Poate oamenii
vor învia, cu slăbiciunile lor pre moarte călcând, sau vor putrezi, cu prostia
lor pre înţelepciune călcând, dar farmecul oraşului de odinioară, acel parfum
inconfundabil al sărăciei cumplite mistuită în frumuseţea jocului fascinant cu
Moartea nu va mai adia pe acele meleaguri.
N-are nici de
ce.
N-are nici
pentru cine.
Acel oraş, minunat de prezenţa lacului în timpul verii şi transcedental de viscole şi ninsori în timpul iernii, în afară de sărăcia cumplită, de frumuseţea gratuită şi de nebunia cu care este înzestrat de altfel fiecare oraş al lumii, mai avea şi un poet nebun.
Oraşul era prea micuţ şi prea închis lumii, ca să aibă doi sau mai mulţi poeţi de genul acesta. Poetul nebun al oraşului era foarte atrăgător, căci nu lăsa să se înţeleagă dacă este mai mult poet sau mai mult nebun, şi nimeni nu mai ţinea minte de când începuse el să înebunească sau să scrie poezii. Trăia la parterul unei clădiri rămase după avântul creator al muncii patriotice, vecin cu hoarda mai mereu absentă a unor ursari, ale căror camere înmiresmau mahalaua cu neîntrecuta voluptate nomadă.