Am fost smulşi dintr-un pământ, pământul
a
fost smuls din noi
În
locul nostru în pământ, în locul pământului în noi
au
rămas răni – şi rănile sângerează, iar sângele
nimeni
nu l-a văzut, puţini l-au plâns, mulţi
l-au
batjocorit.
Am
răbdat.
Răniţi
şi fără pământ, am bătut în lung şi-n lat drumurile lumii, ca să găsim un
locşor mai puţin străin sau mai asemănător rănilor rămase în pământul de unde
ne-am smuls. Am umblat fără pâine, fără apă, fără speranţe, dar cine se mai
gândeşte la speranţe, la apă şi la pâine când rana le întrece pe toate?!
Am
umblat în coşmaruri şi lacrimi.
Am
umblat fără pământ, mistuiţi de dor.
Am
răbdat când tot ce aveam şi ce n-aveam, când ce eram şi ce nu eram s-au
spulberat. Am umblat în pulbere atât, încât uneori vedeam în pulbere lumina,
pâinea şi speranţa. Am răbdat când pulberea rămânea pulbere şi când, de atâta
pulbere, nu mai ştiam ce se întâmplă.
Ce se întâmpla, Doamne?!