Cu adevărat întunecate sunt vremurile în care arta
mediocră, mai ales cea a scrisului, întâlneşte consumatorul snob
și idolatru. Sentimentul ratării – mai
exact: neputința de a se mulțumi cu tot ce nu-ți întrece visurile –
se mută într-un spațiu intermediar și eteric, deseori numit mass-media, unde
masele mediază pentru o identitate confortabilă sub febrila îndrumare a formatorilor
de opinie. Poetic spus, foarte mulți oameni fac orice și se grăbesc să moară
în paturile altora, într-un adulter incomparabil mai grav decât cel clasic.
Sau: orbul conduce alți orbi, iar cei care văd și suferă direct din cauza
acestei colaborări, trebuie să perceapă totul într-un limbaj atât
de grijuliu, încât pare a fi singurul corect. Și toată lumea insistă să te
implici, pentru că nu există robie mai mare decât cea a neutralității – așa se
aude – și e adevărat că nu poți repara tu lumea, dar poți ajuta să se distrugă
mai lent, de parcă viteza ar conta, nu esența.
Un sfert de veac balcanic i-a imunizat pe mulți de insistența cu care,
ieșind din propria structură, individul postmodern se luptă să intre sub pielea
altuia, uneori chiar cu prețul vieții civice a acestuia. Un ajutor nesperat i-a
venit individului din partea traiului online și rețelelor sociale care deja au
transformat multe case în redacții de presă, și încă mai mulți știutori de
scris: în redactori-șefi, ziariști, scriitori, gânditori, conducători de secte
(încă) nedeclarate. Puțini se așteptau ca o asemenea posibilitate de a te
împrieteni, de a regăsi rude, ființe scumpe și amintiri în și din toate
colțurile globului, cu viteza bârfei sau a invidiei ascunse, putea grăbi
uniformizarea și amorțirea sufletului, prin schimbarea radicală a
priorităților, înlocuind omul cu oferta, sau cu prețul a ceva. În principiu,
astăzi ești liber să nu-ți fie dor de nimeni, ori niciodată o asemenea
libertate n-a fost mai obligatorie.