Mi-am redeschis ochii în sala întrunirii de la Neptun şi am văzut mai limpede ca niciodată cum orbirea se grăbea să domine, într-un mod misterios şi carismatic, nu doar spaţiile albe dintre cuvinte sau din spatele lor, ci toate cărţile noastre. Se pare că genialul Gutenberg avusese o criză de orbire sau de vedere exagerată, când crezuse că spiritele noastre vor orbi dacă vor continua să scrie doar prin viu grai. Dar acum spaima lui rezulta a fi prea poetică. Orbirea îşi extinsese treptat domnia cu ajutorul cititorului, iar noi deveneam cu timpul proprii noştri cititori, pe urmă: cititori ai cititorilor noştri, până ce ajungeam să ne repovestim cărţile şi să vorbim singuri. Apoi ne dădeam seama că limbile noastre materne, dar şi unele dintre limbile de adopţie devin zilnic de o mai mare strânsă circulaţie sub presiunea unei limbi de circulaţie globală ce putea fi denumită aproximeză. Luam calea pribegiei, cu sau fără vrere. Exilarea subînţelegea şi un procent de orbire. Erai smuls de undeva (şi de cândva) şi, ca să poţi supravieţui, trebuie să recreezi ceea ce ai pierdut, deşi nu mai vezi clar ce anume ai pierdut. Nici nu poţi. Recreezi, de fapt, o lume care poate n-a fost niciodată cum ai văzut-o tu timp de o copilărie, o tinereţe, o bătrâneţe. O recreezi doar fiindcă nu te crezi în stare să rezişti lipsit de rădăcinile lăsate în ea. Dar la ce bun rădăcinile, dacă nu le pot lua cu mine?! Cu sau fără rădăcini, în limba maternă sau de adopţie, descopereai uşor cum exilul unora era orbirea altora şi invers.
La prezidiu, unul dintre viitorii premianţi*,
tocmai povestea o parabolă. Zguduitoare. Închipuiţi-vă că soţia dumneavoastră
mai are puţin şi naşte la maternitate, spunea el. Sunteţi în drum spre spital
şi, dintr-o dată, vremea se strică groaznic, energia electrică se întrerupe, nu
mai vedeţi nimic, nu mai ştiţi încotro s-o apucaţi. Vă daţi seama cât de
superficial v-aţi purtat faţă de propria voastră urbe. Sunteţi distrus de
singurătate şi nefericire. Dar brusc, în aceste clipe de spaimă, tocmai când
era să vă pierdeaţi orice speranţă, o voce blândă vă invită să-i daţi mâna, să
nu vă temeţi, să mergeţi după omul cu voce blândă, şi dumneavoastră îl urmaţi,
ce să faceţi, iar el vă arată în ce direcţie trebuie să păşiţi prin întuneric,
unde anume vă aflaţi, câte trepte trebuie coborâte sau urcate, unde trebuie să
faceţi stânga, dreapta etc., şi vă duce sănătos lângă soţie. Uluit, îl
întrebaţi:
- Dar cum este cu putinţă, domnule? Cum aţi
reuşit?
Iar el vă răspunde cu modestie:
- Pentru mine nu-i nici o problemă; eu sunt
orb...
Noi suntem aceşti orbi, dragii mei, a concluzionat povestitorul.
Plutea o tristeţe nobilă şi mult umor rafinat
peste poveştile spuse la Neptun. Nimeni nu putea ocoli paradoxul sfâşietor al
rostului literaturii. Orbirea era o profesie absentă cât timp vremea era bună
şi curentul nu se întrerupea. Şi parcă niciodată nu fusese mai proastă vremea
şi mai gros întunericul ca acum, dar nimeni nu se grăbeşte spre
maternitate, nimeni nu-şi dă propria piele în schimbul unei mâini de orb. După
ce nevasta naşte, proaspătul tătic ia orbul de mână şi îl conduce respectuos
acasă, deoarece curentul a revenit, vremea s-a îmblânzit, iar tăticul este
văzător, fericit şi plin de recunoştinţă.
Am ieşit la o ţigară. Bineînţeles că nimeni
nu-L pomenise pe Dumnezeu. Toată lumea vorbea chestiuni grele şi vitale, cu
multă înţelepciune, stil şi logică, îndesate cu argumente şi metafore, dar cu
atât de puţin suflet autentic, încât nu ajungea nici pentru un singur sughiţ.
Rareori se putea găsi un spaţiu mai fertil ca să meditezi asupra
orbirii, decât într-o adunare de scribi, unde numele grele şi medii ale arnăuţilor lui
Homer circulau cu o asemenea persistenţă şi ieftină idolatrie, încât îţi făcea
plăcere să fii număr. Poate din această cauză mi-am adus aminte
de numerele unor orbi din tărâmurile ilirice. Ca să
schimbe ierarhiile în reţele, probabil, bunicul meu poreclit
și Vrăjitorul avea un unchi de aceeaşi vârstă. Se numea Pandele, dar îi spuneau
Pándi sau Pánda** (fiindcă aducea puţin a ursul Panda). El şi cu Vrăjitorul
făcuseră armata împreună, se distraseră, se susţinuseră de-a lungul a patru
decenii. Erau mai mult prieteni la cataramă, decât rude. Pe la sfârşitul anilor
'70, Panda apăru pe străzile orăşelului nostru cu un baston în mână şi cu o
pereche de ochelari negri. Cunoscuse surghiunul, trăise ca un dandy prin
Istanbul, Roma, Salonic etc., ştia câteva limbi străine, putea folosi chiar
Limba Şarpelui (adică: era în stare să paralizeze temporar năpârcile sau şerpii
care atacau copiii) şi nici măcar Securitatea n-a observat schimbarea chipului
său. Nu era decât un număr pentru ei. Cu un sarcasm chiar paralizant, Panda
spunea că era prea neînsemnat ca să poată rezista fără ochelari negri luminii
ideologiei comuniste. Vrăjitorul împlinea aproape douăzeci de ani de văduvie.
Panda se străduia să-l convingă că trebuie să se recăsătorească şi îi prezenta
săptămânal câte o partidă potenţială. Căci aia era diferenţa dintre burlac şi
om însurat: burlacul trăia ca un domn şi murea ca un câine, iar omul însurat
trăia ca un câine, dar murea ca un domn. Era uşor de ales. Nimeream mai tot
timpul lângă ei şi, fiindcă nu pomeneau nume, prenume şi nici adrese, deveneam
din ce în ce mai convins că ei vorbesc despre diferite chipuri ale Morţii sau ale
Orbirii. La un moment dat, ca să-i reveleze în ce măsură cunoaşte dimensiunea
de nenoroc şi îndobitocire a unei căsnicii – și tot mai bine era să te însori –
Panda i-a încredinţat Vrăjitorului o taină intimă. Şi anume: Pandei îi plăcea
la nebunie o anumită melodie populară. Nevasta Pandei ştia asta. De aceea,
într-o după masă, când Panda venea vesel de la cafenea, îl întâmpină cu o
bucurie nemaipomenită. Ce păţise, de fapt? Radioul transmisese melodia
preferată a Pandei. Dar Panda nu nimerise acasă, iar nevasta, devotată cum era,
oprise rapid radioul, ca Panda să poată asculta melodia la întoarcere! Avea un
râs demolator Panda al nostru. Şi ni s-a făcut şi nouă otravă-n stomac acel
râs, când Panda i-a mai dat Vrăjitorului o dovadă privind atotştiinţa nevestelor:
- Habar n-are, sărmana, nici măcar că am
orbit acum nouă luni.
A fost o clipă de neuitat. Nimeni nu ştia că
Panda orbise. Orbise definitiv. Dar, timp de nouă luni, trăise la fel ca în cei
şaizeci de ani văzători. Se trezise, îşi băuse cafeaua, se plimbase pe malul
lacului, băuse câte un fernet, câte un coniac „Skënderbeu”, venise acasă,
ascultase radioul, ieşise iar, stătuse la cozi etc., fără să clacheze. Anii
trecură şi orbirea Pandei a devenit publică, primită fiind cu aceeaşi invidie
provincială cu care avea să fie tratată şi revenirea vederii la un orb, iar
când purtătorul ei şi-a dat duhul, Vrăjitorul a fost oarecum
uşurat, spunându-mi:
- Iată o moarte de invidiat. Să fii
atât de orb, încât să nu-ţi vezi moartea cu ochii...
Dar am aflat că nu exista pe lumea asta
orbire independentă (care să nu fie interactivă). Cu puţin înainte de a se prăpădi Panda, s-a răspândit o vorbă extrem de
scumpă (egală cu viaţa sau limba oricăruia dintre noi). Cică Legendarul nostru
conducător începuse să orbească. Şi deşi aproape zilnic mulţi strigau din tot
sufletul: „Ia-ţi din zilele noastre, Comandantule!”, toată lumea şi-a
dat seama că nimeni nu-i putea dărui nici măcar o zi din privirea sau din
orbirea personală, ca să-l vindece. În glumiţele sau în bancurile interzise,
Legendarul ţărişoarei noastre, vizionarul, marele viteaz, marele filosof,
marele scriitor, irepetabilul fiu al patriei, pe bună dreptate, orbea poate
fiindcă privise prea departe în viitor. Unii începuseră să-i dorească din tot sufletul
moartea, căci, dacă mai trăia încă vreo zece ani, mai ales orbit, ne călăuzea
spre invizibil şi planeta rămânea definitiv fără unul dintre cele mai vechi
popoare ale Europei. Şi, cum ne făcuse să fim cel dintâi popor ateu din lume,
ne putea face să fim şi primul popor mutat cu tot cu memorie în nevăzut. Dar
bătrâneţea a ţinut cu noi, senilitatea - la fel, şi dilemele Legendarului erau
din ce în ce mai egocentrice. Uneori se enerva, răcnind: „Măi, să-mi bag
picioarele, este unul care-mi fură din putere! Cine e, măi; ia puneţi mâna pe
nemernic şi deschideţi-i câţiva ochi cu pistolul, că nu-l văd bine”. Asta
se întâmpla, de fapt, într-un banc inventat de mine şi spus după moartea
Legendarului. Stătuse patruzeci şi unu de ani la putere. El şi numai el avea
dreptul să facă ceva, orice, primul şi mai mult decât
toţi laolaltă. Numai de murit, avea dreptul să moară ultimul, precum ciobanul
după oi sau căpitanul după corabie. El şi numai el avea dreptul să orbească
primul şi cel mai mult. Şi cu siguranţă pornise să-şi lărgească domnia şi în
nevăzut, de vreme ce orbirea obscură a unui simplu unchi poreclit Panda îi
mânca din teritoriu. Înainte de a deschide prin deces marea puşcărie şi de a ne
arunca precum corbişorii nepromovaţi prin cuştile traumelor şi prejudecăţilor
personale, Legendarul a mai ieşit de câteva ori la tribună şi ne-a făcut cu
mâna. Aveai impresia că-i face cu mâna propriei demenţe, în aşa cum mai târziu,
unii dintre noi, îi făceau cu mâna demenţei de atunci, melancolici, crezând-o
fericire pierdută.
În opera lui Canetti, orbirea opreşte timpul şi este o imensă
consolare. Oedip Rege se simte acum şi bine, exclus din nemila şi
sarcasmul sângeros al destinului, doar după ce-şi scoate ochii. E interesant de
(re)văzut cum Oedip devine rege în răstimpul în care este şi acţionează ca un
orb inconştient, şi decade cumplit imediat după ce tainele oracolului
Tiresias îi recapătă vederea. Un personaj pe nume Robi,
călăuzit de mine în limba albaneză - în romanul „Traducerea sau Viaţa unui
rob ce nu jura că vede” - orbeşte în ultimele zile ale copilăriei. Dar
simte cum mai orbeşte odată când însoţitorul său văzător îl ajută să treacă
graniţa (literaturii?). Dar, trecând de la o graniţă la alta şi de la o orbire
simplă la una mai complicată, memoria lui Robi se perfecţionează, concentrată
în copilărie, se înalţă pe urcuşul metaforelor, încât, dacă el nu moare, ţara
lui natală nu poate trece de la o treaptă spirituală la alta. Iar după ce Robi
moare, ţara trăieşte cu o memorie cu mult mai văzătoare şi profană. Cât timp
Robi trăieşte, ţara-şi vede trecutul. După aceea, ea are un mort în plus şi o
memorie în minus.
De fapt, palpită multă poezie, sfântă amărăciune şi idealism
adolescentin în aceste frânturi de crez, iar unul din confrați, cu umorul său
inconfundabil, a spus că „Domn'e, poeţii trebuie ucişi de mici”.
S-a vorbit mult la Neptun despre satul global şi despre singurătăţile noastre în el, în ceilalţi şi în noi înşine. Unele imagini ale satului sunt extrem de originale, iar autorii par a fi nu fiinţe, ci mai degrabă sate insulare într-o singurătate globală, suspendată între geografic şi metafizic. Nu mai ai ce frontiere literare să lărgeşti în această singurătate. Poţi doar s-o copleşeşti cu propria orbire, scrisă frumos într-o aproximeză impecabilă, şi să te implici în viaţa social-istorică a satului printr-un afiş care ar suna în felul următor:
„Orb cu
experienţă, independent, aproximeza la perfecţie, scris şi vorbit, încă
nesinucis, ofer prietenie şi geografie spirituală - individuală - gratuită
locuitorilor satului global, până ce curentul va reveni şi vremea se va
potoli”.
Am meditat asupra lărgirii frontierelor literaturii ca despre o
ispită deja învinsă. Când aceste frontiere le poate sparge în voie chiar şi
unul dintre câinii mei turbaţi, ce frontieră nu pot lărgi eu, stăpânul lor?!
Întâmplarea e simplă. Dintr-o pagină a unui roman scris în româneşte, dispar
câţiva câini turbaţi. Unii mor de foame, sau sunt omorâţi în drum spre un roman
în limba albaneză. Doar unul scapă cu viaţa. Poposind într-un sat din romanul
de exil (sau de întoarcere), câinele acesta fără nume începe să latre şi nu se
opreşte. Nimeni nu ştie de ce şi până când. Auzul albanezilor este de un
orgoliu straniu. Ei aud mai mult printre rânduri. Aproape nimeni nu este
deranjat de lătrat, mai ales că locuitorii acestui roman nu ţin în mod deosebit
la necuvântătoare. Dar în sat mai trăiesc şi minoritari, care au auzul mai
ascuţit din cauza orbirii parţiale de exilanţi. Satul este rău
tulburat de lătratul câinelui şi nu se găseşte nici un leac, nici o modalitate
de a-l opri.
- Măi, asta parc-ar fi o ideologie, nu câine, - zice unul din
ţărani.
Şi se organizează hingherii, vânătorii, miliţienii, voluntarii, dar şi ocrotitorii drepturilor canine, ca să readucă pacea în sat, însă câinele, cu un simţ dezvoltat al supravieţuirii, trece cotorul cărţii şi se ascunde într-un alt roman scris în limba română, în sânul cald al lumii latine, care ţine mult la necuvântătoare, iar autorul habar n-are nici în ziua de azi de ce i-a salvat viaţa unui câine, în timp ce n-a putut face aproape nimic pentru a salva viaţa bunicilor săi, a vreunui unchi orb, a multor oameni dragi, a unor poeţi ucişi prematur, sau viaţa unor scriitori, pe care din ce în ce mai puţini săteni - ceva mai muribunzi şi disperaţi decât ei - îi mai citesc.
P. S. O scurtă completare la afişul personal: „Zilnic mă
întreb: oare mai sunt orbul cuiva?!”