Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări [onLine]

 

Este o onoare pentru literatura noastră că acest roman total, de o anvergură marqueziană, există în limba română. Dacă în romanul „Un veac de singurătate” este descrisă viaţa unei familii latino-americane în decursul unui secol, în epopeea care se lansează astăzi, fără a fi vorba de o replică, este descrisă multiplu viaţa Balkaniei de-a lungul unui mileniu. Vasile Andru, Bookfest 2005

Citește...

Romanzi allo spechio / Romane în oglindă

 

Due romanzi allo specchio, ovvero la dittatura di tipo ideologico ("L'anno in cui fu inventato il cigno", 1996, dal romeno) versus una dittatura che si può chiamare "del destino" ("I fiumi del Sahara", 1990, dal albanese). Tra due specchi, un vicolo dove il protagonista, un essere umano che non ha nome ma non è un numero, si perde e si ritrova passo dopo passo.

Salone Internazionale del Libro - Torino 2023

Anul în care s-a inventat lebăda [RO]

Lumenjtë e Saharasë [SQ] 

Besa Muci Editrice

A hattyú feltalálásának éve

I. 

Az utolsó messzehangzó történés, mely átütötte a város túl sok üresjárattól korhadt szívét, egy lövés volt: az első puskából - épp hogy feltalálták e fegyvert - kirepült, riadt lövedék átkígyózott a levegőégen, mint rettenetes, láthatat­lan gondolat, és hirtelen harmadik szemmel ajándékozta meg apolitikus iszákosaink egyikét, aki előjött, hogy láthas­sa, mint vonulnak el, alig vánszorogva, az ellenséges tábor­hoz tartozók. Amikor megérkeztek volt, színek és ragyogó fémek orgiájába burkolózva, hatalmas ágyúik lesöpörték a föld színéről a tóparti házakat; közel fél évezreden át uralták a várost, magukkal hozták kábító étkeiket, dalaikat, kurvái­kat, elhintve mindebből valamennyit a külvilággal való kommunikációra éhes lényünkben is, olyannyira, hogy vé­gül a mélységesen emberi gondok — melyeket az esetek zö­mében azokkal osztunk meg, akiknek semmi közük hozzá­juk - oda vezettek: képtelenség volt megkülönböztetni az őslakosokat a „kívülről érkező vérrokon"-tól. 

Dedicație de la Shakespeare / din „Epocalipsa”

Un tort cât un sarcofag le venise cadou din partea Scamatorului Dini. Tortul avea drept bonus un buchet de flori și o plăcuță de ciocolată în care scria ”Casă de piatră”. Un cuplu bătrân, pesemne în ziua nunții (de platină, sau de materie cenușie, cum a spus Io) te privea drept în ochi chiar dacă aveai un singur ochi, sau doar doi ochi de sticlă.

- Știam că nu suntem la modă, iubita mea, - zâmbi Io. Căci tu doar arăți și nu ești cu vreo douăzeci de ani mai tânără.

- Ciocolata crede altceva. Nu vrei mai bine să ne mâncăm?

- Ba da. Aici și oriunde altundeva.

Io tocmai descoperise că, odată cu dinţii craniului şi cu sarmalele, dispăruse şi brâul acela de piele cu unelte chirurgicale. Se îtoarse brusc:

- Tort?! De la Dini? Păi, n-am scos eu şarpele mizeriei din Dini acesta pe scenă, după zborul balonaşelor?

- Nu, iubitule. Cu Dini te-ai împrietenit, chiar ţi-a devenit un fel de discipol. Jură şi în presă că și-a găsit în tine duhovnicul.

- Şi cine a scos şarpele mizeriei din el?

Îmblânzirea ceștilor de cafea

"Dar mai întâi a răpit-o printr-o altă invenţie uluitoare; o cu totul nouă meserie, o meserie nemaiauzită.

Efigenia rămăsese înmărmurită ascultând vitejiile neamului Toacă, de la Marele Descântec al lui tata socru, până la ibricele sculătoare, povestite cu umorul de neîntrecut al Mamei Mamelor, dar noua născocire a Sfârşitului, cea de după lucrarea oraşului, aproape că a dus-o la un orgasm spontan.

Deja se vedea soţie a lui, mireasă de vis, admirată de toţi orăşenii, admirată chiar de soldaţii străini, chiar de marele Sultan, care profitase şi dânsul câte ceva din duhul ibricelor sculătoare.

Se vedea mireasa unui băiat-minune care dăruise deja oraşelor – judecând după mişcările graniţei – o întreagă oaste de copii zămisliţi sub zodia ibricelor. Mireasa unui mare înţelept, a unui mare profet, a primului îmblânzitor de ceşti de cafea, din lume.

Iulia Enkelana: Dacă există o voce

Cartea în format digital

Omniprezentul déjà vu al omului / fragment din romanul "Asediu" (2003)

Tati insista mereu, mai ales când se făcea mangă la ţară cu bunicul, că un scriitor care n-a murit sau n-a înnebunit pâna la 30-35 de ani, nu este bun de nimic. E de-a dreptul secătuit, de prisos. Având o viaţă tumultoasă, dusă deseori pe muchie de cuţit, Tati mai fusese tentat să devină şi scriitor, dar, din păcate, ispita aceasta începuse să-i zbârlescă spiritul doar după ce trecuse de treizeci de ani şi nu intenţiona să moară la un an doi după semnarea primei capodopere. Potrivit socotelilor lui Tati, domnul scriitor V. Botezu, unde Helio a fost ascuns după stagiul deja militar satisfăcut la cuibul lui Năframă, putea fi considerat la cea de-a doua tinereţe a sa. O tinereţe glorioasă, cu trei căsnicii destrămate şi cu doi copii părăsiţi la activ. O tinereţe cu mai multe cărţi editate, şocante, comentate, bârfite şi elogiate, decât ani. Printre manuscrisele sale încă nepublicate, un loc de frunte ocupau tratatul filosofico-semiotic «Critica cacofoniei pure» şi uluitoarea teză de doctorat, nesusţinută, «Omniprezentul déjà vu al omului mileniului III şi clişeul ca dimensiune a Apocalipsei». Frânturi scânteietoare din cele nouăzeci şi nouă (şi... concluzii) ale acesteia din urmă, Helio avea să înveţe din belşug.

Ex - roman cu dragoste & conspirație / Fragment

Capitolul II

Colegii lui erau gropari, nu tălmăcitori de vise. După aşa numitul stagiu al coşmarurilor, cei care nu evadau înspre alte meserii sau nu-şi mutau statul major în vreo clinică de dezalcoolizare – de care deveneau dependenţi – nu mai visau. Ce să facă cu visele?! Ei se considerau trimişi ai vieţii, de vreme ce nu îngropau oameni vii, ci morţi, şi nu ai morţii. Iar visele, deşi păreau a fi ale vieţii, mai degrabă erau capcane ale morţii. Pe de altă parte, se vedea clar că, în vremurile astea ale democraţiei, doar cei care visau cumpătat, cu măsura, puţin spre deloc, erau cumva mai feriţi de taina sinuciderii.

Ciolan n-a vorbit cu nimeni despre tovarăşul general înconjurat de coliva lumii. Şi probabil ar fi dat totul uitării, dacă unul dintre colegi, un tinerel mereu nebărbierit şi care de obicei dormea beat în gropile încă libere, n-ar fi povestit că avusese un vis ciudat. Cică o voce plăcută, de bunică de la ţară sau de mamă decedată în floarea vârstei, îl sfătuia în somn sau în stare de veghe: „ieşi, drăguţule, din groapa aia, că vine proprietarul gropii, şi barosanul este aşa de bogat, încât şi câinele său are proteză de aur…”.

”Anul în care s-a inventat lebăda” / o nouă ediție

onLine

”Râsul lor s-a preschimbat în plâns al meu, apoi în plâns al lor şi în râs al meu. A fost ceva de neuitat, o revelaţie cu mai multă moarte decât de obicei, dar şi cu mai multă bucurie decât moarte. Era ca şi cum aş fi intrat brusc, printr-un râs, în cor, sub pielea celui ce aveam să fiu ani de zile mai târziu: liber, liniştit, scriind nu cu glonţul scos din hoitul bietului Capitalism, ci cu un stilou scump, departe de blestemul şi de farmecul acelei vieţi de cal castrat, departe, într-o cameră mică, lângă somnul străin şi liniştit al iubitei mele, lângă aura portocalie şi albastră a unei lumânări, pe când afară ninge poate de o mie de ani fericiţi, cerul: sticlos, înmiresmând necazurile trecătoare ale lumii cu parfumul indescriptibil al nepăsării dumnezeieşti de spaţiu care a învins definitiv, nepăsarea devenind din ce în ce mai a noastră. Doamne! Ca o pasăre măiastră s-a-nfipt în mine acea clipă a râs-plânsului, ca despărţirea-n inimă, ca inima-n rugăciune, ca rugăciunea în Dumnezeu, pe când zborul şi sângele vieţii pe care n-o vom mai trăi şi pe care încă n-am trăit-o doar zburau, doar curgeau...” 

Literatură Paralelă: Anul în care s-a inventat lebăda (roman, București 1997)

“I fiumi del Sahara”, romanzo. Lettura d’autore 2019

“Iniziarono a manifestarsi alcuni problemi complicati. Parlavo da solo, chissà da quando, e dopo ogni parola che pronunciavo ne imparavo una nuova. Imparai la parola manifestare, la parola problemi, la parola complicati, la parola parlare, la parola chissà, il gruppo di parole da quando, il gruppo da solo,
la congiunzione e, la parola dopo, la parola ogni, la parola parola, la parola così, la parola imparare, la parola nuova, il gruppo di parole gruppo di parole, la parola più e tante altre ancora e ancora. Altrimenti come avrei potuto parlare, anche se da solo? In realtà, le parole erano sempre le stesse, solo che a me sembravano diverse, completamente diverse e quindi le imparavo da capo, come se fossero realmente nuove.
Aprii gli occhi, non so come, e riuscii a scorgere cinque pareti bianche, escluso il pavimento – al quale avevo voltato le spalle, visto che ero sdraiato; nella stanza c'erano cinque pareti bianche, ed era una fortuna che non fossero più di cinque, perché anche se fossero state di più, sempre pareti erano.
Iniziarono a manifestarsi alcuni problemi complicati”.

Traduzione: Kamela Guza
Besa Edizioni 2019

www.arkycyku.info
www.kuciuk.blogspot.ro

”I fiumi del Sahara” la a doua ediție în Italia

• Câteva aricole în limba italiană
• Genius without a cause - o mărturie în limba albaneză [AL]

Ardian Kycyku (i pseudonimi letterari: Ardian-Christian Kyçyku / Kuciuk, scrittore d’espressione albanese e romeno, nato il 23 agosto 1969, a Pogradec, Albania, autore di oltre 50 opere originali (romanzi, prosa breve, teatro, scenari, studi scientifici, saggi, films di lungo e corto metraggio, antologie, traduzioni). Dottore in letteratura comparata ed universale, dottorando in teologia, professore universitario. Tra il 2008 e il 2020 è stato decano e rettore. 

Sin dal 1998 è co-fondatore e co-direttore della Rivista Europea Haemus.Membro Fondatore dell’Associazione Culturale AlbaneseHaemus e dell’istituto Haemus - Studi Balcanici.

Laureato del Premio letterario d’Albania „Penna d’Argento”, Tirana 2013; Cittadino d’onore della sua città natale Pogradec, 2014; Kult Academy Prize “Il migliore libro - Il miglior autore”, Tirana, 2015 e 2018; Premio II “Katarina Josip” per il dramma originale in albanese, Prishtina, 2016; Grand Prix del Festival Internationale del Film di brevissimo metraggio, Cluj-Napoca, Romania, 2017; Ambasciatore della Nazione, Tirana 2019

www.ardiankycyku.blogspot.com

Târgul de Carte de la Leipzig - 2019

Catalogul Ministerului Culturii al Republicii Albania la Târgul de Carte de la Leipzig, 2019. Coperta și paginile 6-7.

„The Father”* – a novel about the fatality of vengeance and the inglorious humanism of anonyms (in Romanian Language)

‘The father was so pure, that you sometimes felt like killing him’ – this is one of the key phrases of this novel written in the Albanian language, in Bucharest (2003). A sexagenarian father, his wife and their only son withstand a history where the dictatorship of an ideology has become a dictatorship against destiny, the dictatorship of destiny against the individual and (secretly) the dictatorship of each man against all. ‘When the ideologies only lead to utopias – often being transformed into multiple massacres – in such a way that man is satisfied with little and pleased with nothing, The Father has helped me see well-known things, but never written, and written things, but unknown on a profound level. For often, where life seems unbearable, the intensity of feelings, of questions lacking an answer, is a kind of miracle’ the author said.

Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări(1998)

București 1998, 2002, 2005, 2013 , 2024

"Fluviile Saharei" - înainte sau după 30 de ani

Ediția din 2017 în limba albaneză a romanului „Fluviile Saharei”. Editura PA, Prishtina-Berlin 2017.

Considerat „deschizător de drumuri”, „manual rafinat de stil” şi „revelaţie prin care proza albaneză îşi regăseşte rădăcini comune cu cea europeană”, „Fluviile Saharei” a fost scris în trei variante, în limba albaneză, în anii 1986, 1989 şi 1991. Având deja două ediţii (Tirana 2000 şi Bucureşti 2009) „Fluviile Saharei” este prima piesă a unei fresce compusă din patru romane ale autorului, beneficiind de peste 50 de recenzii şi cronici în presa scrisă, audiovizuală şi electronică din Albania, SUA, Elveţia, Italia, Germania, Kosova etc.

”Sunt şocat să văd cum creşte kitsch-ul în urma mea...” Despre romanul ”Epocalipsa”

Epocalipsa, Librăria Syntagma, Galeriile Titan, București

”Epocalipsa” de Ardian-Christian Kuciuk, Editura Librarium Haemus, 2014, 96 pag. Io şi Yo. Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Prin acest roman, Ardian-Christian Kuciuk (n. 1969) ne transpune în acea perioadă de limită, de metaforă, de preludiu al morţii, când totul se diminuează şi se estompează, chiar şi numele sunt prescurtate până aproape de descărnare/sfărâmare. Şi totuşi, morţii se îngreunează, poate – cine ştie?! – cu excepţia celor care trec direct spre tărâmul metaforelor („Slăbim şi ne îngrăşăm degeaba. Că tot vom deforma oasele sărmanilor ce ne vor căra spre groapă. Asta în cazul în care nu dispărem pur şi simplu, sau dacă nu ardem în vreun incendiu, rămânem scufundaţi în vreo apă... Vorbesc la propriu, nu te gândi la metafore. În ce mă priveşte, am împlinit atâtea înfrăţiri de cruce, încât voi cântări mai puţin.”). Până să se aleagă praful şi pulberea, ceea ce nu ar fi totuşi un semn al Apocalipsei, ci numai al Epocalipsei, să ne curăţăm spaţiul de praf şi memoria de tot ceea ce e inutil: „Cine ar fi vrut să moară după atâta uitare controlată?! Întrebarea e la fel de captivantă, spuse Io. Cine poate muri după atâta memorie curăţată?!” (…) „Cu o zi înainte de a sosi meşterii, Io s-a plimbat îngândurat printre lucrurile, mobila, bibelourile, hainele şi cărţile din casă. Uneori ridica sceptrul şi dădea jos câte o chestie care se spulbera, sau doar sărea pe parchet.

– Sunt şocat să văd cum creşte kitsch-ul în urma mea, – zâmbea Io. Până astăzi eram convins că vârsta dizolvă parfumul tare al gustului ales. Bătrâneţea acceptă mai multe lucruri inutile, ba de duioşie în general, ba de lene, ba de deşertăciune... Acum observ că maturitatea mi-a umplut casa cu kitsch-uri. Uită-te şi tu: o sirenă”.

Praful ce se depune şi pe cele uşoare, şi pe cele grele, devine semn al uitării, dar şi al apropierii de esenţe, de sceptrul din mâna celor care trec dincolo ori de „briciul înfrăţirilor”, singurul semn vizibil al moştenirii de odinioară: „Yo era trează, cu ochii închişi. Era atât de uşoară şi plăcut parfumată, încât Io putea jura că ea e trează în cele două lumi simultan. Nu trebuia să te las să te lupţi cu praful, adăuga Io. Atâtea cărţi inutile, atâtea reviste, ziare, hârtii, haine învechite. Dacă le fierbeam, cred că ieşea din ele un lichid mortal, o armă biologică, ceva. Nu ne cere nimeni să facem lucruri supraomeneşti, dar uneori, în timpul acestor anotimpuri de curăţenie, mi s-a părut că misiunea asta a noastră este strict umană, nu are binecuvântare. (…) Şi ca să învingem prezentul ce părea fără capăt şi fără sfârşit, în acest răstimp am citit şi răsfoit atâtea cărţi proaste, am mâncat prin fast food-uri, am băut ce ne-a ieşit în cale, ne-am destrăbălat, ne-am atacat ficatul, rinichii, inima, maţele, oasele, nervii, în frunte cu creierul, că acela e de bază în momentul de faţă. Am dus viaţă de năpastă, cum zice romanţa, dar de o năpastă strălucitoare. Foc de artificii a fost, dar Dumnezeu ştie dacă a fost mai mult foc, sau artificii. Noroc că, pe parcurs, exact ca şi cum am fi avut un sfert din vârsta noastră, sau mai puţin, am dat uitării colegi şi prieteni, rude decedate şi încă vii, întâmplări-cheie şi neant. Uneori – sau ţi-am spus?! – îmi aduceam aminte de tribul acela primitiv care credea că sperma este un lichid otrăvitor ce se poate aduna în creier şi poate ucide.

– Da, da, mi-ai spus. La un moment dat li s-au scurs creierii, căci n-au mai avut spermă, şi erau trişti.

– Ei, a fost literatură povestea aia. Cum să fie ei trişti că nu-şi mai pot absorbi creierii înapoi din natură, cu puţa pe post de furtun, când nu mai au creieri?!”

Dihotomia greu / uşor poate fi împăcată cu destulă uşurinţă: „A spus-o unul dintre părinţii pustiei, dacă nu greşesc. Omul se uşurează când Dumnezeu îi dă ceea ce i se potriveşte, şi se îngreunează şi se lasă în jos când lipseşte ceea ce i se potriveşte.”

Fiecăruia i se potriveşte, biunivoc, numai moartea lui, dar uneori dragostea şi înfrăţirea pot înfrunta orice limită, chiar şi cea a capătului hărţii destinului: „Io şi Yo începură să plângă, dar fără a fi trişti, nici prea fericiţi, ci doar vii şi copilăreşte frământaţi; ninsoarea se înteţise, înghiţind vocile şi mirosurile necunoscuţilor care cântăreau din ce în ce mai mult, ca şi cum s-ar grăbi să devină ţărână peste Io şi Yo, iar acum mă aşteaptă mama, tata, bunicii, se îmbărbăta Io, mă aşteaptă şi iubirea vieţii mele, şi copilaşii pe care îi vom face, şi ei s-au spălat bine pe mâini, s-au îmbrăcat de nuntă sau de Paşti, şi se roagă ca eu să ajung cât mai repede. Căci eu am briciul. Şi ne vom tăia fiecare câte o linie frumoasă pe palmă, spunea Yo, lângă încheietură, acolo unde se termină harta destinului, şi vom bea din sângele unul altuia, sau din acelaşi sânge, şi asta nu va fi chiar nimic.”

Eugenia Țarălungă, Viața Românească, Nr. 5-6 / 2015

Noul roman al lui Ardian-Christian Kuciuk

Doi bătrâni îndrăgostiți – într-o perioada în care oamenii par sau chiar sunt mai monotoni și previzibili decât viața – pe numele lor Io și Yo, se muta împreună și toată lumea crede că se retrag doar ca să-și aștepte moartea. De fapt, îndrăgostiții încep în taină o reformatare a   memoriei, trăind in prezent ca orice  contemporan asediat de oferte, iar în trecut ca doi copii care păstrează doar ce nu poate lua moartea. De o inteligență ieșită din comun, rafinați și cu un limbaj deseori șocant de bogat, Io și Yo ”fac curățenie” în viețile proprii cu devotamentul Alzheimer-ului, dar cu duioșia și cu o bunătatea ascunsă maiestuos sub luciditate. Demersul lor ajută ca cititorul să poată ”citi altfel” mai multe fenomene ale Europei din trecut și din prezent. ”De când eram mic, mă uitam la unii oameni ca măcelarul şi-i cântăream în gând, afirmă Io. Bine, nu era cântărirea clasică. Observasem eu că unii trăiesc şi dispar ca şi cum n-ar fi avut vreodată o greutate anume, o prezenţă convingătoare, înţelegi, ca şi cum n-ar fi avut suflet şi nume în ei, ci doar aparenţă, şi mă gândeam că poate sunt doar personajele unor cărţi. Deşi unele personaje, vorba aia...”. Cu timpul, fără a-și crede simțurilor, îndrăgostiții ”ies” din vârsta lor, în același timp cu textul cărții. Aceasta se restructurează,  sfârșitul clasic fiind înlocuit treptat de curgerea întâmplărilor și a dialogurilor, având  drept scop găsirea unui început care numai în memorie nu poate fi.

Scriitor de expresie albaneză și română, profesor universitar, eseist și editor, Ardian-Christian Kuciuk (pseudonimul lui Ardian Kycyku, născut la 23 august 1969) este autorul a peste patruzeci de volume de proză, nuvele, scenarii și eseuri. 

”Epocalipsa”, roman, 96 pagini, Editura Librarium Haemus, București, 2014. ISBN: 978-606-8093-66-6. Cartea se găsește la Librăria Syntagma din Bvd. Liviu Rebreanu 6A, Galeriile Titan, București, Tel: +40 722 207 643 | +40 314 382 017, dar și în câteva formate electronice.

HaemusPress

”Epocalipsa” - roman

Epocalipsa (eBook)

"Lumea asta a ajuns atât de jos, - rosti Io încet, - încât nu merită s-o locuieşti nici ca bătrân, nici ca tânăr. De fapt, nici nu mai e loc. Oriunde te-ai întoarce, dai peste o invitaţie, o gură, o lozincă, o dantură, un slogan, o pastilă, un chip, un cur, o ţâţă, un afiş, un selfish… N-o să mai avem loc nici să murim, darmite să fim îngropaţi. Poate nici moarte nu vom avea, dar nici viaţă. Înţelegi?! Că ăştia, sau ăia, sau împreună, nu mai lasă loc nici pentru viaţă, nici pentru moarte. E ca într-un lift înghesuit, unde te simţi ca respiraţia maladivă a necunoscuţilor, ca să nu zic putoarea lor… Dar tu mi te-ai arătat în viaţa asta, pe lumea asta, şi pot muri liniştit. Mă auzi?"

o n L i n e

”Un trib glorios și muribund”, la 15 ani de la prima apariție

Ideea Europeană, Colecția Opere Fundamentale
Ediție digitală: Telegrapgh UK / Kobo / Elefant RO

Anul în care s-a inventat lebăda (ediţie electronică)

Synopsis RO / EN

După u noapte de neuitat petrecută cu iubita sa, un licean este arestat în apele Lacului Ohrida și riscă pedeapsa maximă pentru ”înaltă trădare a patriei și tentativă de evadare”. Cu o noapte înainte, trei tineri au trecut granița spre Iugoslavia și oficialitățile albaneze comuniste, pentru a-și dovedi eficiența, îi arestează pe toți cei care fac baie în lac. Protagonistul experimentează o dimensiune mai puțin cunoscută a închisorii. Suferința de anonim se transformă într-o inițiere superioară, dăruindu-i tânărului un nume și o identitate la care nici nu visase. El află răspunsuri, dar mai ales pune întrebări esențiale privind existența, ființa umană, libertatea, credința, soarta unei lumi unde orice sistem care se rupe de transcendent poartă în sine propria distrugere. Critica specializată afirmă că, prin acest roman scris direct în limba română (1996), Kuciuk lansează ”proiectul unei noi mitologii balcanice”, completat în scurt timp cu „Dulcea taină a nebuniei” (33 proze) și ”Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări”. Privit ca un martor lucid și nepărtinitor al suferințelor, conflictelor și revelațiilor vieții răsăritene, precum și al relațiilor complexe Est-Vest, considerat ”un Marquez balcanic” și ”Kafka în Balcani”, prin ”Anul în care s-a inventat lebăda”, Kuciuk deschide o nouă privire asupra existenței umane în context global. 

/ After an unforgettable night spent with his girlfriend, a schoolboy is arrested in the waters of Lake Ohrida and risks the maximum punishment for "high treason of the homeland and attempt to escape". One night before, three young people crossed the border into Yugoslavia and the communist Albanian officials, to prove their effectiveness, arrest all those who swim in the lake. The protagonist experiences a lesser known dimension of prison. The suffering of an anonymous turns into superior initiation, giving him a name and an identity he had never dreamed of. He finds answers, but especially he asks essential questions about the existence, the humankind, the freedom, the faith, the fate of a world where any system that breaks the transcendent carries within itself its own destruction. The specialized criticism states that, through this novel written directly in Romanian, Kuciuk launches "the project of a new Balkan mythology", completed with "The secret sweetness of madness" (33 prose) and "A glorious and dying tribe - the epos of an oblivion". Regarded as a lucid and impartial witness to the sufferings, conflicts and revelations of Eastern life, as well as to the complex East-West relations, considered "a Balkan Marquez", "Kafka in the Balkans" , through "The year in which the swan was invented", Kuciuk opens a new look at human existence in a global context.

Capitolul I

Ultima întâmplare zgomotoasă, ce străpunsese inima senilizată de prea mult stătut a oraşului, fusese o împuşcătură: un glonţ speriat, ieşind din prima puşcă - abia se inventase puşca - a şerpuit în aer ca un gând îngrozit şi i-a făcut pe neaşteptate un al treilea ochi unuia dintre beţivii noştri apolitici care ieşise să vadă cum pleacă, târându-se istoviţi, duşmanii. Veniseră învăluiţi într-o orgie de culori şi metale strălucitoare, cu nişte tunuri uriaşe care spulberaseră toate casele de pe marginea lacului; stătuseră aproape o jumătate de mileniu în oraş; aduseseră mâncărurile lor ameţitoare, cântecele lor, curvele lor, până când au sădit câte ceva din toate acestea şi în fiinţele noastre avide de comunicare cu străinătăţurile. Pe urmă, necazurile profund umane – şi pe care, în majoritatea cazurilor, se cade să le împarţi tocmai cu aceia cu care n-ai nimic în comun – au făcut posibil să nu se mai deosebească cine-i băştinaşul şi cine-i “străbunul nostru frate din afară”.

Aşa că plecarea lor n-a fost decât o stranie împărţire a oraşului: cei copleşiţi de plictis plecau ca duşmani; cei îndurători de toate (moştenitorii pământului şi nu numai) rămâneau pe post de patrioţi necompromişi. Această uriaşă despărţire, fără Vale a Plângerii şi fără mame, surori, soţii şi iubite îndurerate care zguduie dulapurile folclorului de pribegie, a fost mijlocită de moartea beţivului apolitic, iar glonţul - fiind şi primul glonţ al tuturor războaielor anterioare şi ulterioare - a străpuns peretele cârciumii din centru, a trecut prin perdelele pline de fluturi, trandafiri ameţiţi şi cadâne fumegânde, ca să intre - precum ne relatează registrul stării civile care a devenit scrum odată cu arderea clădirii municipiului, în anul de garanţie 1938 - în orbita oraşului, aidoma unui satelit minuscul şi de un augur încă netălmăcit.

Împuşcătura fusese una de salut, de rămas bun (poate duşmanii au intenţionat să-i arate oraşului cam de ce minunăţii ale progresului avea să se lipsească după plecarea lor); prin verdictul unui paradox însă, taina unei anumite inerţii interioare a echilibrului - care a încărunţit numeroase capete savante de mai târziu - făcuse din trupul inert al beţivului cu trei ochi (unul abia deschis întru lumea cealaltă - n. n.) un fel de statuie a indiferenţei care se trânti pe pământ imediat după ce ţipetele: “A murit, a murit, vai!” ale femeilor şi-au pierdut imediat ecoul. Mai demult moartea îşi pierduse pe aceste meleaguri cel puţin trei sferturi din ecoul ei firesc.

În acea clipă a dispărut şi cea din urmă trăsură de război a duşmanilor.

"În sfârşit, am scăpat şi de voi!" îi spusese uşurat un bătrân vizirului care-şi aduna garnizoana.

"În sfârşit, noi scăpăm de voi, replicase vizirul. Dar vai de capul vostru fără noi, căci vă veţi mânca unul pe altul precum şobolanii în butoi!"

Şi plecase.

Probabil, foamea şobolanilor închişi în butoi chinuia toate popoarele rămase temporar fără duşmani.

(...)

“Fluviile Saharei” parcurg Italia

Lirico e visionario, ironico e violento, il romanzo di Kyçyku ci trascina in un vorticoso susseguirsi di voci e apparizioni, passioni divoranti e febbrili attese, in un processo di disgregazione psichica solcato dai bagliori di un arcano erotismo.

Prestigioasa editură italiană Zandonai a publicat romanul „Fluviile Saharei” semnat Ardian-Christian Kuciuk. 
Considerat „deschizător de drumuri”, „manual rafinat de stil” şi „revelaţie prin care proza albaneză îşi regăseşte rădăcini comune cu cea europeană”, „Fluviile Saharei” a fost scris în trei variante, în limba albaneză, în anii 1986, 1989 şi 1991. Având deja două ediţii (Tirana 2000 şi Bucureşti 2009) „Fluviile Saharei” este prima piesă a unei fresce compusă din patru romane ale autorului, beneficiind de peste 50 de recenzii şi cronici în presa scrisă, audiovizuală şi electronică din Albania, SUA, Elveţia, Italia, Germania, Kosova etc.