"Dacă eşti
cumva exilat, va veni pentru tine un moment de muţenie şi simţ acut al
nimicniciei. Vei avea impresia că tot ce se poate spune despre exil a fost deja
rostit, scris, filmat, pictat, jucat pe scenă, mereu de alţii, mereu pe pielea
ta. De fapt, nu ai vreun motiv convingător să spui ceva, dar cu atât mai puţin
ai vreun motiv să taci. Tocmai se încheie, cred, exilul individului, şi începe
cel al numelui. Înţelegi că, într-adevăr a pleca înseamnă a muri un pic, dar a
te întoarce (acum) înseamnă a muri un pic mai mult. La un moment dat, am ajuns
la concluzia că „Exilul nu este o boală,
dar nici de vindecat nu se vindecă vreodată”, nici măcar după moarte – şi
asta fiindcă din exil au ieşit nişte cărţi, nişte mărturii, nişte amintiri
speciale, iar în sine, pentru tine, exilul a fost, din prima clipă, acest pod
şi chiar mod de a înainta, ce leagă lumea de undeva cu lumea de dincolo.
Privit dintr-un colţ părăsit de metafore, boala respectivă ar palpita între cea
mai nobilă schizofrenie şi cel mai productiv autism".
Showing posts with label Calameo. Show all posts
Showing posts with label Calameo. Show all posts
În loc de veșnicie (teatru)
”Un
bătrân se uită pe plic şi spune:
- Lucrurile decurg ca într-o ghicitoare ce se încheie cu
vărsare de sânge, sau cu moartea celui mai norocos. Vânătorii fericirii sunt
posedaţi de o lăcomie care deseori e numită viaţă sau trai… Ei cred că norocul
bun sau capacitatea de a iubi este o culoare, o aromă, un sunet, un lucru, un
organ etc., şi poate fi însuşit, poate fi smuls din fiinţa purtătorului exact
cum se poate smulge o floare, o rădăcină sau o măsea. De ce,
oare, oameni invizibili? Poate fiindcă nimeni nu-i mulţumit de ceea ce are.
Nici de ceea ce n-are. Ţin minte cum unul dintre vânătorii fericirii mi-a
mărturisit odată… În armată, mi-a zis, ca să pot mânca supa mea mizerabilă, ca
nimeni să nu-şi bage nasul în supa mea, eram obligat să scuip în ea. De-aia
sunt azi atât de imun…”

