Exodul sufleurilor - stereodramă


I. Întâia noapte

Sufleurul stă în poziție de lumânare, cu craniul între palme.

SUFLEURUL (Cu ochii închiși)

Chestiune de cadență-i viața, dragi mei

Ba chiar și soarta, sper că nu sunteți mai mulți

Decât permite azi o îngropare

Desfășurată-n liniște și respectare-a legii

De nu auzi, inutil vezi ceva

Iar eu acum am bănuieli serioase

Că munca lângă Fabrica de Sticlă

Mi-a ascuțit auzul de putem jura

Că nu sunt prinț, ci un ceasornicar

În cușca lui zidită-n umbra gloriei

Zbătându-se câinește să repare

Un ceas de parc-ar repara chiar Timpul

Scuipând din când în când plin de mânie

Sau doar de crunta forță a obiceiului

Nu propriile palme, ci ceva

Sau chiar pe cineva ascuns

În lunga vale a nevăzutului

Dar cine-a zis sau cine a scris

Că nevăzutul e doar vale și nu mare

Că Timpul sau chiar ceasul merg mai bine

'nainte să se strice sau, să zic,

După ciudata caznă a reparării...

Lasă craniul pe podea, îl privește cu o oarecare duioșie, apoi îl ridică și îl aranjează în pălăria plină de flori și pene a unui costum de damă.

SUFLEURUL

Mai întâi voi sufla împrejur, ca să alungăm deochiul sau… mai exact: deurechiul… Într-adevăr se zice ”A văzut moartea cu ochii”, dar să mai vadă și cum sună moartea… Apoi să judece dacă se impune sau nu neologismul meu…

Începe să sufle încet, aproape cu duioșie, în toate direcțiile.

SUFLEURUL

Așa făcea minunata mea bunică, dar și celelalte bătrânici, în copilărie. Mirosea a gutuie suflarea ei, deși îi căzuseră toți dinții și avea ulcer. Țin minte că ieșea din ea un fel de fii-fii firav, dar de neînvins. Nu știam dacă era vorba de fii, de invitația fii (bun, treaz, cu ochii-n patru) sau de Phi (Φ)… Știu doar că era o suflare perfect rimată… Atunci mi-am dat seama că una e suflarea și alta e Suflarea. Exact ca limba: una e la propriu, alta – la figurat… Și nu e viață cea cu o singură limbă, aia la propriu…

Se oprește și își armonizează respirația.

SUFLEURUL

Acum putem afirma că suntem cu toții bine suflați. Noroc că nu în aur sau alte metale prețioase, deși un pic de bogăție nu ne-ar strica arama de pe fețe…

Parcurge cabina costumelor cu un pas milităresc, bine chibzuit, ca și cum și-ar economisi din pași.

 

SUFLEURUL

Nu-mi place să jur – că de atâtea ori am jurat iubire veșnică, și din cușcă, și în viață – dar jur că nici un actor nu poate juca așa ceva. Nici măcar eu. La fel cum nici un om nu poate trăi așa ceva, în afară de mine, acum, în timp ce mor treptat, odată pentru totdeauna. Joc și trăiesc, trăiesc și joc, joc ce trăiesc și trăiesc ce joc. Neam de neamul meu nu visasem că voi trăi sau juca așa ceva. Mai poate visa vreun anonim ca mine o revelație mai mare, un dar mai prețios?! Sunt mărunt și anonim, desigur, și spaima asta a mea, nebunia de a mă salva cu orice preț nu-și au rostul, după părerea multora. Dar poate am făcut totul pentru a putea juca rolul… viața de acum... Și invers...

Se oprește printre costume.

SUFLEURUL

Am uitat să spun că nu va muri nimeni astă seară. Sunt sigur și fiindcă mulți au murit fără să știe. Iar cine moare cel mai adesea nu-și dă seama și…

Sună telefonul mobil. Sufleurul răspunde.

SUFLEURUL

Da, suflarea mea. Normal că eu sunt. Ei, căcat. Dar ce cuvânt pot folosi, dacă treaba s-a căcat?! Pensatu a rămas în budă, contribuind la căcarea fără capăt… Pune și tu semnul de 18, să nu speriem copilașii înainte de vreme. Corect: nu-i nici un copil aici. Poate doar fantoma copilului din mine. La Hamlet e fantoma tatălui, la mine: a băiețelului care am fost… Aud. Aud mai bine când nu ne vedem. De-aia am luat-o spre surzenie, cred… Ei, rezist, ce să fac?! Rezist de nevoie, nu de bună voie. Ai întors ceasul? Bravo. Să nu-l uiți, că parcă de el depinde și soarta mea. Sau… ia lasă-l tu câteva zile oprit, că poate se schimbă ceva… Problema este că nu știm dacă schimbarea e în bine sau în mai puțin rău. Sau am ajuns atât de pustiiți, încât schimbarea e automat și binele suprem… N-am înnebunit. Ce limbaj? Vai, de când n-am folosit cuvântul limbaj! Ar mai însemna, oare, ce desemna odinioară?! Nu-mi lipsește nimic. Nu poți veni, că riști să mori. Și așa ți-am mâncat ficățeii de o viață; mi se pare nedemn să-mi schimb foamea de ficățeii tăi cu un virus… Și ce rost are să mori doar pentru a mă vedea?! Ne vedem în gând. Astfel ne auzim mai clar. Nu ne putem exprima chiar deschis la telefon, știu, că și dacă nu ne ascultă nimeni – și e clar că nu ne ascultă nici copiii noștri – suntem convinși că ne ascultă, ne înregistrează, adună material împotriva noastră… ca și cum cineva ne coace un proces mai grav decât acela al conștiinței… Nu ne coace nimeni nimic, să știi. Și tocmai nepăsarea asta aproape cosmică ne ucide… Normal că mi-e dor. Când pun mâna pe mine, parcă pun mâna pe tine, dar tot mi-e dor. Mai ales în condițiile astea… Tu cum o mai duci? Ce mai e nou? A murit Rodriguez? A, bravo. Nu ți-am zis că Geanan va fi eliberat?! Ți-am zis sau nu? Normal. Imperiul Otoman n-a fost chiar atât de inuman cât s-ar spune… Dar Layla cum a reacționat? A plâns în hohote, ai? Sărmana de ea… Aha… Să mă ții la curent, că aici n-am televizor… Nici în cușcă n-am voie să-mi adun oasele… Nu mai e cușca mea de când am fost concediat. Sigur că am fost concediat. Dar ce rost avea să-ți dau o veste proastă printre atâtea necazuri?! Dă-le-n mă-sa de facturi acum! Nu se va simți mult nici la pensie. Dacă prind vreo pensie… Uite că mă spânzur aici, că am curele și cordoane și alte scule sau arme fashion câte vrei, și să aștepte să achit datoria din lumea cealaltă… Uite așa… E sănătoasă Cocuța? Mai bine cu mască, pare că vorbește mai puțin. Sau că zice lucruri mai deștepte… N-am s-o mai corectez, pe cuvânt de onoare. Nu sunt rău, sunt realist. Așa să fii și tu. Da, salut-o din partea mea… și să nu-mi deplângă lipsa, că mă-ntorc. I s-a stricat ceasul de mână? Și ce să-i fac eu? M-am săturat să i-l tot repar pe gratis. Să se ducă la Nea Cucușor, la Obor, și să dea banul. Că și ceasornicarii pot muri de foame… Ceasul din suflet să și-l repare, și mai ales pe cel din gură… Știu că îl are de la mămica… A, sunt onorat peste măsură! Dacă tot zice că numai eu am băgat mânuțele în ceasul ăla… judecând după cât de des i se strică… reiese că eu sunt un cârpaci. De-aia nu mă mai salută niciun ceasornicar de o vreme… Sau că i-l repar cu intenția ascunsă să se strice cât mai des, pricepi? Ce vrea să spună? Că vreau s-o văd mai des? Nu, nu. Ceasul e de vină, nu talentul meu. Nu știe că lucrez ca Sufleur de două decenii? De ce nu i-a lăsat maică-sa niște bijuterii, vreun covor persan sau căluț de ghips, pește de sticlă colorată, mileuri?! Hai să schimbăm subiectul, că parcă n-aș fi în izolare… și văd că nu-mi priește… O lămuresc eu când vin acasă… Dacă ajung viu și cu toți creierii în craniu… Spune-i că lângă ceasornicărie, are și o tejghea unde se repară fermoarele. Vorbeam la figurat, dar tu spune-i doar ”fermoarele”. La telefon? Nu vorbesc decât cu tine și cu copiii. Nu mai răspund nici la companiile care vor să-mi vândă toate rahaturile. Nu mai accept nicio ofertă. Le dau telefonul Cocuței, că poate îi fac un bine… A propos: peste nouăzeci la sută dintre oferte sunt legate de prostată sau de hemoroizi. Risc să fac și hemoroizi, și prostată din cauza grijii lor. Atâta grijă m-a ucis, iubirea mea, ar fi cântat poetul. Contează care poet? Poate eu sunt poetul. Îți mai donez câteva versuri. Am supraviețuit căsniciei, vecinilor, rudelor de toate gradele / Dar grija voastră m-a desființat… Jos microbii care ne conduce! Nu compun mereu cu rimă. Rimele sunt prea prețioase pentru poezie, când în joc e viața lăuntrică… Da, nu aiurez. Mă jignești. Știi cât de des mă piș în ultima vreme, după atâtea oferte? Deja mi-e jenă de mine însumi… Răspund pentru că nu știu cine mă sună. N-am nervi să memorez numerele acum. Ca să ce?! Am și coșmaruri, ce crezi?! Dar dacă vreunul dintre voi pățește ceva și mă sună din altă parte?! Sigur că te iubesc. Nu te agita degeaba. Păi, dacă mă întrebi, înseamnă că nu mai ești pe aceleași unde cu mine…

Cuvintele nu se mai înțeleg.

SUFLEURUL (După ce trimite o suflare-sărut):

Of, felia mea. Am iubit-o ca pe gramatica normativă a limbii materne… și ca pe drepturile de autor ale geniilor. Glumesc. Pe nimeni n-am iubit ca pe ea. Nici ea ca pe mine. Puteam jura că așa ne va găsi și moartea și vom trăi sau muri astfel toată veșnicia, până la înviere. Doar că apoi, pe neașteptate, ca acum, nu ne-a încolțit vreun virus, nu, ci ne-am trezit adulți. Brusc, pe nesimțite. Parcă-n somn sau într-un vis. Ne-am copt, cum s-ar zice, și asta subînțelege că focul n-a mai fost întru totul foc. Și-a încheiat căldura, misiunea, mă rog. Nu ne-a ars, doar ne-a copt. Mai bine ne-ar fi făcut scrum… Și am trăit răscopți și resemnați până la moarte. (...)

Cartea poate fi descărcată aici