"Dacă eşti
cumva exilat, va veni pentru tine un moment de muţenie şi simţ acut al
nimicniciei. Vei avea impresia că tot ce se poate spune despre exil a fost deja
rostit, scris, filmat, pictat, jucat pe scenă, mereu de alţii, mereu pe pielea
ta. De fapt, nu ai vreun motiv convingător să spui ceva, dar cu atât mai puţin
ai vreun motiv să taci. Tocmai se încheie, cred, exilul individului, şi începe
cel al numelui. Înţelegi că, într-adevăr a pleca înseamnă a muri un pic, dar a
te întoarce (acum) înseamnă a muri un pic mai mult. La un moment dat, am ajuns
la concluzia că „Exilul nu este o boală,
dar nici de vindecat nu se vindecă vreodată”, nici măcar după moarte – şi
asta fiindcă din exil au ieşit nişte cărţi, nişte mărturii, nişte amintiri
speciale, iar în sine, pentru tine, exilul a fost, din prima clipă, acest pod
şi chiar mod de a înainta, ce leagă lumea de undeva cu lumea de dincolo.
Privit dintr-un colţ părăsit de metafore, boala respectivă ar palpita între cea
mai nobilă schizofrenie şi cel mai productiv autism".
