Efigenia rămăsese înmărmurită ascultând
vitejiile neamului Toacă, de la Marele Descântec al lui tata socru, până
la ibricele sculătoare, povestite cu umorul de neîntrecut al Mamei Mamelor, dar
noua născocire a Sfârşitului, cea de după lucrarea oraşului, aproape că
a dus-o la un orgasm spontan.
Deja se vedea soţie a lui, mireasă de vis,
admirată de toţi orăşenii, admirată chiar de soldaţii străini, chiar de marele
Sultan, care profitase şi dânsul câte ceva din duhul ibricelor sculătoare.
Se vedea mireasa unui băiat-minune care dăruise deja oraşelor – judecând după mişcările graniţei – o întreagă oaste de copii zămisliţi sub zodia ibricelor. Mireasa unui mare înţelept, a unui mare profet, a primului îmblânzitor de ceşti de cafea, din lume.
Căci asta era meseria proaspăt descoperită a
marelui Sfârşit: îmblânzitor de ceşti de cafea.
Până la prima lui arestare, Efigenia
Flor, sorbind de timpuriu din ceaşca plângerii, a femeilor care îmbătrâneau în
aşteptarea bărbaţilor pribegiţi, închişi, nizami sau dispăruţi fără urme, a
urmărit cu ochii închişi fiecare palmă a drumului parcurs acolo în străinătate
de iubitul ei.
Spre fericirea cernelii de scris, limba încă
nu putea fi scrisă, altfel Efigenia ar fi secat vreo două damigene cu cerneală
întru dezlegarea blestemului care-i ţinea despărţiţi.
Avea un creier care semăna foarte mult cu
pântecele Mamei Mamelor.
Aduse de vocea sibilină a Sevdei a Doua,
cuvintele intrau în creierul ei cu o fierbinţeală tulburătoare, o moleşeau, îi
înmuiau genunchii. Urma o durere cumplită de cap, ca o mărire a creieru-lui, ca
o fierbere, ca o ghiulea care stă să explodeze – uneori se speria să nu-i vină
cumva ciclul şi în gură! – cădea într-un somn adânc, fără vise, fără nici un
zgomot. Se trezea schimbată, cu trei ochi parcă, iar cu cei doi ochi moşteniţi
din naştere închişi, trecea graniţa.
N-avea nevoie să apeleze la cărţile de joc
ale Mamei Mamelor care-şi alunga plictisul special al sarcinilor urmărind
soarta fiilor pe cărţile străvechi venite de pe undeva din India. Îi era scârbă
de ghicitul în cărţi, în cafea, în faţă, în spate; credea doar în ghicitul
descoperit de ea însăşi: iubirea nebună.
Astfel, a urmărit drumul Sfârşitului
eliberat, de la Casa de Nebuni până la casa Toacă. Aceasta din urmă era acum o
altă casă, cu pereţii văruiţi într-un alb de mireasă, cu gard frumos, cu
ferestre drepte, înalte, cu acoperişul trandafiriu; doar portiţa albă a fostei
prăvălii nu se schimbase. Iar forma de bisericuţă a prăvăliei, coşurile
strălucitoare care şerpuiau în cel puţin şapte direcţii, te făceau să crezi că
înlăuntrul prăvăliei creşte un pom misterios, uriaş, care se grăbea să ajungă în
cer şi să mulgă luna.
A urmărit prima noapte nedormită a
Sfârşitului acasă.
A văzut prima baie în lac, prima bătrânică
intrând pe portiţa albă a prăvăliei cu o ceaşcă de cafea în mână.
A văzut alte două bătrânici, trei femei
mature, învăluite în eşarfe negre. Pe urmă: o adevărată oaste feminină, toate
cu câte una sau trei căşti de cafea în mână. Luau loc pe o bancă rotundă, în
jurul mesei de fier a prăvăliei, stăteau la coadă. Femeile care nu-şi băuseră
cafeaua la ele acasă, erau servite de către doamna Sofia. Se auzea răsturnarea
ceştilor pe farfurioare. Coada se prelungea până la ţărmul lacului. Femeile,
majoritatea îmbrăcate în negru, stăteau în picioare sau jos printre craterele
vechi şi noi: aduceau a colonie de orfane surghiunite să moară într-o altă
planetă. Parcă privegheau gropile. Lângă vatră, mut ca mortul, cu Acul Fermecat
cu care lucrase oraşul, Sfârşitul corecta ceşti.
Am un drum de noapte, fiule, îmi iese o
lupoaică-n drum, vrea să mă mănânce.
Îi smulgem dinţii, mamaie.
Să trăieşti, mamă!
Un gard îmi taie drumul bărbatului spre casă,
dragă Sfârşitule, fă ceva, te rog eu şi cu fetele din suflet!
Dărâmăm gardul, doamnă.
Să trăieşti, Sfârşitule, să-ţi dea Dumnezeu
sănătate!
Trei luni de zile, aproape fără pauze, cu
acel ac devenit o prelungire a sufletului, a răbdării, a creierului, a
degetelor, Sfârşitul a corectat câte cincizeci de ceşti de cafea pe zi. Cerul
lui Dumnezeu, în proverbiala-i smerenie şi modestie, se încolăcea în ceştile de
cafea ale atâtor femei copleşite de necazuri, unele aduceau chiar ceştile
morţilor lor, ca să afle câte ceva despre amănuntele vieţii lor de dincolo,
altele-şi căutau fiii pierduţi, bărbaţii dispăruţi, soţii vrăjiţi de curve,
altele vroiau să afle ce se va alege, în afara prafului, de oraşul nostru făcut
varză de către graniţa aia blestemată, şarpele din sfintele învăţături…
Tăbliţe concave, de o vârstă deja
imemorabilă, cu o exactitate uluitoare, ceştile de cafea, precum nişte ochi de
oameni ştrangulaţi, păstrau frânturi d-ale oraşului de lut, făcut cadou
Efigeniei. Erau nişte ochi care se uitau înspre Dumnezeu cu spaimă şi sfânt
servilism. Străduţele erau acolo, casele, ţărmul lacului, lacul, partea
cealaltă a ţărmului, cea care aparţinea de mult Nesfârşitului. Oamenii apăreau
în formă de punctuleţe, insecte virgule, semne ciudate - poate literele de mai
târziu - ocrotirea şi nebunia apăreau în formă de cruciuliţe, moartea apărea în
formă de lumânare etc. Bătrânele ştiau să le citească, ştiau să le tălmăcească,
dar nu le puteau corecta. Le tremurau mâinile. Iar Sfârşitul, aidoma
sfârşitului, avea o mână de fier: unii spuneau că face chiar operaţii
direct din ceaşcă de cafea.
Urmările acestui har bizar s-au făcut simţite
foarte repede.
Abia se împliniseră trei luni de la
descoperirea meşteşugului de corector de ceşti de cafea, când Graniţa
principală a început să se zbată ca un şarpe călcat de moarte. Căci mâinile
Sfârşitului o corectaseră fără milă, cu setea de dreptate şi cu cruzimea unui
copil îndrăgostit lulea.
Iar fiindcă vorba volant mai repede şi
decât glonţul, faima suspectă a Sfârşitului a destupat urechile Comandantului
Garnizoanei verzişorilor care ocupaseră zona unde se afla şi casa Toacă.
Iscălitor Întâi a fost trimis să-l cheme pe
Sfârşit la o discuţie de importanţă majoră cu Comandantul, în cortul acestuia
din urmă.
Efigenia a urmărit evenimentul cu inima la
gură şi cu gura mereu căscată, ca să nu-şi mănânce inima.
Era amurg, ploua încet, o ploaie caldă şi
prea curată, ca să nu poată fi sângerare de îngeri dezamăgiţi.
Corturile semănau cu nişte gropi smulse din
pământ şi răsturnate.
Soldaţi înarmaţi stăteau în jurul lor, lângă
nişte tunuri uriaşe care semănau cu schelete de vaci.
Era vremea când orice lucru din lume semăna
aproape desăvârşit cu altceva din lume.
Cortul Comandantului garnizoanei nu era mai
înalt decât celelalte, probabil ca să înşele ochii Morţii.
Comandantul era beat muci. Înalt, burtos,
sclipitor, roşcat, cu o mustaţă rară şi uleioasă, arăta exact ca pizda Mamei
Mamelor.
El ordonase ca Georgel Sticlaru să devină
orfan din partea tatălui.
Îşi pregătise şi el o ceaşcă mare, de oameni
mari, ca şi cum soarta ar fi avut şi dimensiuni fizice bine definite.
- Ia loc, a tradus Iscălitor Întâi.
Ca să nu piară nimic din strălucirea
prelegerilor, Comandantul îi cerea lui Iscălitor Întâi să-i imite vocea,
gesturile, râsul şi strigătele. Doar băşinile le trăgea fără translator. De
aceea, sărmanul înţelept Iscălitor Întâi, prins de Dumnezeu în năvodul propriei
sale înţelepciuni, tălmăcindu-i pe toţi comandanţii zonei, a izbutit să fie şi
primul actor de teatru - cu riscul vieţii însă - al statelor.
- Hoit mic şi talentat, a zis
Comandantul, am aflat că matale îţi cam bagi năsucul în treburile celor mari
care suntem noi. Am aflat de asemenea că datorită ţie treburile noastre o iau
razna pe zi ce trece. Pricepi?
Sfârşitul a dat din cap.
- Păi, îţi explic eu, hoit mic: te ocupi de
magie neagră. tii ce-i aia magie
neagră?
- Nu.
- Magie neagră e să înţepi pe cineva cu un
ac, aici, şi el să se prăpădească în Franţa, în Mauritania, în America! Acum
pricepi?
- Nu.
- Complimente, dragă Iscălitor; hoitul
ăsta mic seamănă cu oraşul mai mult decât oraşul cu el însuşi. Cred că matale
pricepi…
Iscălitor Întâi încuviinţă tăcut.
- Stau de doi ani de zile în acest capăt al
lumii, zise Comandantul, şi văd că tot ne confundaţi. Pe duşmanii noştri îi
confundaţi cu noi şi cu aliaţii noştri. Ne consideraţi doar verzişori, ca şi
cum noi n-am fi avut o patrie, o naţiune, o identitate. Ce pizda
mă-sii; credeţi c-am venit aici că ne-a fost dor de cadavrele voastre? Nu
domn’e! Am venit ca să vă salvăm, să vă aducem cultura, civilizaţia,
progresul. Aveţi o zicală bună voi: capra moartă - curul în sus! Aşa! În
loc ca noi, noi!, să nu vă luăm în seama, cum o şi meritaţi, voi nu ne luaţi pe
noi în seamă. Ca şi cum noi am fi trăit şi ne-am fi luptat în afara istoriei.
Păi, e culmea, domn’e Tălmăcitor Întâi! În loc să-i numiţi pe oameni romani,
greci, italieni, turci, francezi, ruşi etc., doar observaţi că limbile şi
obiceiurile şi purtarea lor sunt diferite, voi îi băgaţi într-un “verzişorii”,
practic îi băgaţi în pizda mă-sii, nu?
- Nu, domn’e Comandant.
- Las-o baltă, - zise Comandantul trăgând o
duşcă de coniac.
Se uită la Sfârşit cu acea uimire blândă şi
tragică a beţivilor care îmbătrânesc sau a oamenilor buni năruiţi de alcool.
- Cum se cheamă uliul ăsta? tălmăci Iscălitor
Întâi.
- Început, - tălmăci Iscălitor Întâi.
- Am şi eu un Cacadú acasă.
- Ce înseamnă Cacádu?
- Ha-ha! E un Iscalitor mai puţin isteţ.
Iscălitor Întâi se obişnuise deja să-şi
mănânce glumele cu otrava, cum s-ar zice.
- Să trecem la treabă, zise Comandantul.
Spune-i băiatului că va sta aici toată noaptea, poate şi mâine, până va tălmăci
tot oul ăsta păros care s-a strivit în ceaşca mea. Pe urmă, spune-i că-mi va
corecta destinul ca lumea, iar pe urmă o să facă ceva pârnaie că-mi va şti
secretele. Clar?
- Spune-i că de va închide un copil, va muri
de ciumă, - şopti Efigenia din străinătate.
- La treabă, - zise Comandantul.
La treabă.
Ceaşca semăna cu un craniu descreierat. Linii
groase, străduţe, negre, zgâriate de mustaţa uleioasă a Comandantului, se
scufundau într-un fel de groapă neagră, indescifrabilă. Drumuri, curbe,
punctuleţe, o femeie în alb, un şchiop, nişte stele.
- Să zică ce vede!
- Spune-i ce vezi, dragă Sfârşitule.
- Stele, multe stele.
- Da, gloanţe. Altceva!
- Drumuri multe.
- Păi, de-aia îmi pute gura a coniac, ce
crezi?!
- O femeie.
- Ce face?
- Stă.
- Cu cine?
- Cu un şchiop.
- Nu e şchiop deloc; doar a îngenuncheat în
faţa ei.
- Da, a îngenuncheat în faţa ei.
- Ea ce răspuns îi dă?
- Nu-i dă.
Comandantul a comandat trei cafele mari şi
tari.
- Să te uiţi bine, - a zis.
- Mă uit bine.
- Să te uiţi bine, că eu am să mai beau
cafele până când aflu totul. Ha-ha-ha! Vom urmări evenimentele de aproape, cum
se zice. Vom cerceta fiecare amănunt, fiecare vorbuliţă. Mi-e clar. Ceea ce nu
se vede la această ceaşcă, o să se vadă la cealaltă. i aşa mai departe. Clar?
- Clar.
La cea de a doua ceaşcă: femeia nu era chiar
albă, nu mai era în picioare, ci oarecum întinsă. În schimb, şchiopul, adică
cel îngenuncheat, era în picioare. La cea de a treia ceaşcă, femeie nu chiar
albă, îşi desfăcuse picioarele, precum două braţe deschise într-o rugăciune
palpitantă; ex-şchiopului îi mai apăruse un picioruş.
- Ptiu! scuipă Comandantul înroşit. Opreşte-i
aici!
Sfârşitul n-avea ce să spună.
- Adică aşa stau lucrurile, iubire, se bâlbâi
Comandantul. Vasăzică aşa, acolo, în centrul Europei fabuloase, matale îţi
desfaci picioarele, îţi strângi soarta în coapse, iar eu îmi fac din ficat
căcat şi civilizez barbari! Futu-ţi gură mă-tii, să-ţi fut!
Se întoarse la Sfârşit izbucnind într-un râs
neaşteptat, de copilaş, de înger.
- Fii atent, camarade, - spuse. N-o să stăm
degeaba.
- Ce aveţi de gând să faceţi? întrebă
Iscălitor Întâi.
- Vei afla imediat. Unde ţi-e instrumentul,
camarade?
- N-am instrument, - răspunse
Sfârşitul.
- Am vrut să spun: cu ce corectezi?
- Îmblânzesc.
- Cu ce îmblânzeşti?
- Cu acest ac.
Comandantul s-a uitat la ac.
- Bine, zise. Să-i îmblânzim pe trădătorii
aceia!
- Cum? Ce… trebuie să fac?
Ochii Comandantului s-au întors din inima
Europei cu o strălucire mai puţin cunoscută.
- E simplu, şopti. Să-i tai sula lu’ ăla!
Tăcere.
- Dacă nu, continuă Comandantul, să-mi arăţi
mie cum se face, că i-o tai singur. Astfel, voi simţi mai bine răzbunarea. Aşa!
Mâine ne vom uita la alte ceşti. Dacă mai apare vreun amant al iubitei
mele soţii, i-o tăiem şi lui. Ce mai contează nişte cocoşei acolo, de vreme ce
aici tăiem oameni întregi ca pe nişte prazi?! Nu? (...)
Fragment din ”Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări” (prima ediție,
București, 1998), capitolul Partea Acului