Books & synopsis - Catalogue

Content 

The Deathers, novel, Pogradec 1988 / Bucharest 2020 [Mortët, roman, SQ]     

A Glorious and Dying Tribe – The Saga of an Oblivion, Bucharest 1998 / 2024 [Un trib glorios și muribund – eposul unei uitări, RO]      

The Rivers of the Sahara, novel, Tirana 1986 / Bucharest 1994 [Lumenjtë e Saharasë, roman, SQ]       

Home, novel [Bucharest, 2005, SQ]         

Incógnito, novel, Bucharest 2015 [Incógnito, roman, SQ]        

The Prompter’s Exodus – streodrama, Bucharest 2022 [Exodul sufleurilor – sterodramă, RO]   

You and other stories, Prose (1997-2020)      

Eye/s / Ojo, novel, ES – Bucharest 2003 [Sy, roman, SQ]         

Father / El padre, ES – Bucharest 2003 [Ati, roman, SQ]        

The year in which the swan was invented, novel, Bucharest 1996 [Anul în care s-a inventat lebăda, RO]           

Ex – novel with love & conspiracy, novel, Bucharest 2008 [Ex – roman de dragoste & conspiraţie, RO]

Empatycon or The Book of Premature Life, novel, Bucharest 2007 [Empatycon sau Cartea Vieții Premature, RO]

Zo-om, prose in Albanian, „Naimi”, Tirana 2023 / „Librarium Haemus”, Bucharest 2024

*

Ardian Kyçyku – Pen names: Ardian-Christian Kyçyku / Kuciuk, writer of Albanian and Romanian born on the 23rd of August 1969, Pogradec, Albania, author of many original books (novels, short prose, plays, scenarios, scientific studies, essays, anthologies, translations) and short films (called 'semiotic' by the author). Doctor in Comparative and Universal Literature. University Professor (Semiotics and Communication / The Research Methodology). Certificate of Qualification (Habil.) in the field of doctoral studies in Theatre and Performing Arts. Between 2008 and 2020 he was dean and rector in Bucharest. Since 1998 he is co-founder and co-director of European Review “Haemus”. 

webside: www.ardiankycyku.info 

Curriculum Vitae in extenso 

References 

inTranslation 

Contact [Publishers only] 

 

Brevetarea unei insomnii

Drumul cântăreţilor

Istoria dovedeşte că Moartea şi Frumuseţea ţin într-un mod mai aparte la albanezi. Oameni mereu foarte tineri, vorbind şi slujind o limbă străveche, cu o istorie şi soartă deseori inimaginabil de crunte, albanezii nu-şi permit luxul de-a trăi în genunchi, deşi modernitatea s-a străduit să le dea numeroase lecţii de smerenie. În timp, poate încă de pe vremea când se numeau iliri şi când retragerea în munţi i-a ferit de latinizare, grecizare, turcizare sau slavizare, ei şi-au dat seama de cel puţin două lucruri fundamentale şi anume: că trăiesc pe unul dintre cele mai frumoase tărâmuri ce poate cuprinde privirea (şi logic zona va trezi puternic lăcomia străinilor) şi că, într-o asemenea frumuseţe nu prea e firesc să trăieşti mult. Poate din această cauză, întâlnirea cu Frumuseţea sau cu întruchipările ei – Zânele sau Orele Munţilor – poate fi binecuvântată, dar mai ales fatală. De obicei, cine e ales să vadă Frumuseţea, este ori mântuit, absolvit de păcate, nemurit, ori transformat în stâncă.

Numeroasele războaie, exodurile şi diferitele calamităţi spirituale năvălite peste ei, i-au întărit pe albanezi şi i-au pregătit să se comporte cu o demnitate deja proverbială faţă de Moarte. Îşi înfruntau în tăcere supremă chinurile, sărăcia, foametea, dorurile, iernile lungi ale Alpilor, pe urmă coborau ca nişte fantome prin oraşe, împărţeau diamante din înţelepciunea (aş zice chiar mistica originală) purificată în singurătate, şi dispăreau iar în înălţimi. E emoţionant să-i descoperi printre paginile uluite de admiraţie ale diferiţilor călători străini, îmbrăcaţi în costumele populare, în alb, negru şi roşu, cu puşca pe umăr, cu pistolul în brâu şi cu tăcerea cât o lume pe cap. Se poate spune că nu-şi luau lumea pe cap, ci tăcerea. Armele erau atât de bine îngrijite şi înfrumuseţate, încât nu există niciun strop de metaforă în a spune că albanezii au făcut din moarte o artă. Şi probabil pentru a reflecta într-un fel procesul tainic mai sus menţionat, purtau în jurul capului un cearşaf alb ca zăpada numit qefin şi care nu era decât sicriul lor. Era cumplit pentru un albanez să fie găsit mort fără sicriu pe el. Trecătorul care dădea de un cadavru pe stradă era şi el ajutat, din lumea cealaltă, să îndeplinească actul înmormântării. Era suficient să deschidă o groapă, să pună corpul neînsufleţit în ea, să-l acopere şi să i pună doar o piatră deasupra. Pe urmă, un uimitor mecanism al muntenilor se punea în mişcare şi izbutea să-l găsească pe cel mort.

Dar nu doar qefin-ul a apărut în Alpii Albaniei, ci, mai întâi Eposul. Zeci de mii de versuri, întrepătrunse şi legate precum atomii în structura unui cristal invizibil şi uriaş – altfel e imposibil să explici lumina orbitoare ce se cuibăreşte în cititor (ascultător) odată cu versurile. Personajele cântecelor epice sunt eroi, fiinţe legendare, ce se nasc, trăiesc pentru onoare şi mor exact ca şi cum s-ar naşte pentru a doua sau întâia oară. Curajoşi şi oneşti ca în basme, aceşti eroi au fost simpli ţărani şi au rămas la fel, doar că viaţa a decăzut, poate şi pentru a-i face puţin incredibili. Nu doar vitejiile lor sunt impresionante, ci mai ales calmul, înţelepciunea, pragmatismul învăţat poate direct de la Moarte. Vitejii eposului albanez cunosc bine jocurile soartei şi se străduiesc în acelaşi timp să nu devină mercenari ai ei, dar nici s-o supere într-atât, încât răzbunarea soartei să cadă groaznic asupra strănepoţilor. De atunci circulă în limba albaneză proverbul „Na ndjek plumbi gropave” care, într-o traducere aproximativă, înseamnă „Ne urmăreşte glonţul chiar în gropile în care ne-am ascunde”.