"SUFLEURUL: Nu doar iubita mea fiică, ci și băiatul, și mama
au insistat să-mi vadă fața, deși vocea mea, cel puțin pentru ei, e
inconfundabilă. Potrivit învățăturilor Maistrului Sufleur, am izbutit în timp
să am vocea unică. Corectează în așa fel, mă sfătuia, încât ei să
fie convinși că vocea ta iese din interiorul craniului lor. E o magie, o
chestie, spunea Maistrul. Că, vezi, tu, Romică, vocea, sunetele, modul cum le
combini, transformă craniul. De aia unii sunt numiți cap-pătrat, că
n-au continuitate și muzică, ci doar colțuri. Totul sună rimat între colțuri,
dar este rima disperării, a plictisului profund, a neputinței, nu a muzicii…
Craniile lor nu se supun cadențelor superioare, nici ritmului de sus.
Moare orice text, fie el scris și de Goethe, de Cehov, de Ibsen, de Pirandello,
în capetele cubice. Doar capetele sferice merită să fie dezgropate și expuse
prin muzee în viitor. Numai ele dețin dreptul să ne reprezinte. Altfel vor
crede urmașii că n-am purtat capete pe umeri, ci cutii de alimente, veceuri
personalizate de unică folosință, conserve, urne pătrățoase. Gândește-te o
clipă la scoicile de pe malul mării. Dacă una e strâmbă, ce soartă crezi că se
poate desluși, ascultând-o?! Ce soartă pot înmulți scoicile pline de zimți și
colțuri?! Uită-te ce cap mi-am căpătat eu după atâția ani de suflat din cușcă.
Să-ți zică veteranii din teatru cu ce cap am intrat eu aici, jurai că-i ceas de
perete golit, chiar fără cuc, și uită-te singur cum ies. Dacă-mi trage cineva
vreun glonț, nu mă poate găuri, că glonțul n-are unde să se oprească. De aia și
buncărele se fac sferice. Pune mâna și află singur cât de perfect rotund mi-e
capul. Bunul meu Maistru, era devotat cum rar se mai întâmplă… Spre sfârșitul
misiunii i s-a dereglat și lui respirația și a luat-o într-o direcție sub
nivelul lui. N-am descoperit legăturile, dar dereglarea respirației i-a stricat
ritmul amintirilor și a început să intervină din cușcă, băgându-i în gură lui
Hamlet cuvintele unor personaje jalnice din prezent, lui Faust – cuvinte ale
lui Mefistofel, Margaretei – replici ale Julietei sau ale Ofeliei, acesteia –
înjurături ale unor curve drogate, lui Don Juan – versuri de pidosnici... A
fost dureroasă pensionarea Maistrului meu. Din nefericire, nu s-a gândit nimeni
să-l serbeze. Am secat și noi două sticle de coniac la cârciuma Fabricii de
Ochelari. Ni s-au alăturat și câțiva muncitori. La un moment dat, Maistrul și-a
pus sticlele goale ca pe un soi de binoclu și a declarat: Nu vă pot
spune cât de departe văd eu acum. Dar nici nu vreau să vă ispitesc… știind că
nu puteți ajunge nici morți acolo. Am zis corect?! Foarte corect, au
strigat muncitorii entuziasmați, făcându-mi mie cu ochiul, cu ochii ăia care
stau o viață înconjurați de sticlă, foarte buni pentru a înlocui ochi de
sticlă, presupun… Dumnezeu să-i dea privirea visată… Am fost profund emoționat
când am aflat că vine și-mi urmărește evoluția din sală, ca simplu spectator.
Plătea bilet ca orice snob sau nechemat, fiindcă nimeni nu-i făcea reducere,
iar unii, supărați că-i corectase și în discuțiile libere, nu-l băgau gratis. O
dată nimerise lângă familia mea. Că mai veneau și ai mei să mă simtă, cum s-ar
zice. Copiii erau încă mici, nu știau nimic despre teatrul cu oameni și nici
despre viața cu păpuși. Dar erau mândri că tata este printre cei mai
importanți, deși nu se vedea niciodată. Și au așteptat sărmanii – țineți minte,
iubiții mei? – ca printre aplauzele frenetice să apar și eu, să mă închin în
fața necunoscuților, să primesc flori. Ptiu! De-aia nu ieșeam niciodată, știți
treaba cu florile… Au așteptat la toate bisurile posibile, apoi au sărit pe
scenă și atingeau sau încercau să le smulgă măștile actorilor, măști care, de
fapt, erau fețele actorilor, convinși că sunt deghizați... Dar nu era ca acum,
o piesă fără chipuri, ci ca atunci: o viață cu măști… Sau viceversa…
Ei, scumpul meu Maistru Sufleur s-a străduit să-i lămurească pe copilașii mei
iubiți. Nu mai țin minte clar ce le-a spus, dar bănuiesc că ceva despre
legătura sau asemănarea mea strânsă cu autorul piesei, un anume Shakespeare,
care nu doar murise cu secole în urmă, dar nici nu se putea spune cu siguranță
dacă existase pe bune, fusese autor, personaj, actor, bărbat sau femeie sau o
entitate neclară... Mă rog... Cert este că ai mei copii începuseră să se poarte
de parcă îi concepuse și îi creștea vreun geniu mort de mult, nu un simplu
sufleur al unui teatru mereu la un pas de desființare... Chiar ani mai târziu,
beat criță într-un bairam, Adi al meu a insistat să am grijă ce fac cu
drepturile mele de autor..."
Exodul sufleurilor -
stereodramă
