dau sfaturi despre lucruri esențiale și sunt gata să
devină veșnici, adică să nu moară în locul fiecărui cititor;
- Doi autori în vogă s-au dovedit a fi fost turnători de colegi, iar un
turnător celebru aduce dovezi cum că a salvat vieți de confrați și intelectuali
amenințați cu închisoarea. Aceștia, din motive lesne de închipuit în perioada
de tranziție, nu și-au exprimat nicăieri recunoștința, dar nici n-au negat;
- Între timp, câțiva trădători de țări sunt descriși ca patrioți devotați;
câțiva oameni de stat apreciați reiese c-au trădat în momente-cheie ale
istoriei aproape recente – în mod straniu: spre binele nimănui, dar spre răul
multora – iar cei mai mulți au fost obligați să-și facă datoria,
altfel zburau;
- Cinci personalității controversate – căci, acum, cine nu-i controversat
nu există, cel puțin în media – devin doctori honoris causa ai unor
universități de provincie;
- Numeroși oamenii de cultură, faimoși pe vremea de tristă amintire, sunt
săraci și se plâng, mai ales cu vocile celor care s-au îmbogățit deja, dar
serbările și aniversările cu dedicație (după modelul: îl serbăm pe
Cutărescu, ca să moară inclusiv de ciudă Cutărăscu), se țin lanț. Și lanțul
se strânge, dar nu sugrumă, ba uneori chiar este un bun tratament pentru
spondilioză.
Totul se întâmplă între timp, unii zic doar ca să
treacă timpul, dar nu explică și de ce să treacă.
Evenimentele se lipesc într-o poveste hipnotizantă, a unei provincii care se
crede lume și care se luptă împotriva unei lumi care, temporar, dar ciclic,
pare provincie.
Iar în oglinda lumii online, încă numită realitate, ca în
fiecare săptămână, câțiva prieteni / confrați, convinși că nu poți deveni
scriitor adevărat, dar mai ales faimos, dacă nu-i citești pe unii faimoși care,
de fapt, chiar dacă vând mai multe cărți decât le-ar fi necesare și analfabeților
dintr-o țară, spațiu etc., sunt tacit furioși că tot nu reușesc să intre în
(semi)cercul nemilos al marilor autori. Alți confrați / prieteni, cei aflați
cam la capetele unde cercul s-ar închide pentru a deveni vicios, își exprimă
online bucuria că traduci, adică nu scrii, deși nu te citesc, sau îți citesc
cărțile doar pentru a fura câte ceva. Citești și nu răspunzi, pentru că în
astfel de situații delicate, chiar și cea mai amară replică ar fi prea politically
correct. Se pare că majoritatea lor de aceea și scrie: ca să te lase fără
replică.
Un alt scriitor, minor, dar incomparabil mai majoritar decât alții în like-uri,
își începe ziua online cu salutul: Bună dimineața, omenire, oriunde
te-ai afla!
Nu mai miră pe nimeni faptul că orice minor își are propria armată de
admiratori, asftel încât fiecare minor își găsește minorul. Printre avalanșe de
sfaturile ale unor slujitori mass-media – care, în ale capacității de a face
din plagiat bici, au trecut de anul 2020, precum eroii muncii socialiste de
odinioară (care încă din anii '70 lucrau
pentru anul 2000), dar ca indivizi încă n-au intrat în secolul XX; printre
dulci și culpabilizante invitații să adopți un cățel, o pisică, un
hamster; să susții un război corect și să condamni o pace
suspectă; să-ți colorezi portretul de profil în funcție de sângele ultimelor
tragedii globale; să aprinzi o lumânare virtuală,
să depui flori virtuale pe un mormânt, să ajuți un bolnav care e pe moarte de
cinci ani, să donezi sânge (real), să semnezi o petiție etc., sau doar să dai
un like; printre expresii memorabile ale lui Einstein atribuite lui Da Vinci,
lui Gandhi, lui Nikola Tesla, Eleanorei Roosevelt sau lui Churchill, și
viceversa; printre crime care nu mai pot fi pedepsite (sau a căror pedeapsă ar
fi deja o nouă crima); printre locuri care nu pot fi vizitate; printre
descoperiri uluitoare care nu ne ajută cu nimic și nimicuri care ne pot salva
zilnic; printre călătorii între lumi, medicamente miraculoase și boli cumplite
care nu corespund, dar pot fi același lucru; printre sfaturi băbești despre cum
să scapi de grăsimi, de impotență, de orice; printre ciudățenii magice care
oscilează între ”yammmiii, ce cafeluță, vă invit să trăiți frumos, dragi
prieteni” și ”Trimite povestirea ta care va deveni istorie”, atât de
credibile când istoria devine din ce în ce mai poveste; printre glume criminal
de proaste și citate care fac pe oricine să creadă că-i aparțin, dar alții
le-au furat fără rușine, te poate odihni în treacăt o mirare stranie, o
admirație copilăroasă care domnește peste mulți dintre indivizii online:
adunarea unei cantități inumane de imagini, curiozități, plante, culori,
performanțe ale unor anonimi geniali, dar și ale unor geniali rămași anonimi.
Cele mai multe sunt descoperite, descrise și uneori deplânse de anonimeni[1].
Mirarea sus menționată este și o formă de a nu asimila
faptul că lumea asta cealaltă – unde au ajuns deja cei care nu
există în media – cu toate grozăviile prin care a trecut și trece, tot nu s-a
spulberat. Oare chiar nu este ea creația omului?!
După modul cum unii prieteni virtuali, în funcție de
un like dat sau nedat, dispar brusc din viața ta, nu te mai sună, nu te mai
salută, îți poți imagina cam cum arată pentru unii o zi fără like-uri, o zi în
care nu-i urmărește nimeni, mai ales cei la care țin, sau o zi cu sute de
like-uri, dar nu de la cei de la care prietenii le pretind. O ispită cvasi-hamletiană ți-ar șopti că o asemenea
degradantă nevoie de a fi urmărit deseori vine tocmai de la încercarea
disperată de a muri în patul altuia, dar și de numărul distrugător de lucruri
complet inutile prin care vrem să ne înveșnicim.
În actuala stare de realități, nu putea lipsi cultul copilăriei sau a
întoarcerii la simplitatea ei. Oricât de paradoxal ar suna, tocmai cei care
și-au pierdut copilăria sunt tentați să vorbească mai des despre destinul
tragic al copilăriei în lume. Și spun lucruri care ar fi fost exacte și
convingătoare, dacă n-ar fi luat infantilismul drept neprihnită poezie a
copilăriei. E doar un mod incontrolabil de a transmite că s-au stins și nu
deplâng asta. Ei mimează copilăria și dorul de ea, o răpesc de la alții, o
convertesc în glorie vremelnică de grup, și astfel extind infantilismul,
treptat, dar sigur, amenințând copilăriile altora, la fel cum copia amenință
originalul. Și ajută voit sau nu la instaurarea acelui infantilism captivant,
care vinde, paralizează, plagiează, profanează și demon(et)izează, în
locul copilariei autentice care nu se poate cumpara. Acest infantilism este și
mijlocul lor de a încremeni oamenii încă normali, de a-i stoarce, de a-i
exploata la sânge, până când sângele devine un alt element chimic. În timp, cu
ajutorul lumii online, indivizi foarte divizați și colectivități disperate care
și-ar dori din tot sufletul să nu-și fi amuțit copilăria – simțind că, prin
păstrarea copilăriei este alungată chiar moartea, iar în alte cazuri, se poate
ieși din infern – ajung să creadă că infantilismul va putea înlocui și va
funcționa exact ca o copilărie. Astfel infantilismul se descoperă a fi nu doar
o expresie a chemării individuale pervertite, a neștiinței și a vidului (un soi
de leagăn și mașină de tip militar a incoerenței și barbariei), ci mai ales a
nesimțirii.
Râvnind fără milă la maximă vizibilitate și avuție, în
periferiile inuman de flexibile ale unei societăți prompter-iste,
mânuitorii infantilismului pornesc prin a-și dori totul și ajung să aibă mai
mult decât pot duce, pierzându-și orice strop de suflet. Dezechilibrul îi pune
apoi să disprețuiască oamenii și lucrurile pe care și le-au pierdut, ajung să-și
urască firescul din ei și din alții, alias procentul esențial și
creativ al anonimatului asumat, și nu mai pot ieși din el. E un fel de a
intra mai adânc în umbră, sau într-una mai adâncă, tocmai prin străduința de a
ieși din cea mai prielnică umbră. Din această cauză, orice ai scrie despre ei – deoarece stricarea gusturilor
literare tinde să transforme marea literatură în ceva complet nefolositor –
sună fictiv, virtual, și este înghițit de și online. Iar cei
care văd, dar trăiesc cu căștile la urechi; cei care aud, dar vorbesc la
celular ca și cum ar fi singurii surzi ai universului; cei care vorbesc singuri
și par a vorbi la telefon – și invers – ajută la extinderea zgomotului deja
foarte coerent al cacofoniilor și incoerenței, optând prin neutralitate pentru
infantilism.
Față de spațiul virtual care a fost în noi și acum există mult mai bine
fără noi cei din lumea depășită, cu copilărie, iubiri, coloană vertebrală și
alte asemenea, expresia: ”Vă rugăm să nu ne dați atâtea sfaturi prețioase,
căci unii dintre noi chiar vor să moară proști” are aceeași valoare pentru
ambele tabere. Și unii, și alții o pot rosti cu convingere, tărie, argumente,
sau fanatism. Aceasta se poate găsi online, chiar acum, și anume:
- Un scriitor devotat și lucid afirmă că, în asemenea condiții, când
mass-media tind să devină parte dominantă a ADN-ului, este o onoare să fii
interzis în tăcere, exact ca și cum ai fi un anonim onest și fără noroc;
- Trei alți anonim(en)i insistă că trăim într-o perioada în care
adevăratele amenințări cu uitarea sunt exprimate printr-o glorie rapidă și
deseori inexplicabilă;
- Un altul scrie pe pagina sa oficială cum că ”Descrirea amănunțită, uneori
maladivă, a pașilor prin care este distrusă această lume, ucide speranța în
cititor și îl mută pe autor în tabăra distrugătorilor”. Riscul în ceea ce
privește descrierea și explicarea infantilismelor, este un pic mai mare. Căci
mai ușor ajungi prost, decât distrugător de lume, deși faci parte din aceeași
confrerie nedeclarată. Fiecare cititor dispune astăzi, uneori zilnic, sau de
mai multe ori pe zi, de culmi ale infantilismului care pot rușina orice perlă
de bac și cu ajutorul cărora își poate face clisme creierului până la
înlocuirea lui cu clisma;
- Shakespeare (sau Einstein, Churchill, Gandhi, Borges, Neruda, Bukowski
etc.) dixit: ”Am doua dileme: to read or not to write; to write or not to
read”;
- Scrisă de mine: ”Am nimerit mai mulți în aceeași cameră
și, în scurt timp, aproape toți ceilalți s-au convins că suntem egali”;
- Anonim, cu nume greu de pronunțat: ”Nu prostituția, nici prostia, ci
copilăria a fost prima profesie a omului”.