Drumul cântăreţilor
Istoria dovedeşte că
Moartea şi Frumuseţea ţin într-un mod mai aparte la albanezi. Oameni mereu
foarte tineri, vorbind şi slujind o limbă străveche, cu o istorie şi soartă
deseori inimaginabil de crunte, albanezii nu-şi permit luxul de-a trăi în
genunchi, deşi modernitatea s-a străduit să le dea numeroase lecţii de
smerenie. În timp, poate încă de pe vremea când se numeau iliri şi când
retragerea în munţi i-a ferit de latinizare, grecizare, turcizare sau
slavizare, ei şi-au dat seama de cel puţin două lucruri fundamentale şi anume:
că trăiesc pe unul dintre cele mai frumoase tărâmuri ce poate cuprinde privirea
(şi logic zona va trezi puternic lăcomia străinilor) şi că, într-o asemenea
frumuseţe nu prea e firesc să trăieşti mult. Poate din această cauză, întâlnirea
cu Frumuseţea sau cu întruchipările ei – Zânele sau Orele Munţilor – poate fi
binecuvântată, dar mai ales fatală. De obicei, cine e ales să vadă Frumuseţea, este ori
mântuit, absolvit de păcate, nemurit, ori transformat în stâncă.
Numeroasele războaie,
exodurile şi diferitele calamităţi spirituale năvălite peste ei, i-au întărit
pe albanezi şi i-au pregătit să se comporte cu o demnitate deja proverbială
faţă de Moarte. Îşi înfruntau în tăcere supremă chinurile, sărăcia, foametea, dorurile,
iernile lungi ale Alpilor, pe urmă coborau ca nişte fantome prin oraşe,
împărţeau diamante din înţelepciunea (aş zice chiar mistica originală)
purificată în singurătate, şi dispăreau iar în înălţimi. E emoţionant să-i
descoperi printre paginile uluite de admiraţie ale diferiţilor călători
străini, îmbrăcaţi în costumele populare, în alb, negru şi roşu, cu puşca pe
umăr, cu pistolul în brâu şi cu tăcerea cât o lume pe cap. Se poate spune că nu-şi luau lumea pe cap, ci
tăcerea. Armele erau atât de bine îngrijite şi înfrumuseţate, încât nu există
niciun strop de metaforă în a spune că albanezii au făcut din moarte o
artă. Şi probabil pentru a reflecta într-un fel procesul tainic mai sus
menţionat, purtau în jurul capului un cearşaf alb ca zăpada numit qefin şi
care nu era decât sicriul lor. Era cumplit pentru un albanez să fie găsit mort
fără sicriu pe el. Trecătorul care dădea de un cadavru pe stradă era şi el
ajutat, din lumea cealaltă, să îndeplinească actul înmormântării. Era suficient
să deschidă o groapă, să pună corpul neînsufleţit în ea, să-l acopere şi să i
pună doar o piatră deasupra. Pe urmă, un uimitor mecanism al muntenilor se
punea în mişcare şi izbutea să-l găsească pe cel mort.
Dar nu doar qefin-ul
a apărut în Alpii Albaniei, ci, mai întâi Eposul. Zeci de mii de versuri,
întrepătrunse şi legate precum atomii în structura unui cristal invizibil şi
uriaş – altfel e imposibil să explici lumina orbitoare ce se cuibăreşte în
cititor (ascultător) odată cu versurile. Personajele cântecelor epice sunt
eroi, fiinţe legendare, ce se nasc, trăiesc pentru onoare şi mor exact
ca şi cum s-ar naşte pentru a doua sau întâia oară. Curajoşi şi oneşti
ca în basme, aceşti eroi au fost simpli ţărani şi au rămas la fel, doar că
viaţa a decăzut, poate şi pentru a-i face puţin incredibili. Nu doar vitejiile
lor sunt impresionante, ci mai ales calmul, înţelepciunea, pragmatismul învăţat
poate direct de la Moarte. Vitejii eposului albanez cunosc bine jocurile
soartei şi se străduiesc în acelaşi timp să nu devină mercenari ai ei, dar nici
s-o supere într-atât, încât răzbunarea soartei să cadă groaznic asupra
strănepoţilor. De atunci circulă în limba albaneză proverbul „Na ndjek
plumbi gropave” care, într-o traducere aproximativă, înseamnă „Ne
urmăreşte glonţul chiar în gropile în care ne-am ascunde”.
