I. Întâia noapte
Sufleurul stă în poziție de lumânare, cu craniul între palme.
SUFLEURUL (Cu ochii închiși)
Chestiune de
cadență-i viața, dragi mei
Ba chiar și
soarta, sper că nu sunteți mai mulți
Decât permite
azi o îngropare
Desfășurată-n
liniște și respectare-a legii
De nu auzi,
inutil vezi ceva
Iar eu acum am
bănuieli serioase
Că munca lângă
Fabrica de Sticlă
Mi-a ascuțit
auzul de putem jura
Că nu sunt
prinț, ci un ceasornicar
În cușca lui
zidită-n umbra gloriei
Zbătându-se câinește
să repare
Un ceas de
parc-ar repara chiar Timpul
Scuipând din
când în când plin de mânie
Sau doar de
crunta forță a obiceiului
Nu propriile
palme, ci ceva
Sau chiar pe
cineva ascuns
În lunga vale a
nevăzutului
Dar cine-a zis
sau cine a scris
Că nevăzutul e
doar vale și nu mare
Că Timpul sau
chiar ceasul merg mai bine
'nainte să se
strice sau, să zic,
După ciudata
caznă a reparării...
Lasă craniul pe podea, îl privește cu o oarecare duioșie, apoi îl ridică și îl aranjează în pălăria plină de flori și pene a unui costum de damă.
SUFLEURUL
Mai întâi voi sufla împrejur, ca să alungăm deochiul sau… mai exact: deurechiul… Într-adevăr se zice ”A văzut moartea cu ochii”, dar să mai vadă și cum sună moartea… Apoi să judece dacă se impune sau nu neologismul meu…
Începe să sufle încet, aproape cu duioșie, în toate direcțiile.
SUFLEURUL
Așa făcea minunata mea bunică, dar și celelalte bătrânici, în
copilărie. Mirosea a gutuie suflarea ei, deși îi căzuseră toți dinții și avea
ulcer. Țin minte că ieșea din ea un fel de fii-fii firav, dar
de neînvins. Nu știam dacă era vorba de fii, de invitația fii (bun,
treaz, cu ochii-n patru) sau de Phi (Φ)… Știu doar că era o
suflare perfect rimată… Atunci mi-am dat seama că una e suflarea și
alta e Suflarea. Exact ca limba: una e la propriu, alta – la figurat… Și nu e
viață cea cu o singură limbă, aia la propriu…
Se oprește și își armonizează respirația.
SUFLEURUL
Acum putem afirma că suntem cu toții bine suflați. Noroc că nu în
aur sau alte metale prețioase, deși un pic de bogăție nu ne-ar strica arama de
pe fețe…
Parcurge
cabina costumelor cu un pas milităresc, bine chibzuit, ca și cum și-ar
economisi din pași.
SUFLEURUL
Nu-mi place să jur – că de atâtea ori am jurat iubire veșnică, și din cușcă, și în viață – dar jur că nici un actor nu poate juca așa ceva. Nici măcar eu. La fel cum nici un om nu poate trăi așa ceva, în afară de mine, acum, în timp ce mor treptat, odată pentru totdeauna. Joc și trăiesc, trăiesc și joc, joc ce trăiesc și trăiesc ce joc. Neam de neamul meu nu visasem că voi trăi sau juca așa ceva. Mai poate visa vreun anonim ca mine o revelație mai mare, un dar mai prețios?! Sunt mărunt și anonim, desigur, și spaima asta a mea, nebunia de a mă salva cu orice preț nu-și au rostul, după părerea multora. Dar poate am făcut totul pentru a putea juca rolul… viața de acum... Și invers...
Se oprește printre costume.
SUFLEURUL
Am uitat să spun că nu va muri nimeni astă seară. Sunt
sigur și fiindcă mulți au murit fără să știe. Iar cine moare cel mai adesea
nu-și dă seama și…
Sună telefonul mobil. Sufleurul răspunde.
SUFLEURUL
Da, suflarea mea. Normal că eu sunt. Ei, căcat. Dar ce
cuvânt pot folosi, dacă treaba s-a căcat?! Pensatu a rămas în budă, contribuind
la căcarea fără capăt… Pune și tu semnul de 18, să nu speriem copilașii înainte
de vreme. Corect: nu-i nici un copil aici.
Poate doar fantoma copilului din mine. La Hamlet e fantoma tatălui, la mine: a
băiețelului care am fost… Aud. Aud mai bine când nu ne vedem. De-aia am luat-o
spre surzenie, cred… Ei, rezist, ce să fac?! Rezist de nevoie, nu de bună voie.
Ai întors ceasul? Bravo. Să nu-l uiți, că parcă de el depinde și soarta mea.
Sau… ia lasă-l tu câteva zile oprit, că poate se schimbă ceva… Problema este că
nu știm dacă schimbarea e în bine sau în mai puțin rău. Sau am ajuns atât de
pustiiți, încât schimbarea e automat și binele suprem… N-am înnebunit. Ce
limbaj? Vai, de când n-am folosit cuvântul limbaj!
Ar mai însemna, oare, ce desemna odinioară?! Nu-mi lipsește nimic. Nu poți
veni, că riști să mori. Și așa ți-am mâncat ficățeii de o viață; mi se pare
nedemn să-mi schimb foamea de ficățeii tăi cu un virus… Și ce rost are să mori
doar pentru a mă vedea?! Ne vedem în gând. Astfel ne auzim mai clar. Nu ne
putem exprima chiar deschis la telefon, știu, că și dacă nu ne ascultă nimeni –
și e clar că nu ne ascultă nici copiii noștri – suntem convinși că ne ascultă,
ne înregistrează, adună material împotriva noastră… ca și cum cineva ne coace
un proces mai grav decât acela al conștiinței… Nu ne coace nimeni nimic, să
știi. Și tocmai nepăsarea asta aproape cosmică ne ucide… Normal că mi-e dor.
Când pun mâna pe mine, parcă pun mâna pe tine, dar tot mi-e dor. Mai ales în
condițiile astea… Tu cum o mai duci? Ce mai e nou? A murit Rodriguez? A, bravo.
Nu ți-am zis că Geanan va fi eliberat?! Ți-am zis sau nu? Normal. Imperiul
Otoman n-a fost chiar atât de inuman cât s-ar spune… Dar Layla cum a
reacționat? A plâns în hohote, ai? Sărmana de ea… Aha… Să mă ții la curent, că
aici n-am televizor… Nici în cușcă n-am voie să-mi adun oasele… Nu mai e cușca
mea de când am fost concediat. Sigur că am fost concediat. Dar ce rost avea
să-ți dau o veste proastă printre atâtea necazuri?! Dă-le-n mă-sa de facturi
acum! Nu se va simți mult nici la pensie. Dacă prind vreo pensie… Uite că mă
spânzur aici, că am curele și cordoane și alte scule sau arme fashion câte
vrei, și să aștepte să achit datoria din lumea cealaltă… Uite așa… E sănătoasă
Cocuța? Mai bine cu mască, pare că vorbește mai puțin. Sau că zice lucruri mai
deștepte… N-am s-o mai corectez, pe cuvânt de onoare. Nu sunt rău, sunt
realist. Așa să fii și tu. Da, salut-o din partea mea… și să nu-mi deplângă
lipsa, că mă-ntorc. I s-a stricat ceasul de mână? Și ce să-i fac eu? M-am
săturat să i-l tot repar pe gratis. Să se ducă la Nea Cucușor, la Obor, și să
dea banul. Că și ceasornicarii pot muri de foame… Ceasul din suflet să și-l
repare, și mai ales pe cel din gură… Știu că îl are de la mămica… A, sunt
onorat peste măsură! Dacă tot zice că numai eu am băgat mânuțele în ceasul ăla… judecând după cât de des i se strică…
reiese că eu sunt un cârpaci. De-aia nu mă mai salută niciun ceasornicar de o
vreme… Sau că i-l repar cu intenția ascunsă să se strice cât mai des, pricepi?
Ce vrea să spună? Că vreau s-o văd mai des? Nu, nu. Ceasul e de vină, nu talentul
meu. Nu știe că lucrez ca Sufleur de două decenii? De ce nu i-a lăsat maică-sa
niște bijuterii, vreun covor persan sau căluț de ghips, pește de sticlă
colorată, mileuri?! Hai să schimbăm subiectul, că parcă n-aș fi în izolare… și
văd că nu-mi priește… O lămuresc eu când vin acasă… Dacă ajung viu și cu toți
creierii în craniu… Spune-i că lângă ceasornicărie, are și o tejghea unde se
repară fermoarele. Vorbeam la figurat, dar tu spune-i doar ”fermoarele”. La
telefon? Nu vorbesc decât cu tine și cu copiii. Nu mai răspund nici la
companiile care vor să-mi vândă toate rahaturile. Nu mai accept nicio ofertă.
Le dau telefonul Cocuței, că poate îi fac un bine… A propos: peste nouăzeci la
sută dintre oferte sunt legate de prostată sau de hemoroizi. Risc să fac și
hemoroizi, și prostată din cauza grijii lor. Atâta grijă m-a ucis, iubirea mea, ar fi cântat poetul. Contează
care poet? Poate eu sunt poetul. Îți mai donez câteva versuri. Am supraviețuit căsniciei, vecinilor,
rudelor de toate gradele / Dar grija voastră m-a desființat… Jos microbii care ne conduce! Nu compun
mereu cu rimă. Rimele sunt prea prețioase pentru poezie, când în joc e viața
lăuntrică… Da, nu aiurez. Mă jignești. Știi cât de des mă piș în ultima vreme,
după atâtea oferte? Deja mi-e jenă de mine însumi… Răspund pentru că nu știu
cine mă sună. N-am nervi să memorez numerele acum. Ca să ce?! Am și coșmaruri,
ce crezi?! Dar dacă vreunul dintre voi pățește ceva și mă sună din altă parte?!
Sigur că te iubesc. Nu te agita degeaba. Păi, dacă mă întrebi, înseamnă că nu
mai ești pe aceleași unde cu mine…
Cuvintele nu se mai înțeleg.
SUFLEURUL (După ce trimite o suflare-sărut):
Of, felia mea. Am iubit-o ca pe gramatica normativă a limbii materne… și ca pe drepturile de autor ale geniilor. Glumesc. Pe nimeni n-am iubit ca pe ea. Nici ea ca pe mine. Puteam jura că așa ne va găsi și moartea și vom trăi sau muri astfel toată veșnicia, până la înviere. Doar că apoi, pe neașteptate, ca acum, nu ne-a încolțit vreun virus, nu, ci ne-am trezit adulți. Brusc, pe nesimțite. Parcă-n somn sau într-un vis. Ne-am copt, cum s-ar zice, și asta subînțelege că focul n-a mai fost întru totul foc. Și-a încheiat căldura, misiunea, mă rog. Nu ne-a ars, doar ne-a copt. Mai bine ne-ar fi făcut scrum… Și am trăit răscopți și resemnați până la moarte. (...)
Cartea poate fi descărcată aici